ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1871/2022

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII -a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat punerea în executare a hotărârii nr. 4886/12.12.2017 a Curții de Apel București, secția a-VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 158/2021 din data de 11 februarie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII -a contencios administrativ și fiscal a unit lipsa de obiect cu fondul și a respins cererea ca neîntemeiată.

Cererea de recurs Împotriva sentinței civile nr. 158/2021 din data de 11 februarie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII -a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 și 8 C. proc. civ. În motivarea căii de atac exercitate, recurentul a arătat, în esență, că dosarul a fost repartizat completului 8 camera de consiliu 25 fond, complet compus din presedintele-judecator B. si grefierul C.. În aceasta compunere completul 25 fond a asigurat continuitate la ședințele de judecată din data de 03-12-2020, din data de 14-01-2021, iar la ședința de judecată din data de 11-02-2021 complet 25 fond a fost compus din prescdintele - judecator B. si grefierul D.. În opinia recurentului - reclamant, judecătorul fondului a devenit incompatibil să judece pricina deoarece a fixat următorul termen de judecată la 14 săptămâni de la primul termen, cu încălcarea dispozițiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 care prevăd în mod expres că cererile se judecă în cameră de consiliu, de urgență și cu precădere, motiv pentru care trebuia să se abțină de la judecarea cauzei. Recurentul - reclamant a apreciat că schimbarea grefierului C. cu grefierul D. din constituirea instanței care a pronunțat hotărârea nr. 158/ll-02-2021, constituie un motiv de ordine publică și motiv de casare a hotărârii recurate. Recurentul - reclamant a susținut că, potrivit art. 426 alin. (3) C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde semnăturile membrilor completului de judecată și a grefierului, absența semnăturilor făcând nulă aceasta hotărâre. Prevederea înscrisă în art. 426 alin. (3) din C. proc. civ. are caracterul unei dispoziții imperative. Prin urmare, nesemnarea hotărârii este sancționată cu nulitatea. Asa fiind, semnătura ca element intrinsec și esențial al hotărârii este indispensabila pentru efectuarea lucrărilor de comunicare către părți. Nesemnarea face imposibilă verificarea respectării unor dispoziții legale imperative cum sunt cele referitoare la compunerea instanței, astfel că hotărârea este contrară legii, fiind lovită de nulitate absolută, în conformitate cu dispozițiile art. 176 pct. 4 din C. proc. civ., a cărei constatare face inutilă examinarea cauzei în raport cu celelalte motive de recurs, întrucât nulitatea nu poate fi înlăturată în niciun mod. Fiind vorba de o nulitate absolută, aceasta nu poate fi acoperită, impunându-se rejudecarea cauzei. De asemenea, comunicarea o copie a sentinței nesemnată de către judecător și grefier reprezintă un fals prohibit de lege realizat cu încălcarea regimului copiilor impuse cumulativ de art. 286 alin. (4), art. 427 alin. (1) și art. 538 alin. (2) C. proc. civ. Recurentul - reclamant a înțeles să invoce excepția nulității absolute a sentinței civile nr. 158/11.02.2021 pronunțata de către Curtea de Apel București, secția a-VIII-a contencios administrativ si Fiscal, solicitând să se constate nulitatea absolută a sentinței, fiind incidente dispozițiile art. 176 pct. 4. din C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., precizează că judecătorul era dator să arate în cuprinsul hotărârii motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-a format convingerea, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile sale. Motivarea hotărârii era necesară pentru ca recurentul să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea solutie, iar instanța ierarhic superioară să poată exercita controlul de legalitate. Motivarea hotărârii trebuia sa răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările formulate de recurent și să conducă în mod logic și convingător la soluția cuprinsă în dispozitiv. De asemenea, în practica judiciară s-a decis că motivarea sumară și confuză a unei hotărâri judecătorești echivalează cu nemotivarea hotărârii. În cauză, sentința recurată nu este motivată în ceea ce privește jurisprudența Curții Constituționale și a Tratatelor Internationale la care România este parte în ceea ce privește drepturile fundamentale ale omului. Nu este motivată în ceea ce privește încălcarea dreptului la un proces echitabil prin încălcarea legii care reglementează materia refuzând în mod deliberat dreptul său la creanță. De asemenea, nu este motivată în ceea ce privește refuzul instanței de a judeca excepția nulității absolute a rezoluției de clasare nr. x/2018 și a excepției de nelegalitate a acestei rezoluții de clasare excepții ridicate atât prin cererea de punere în executare a titlului executoriu, cât și prin răspunsul la întâmpinare unde a motivat pe larg aceste exceptii. Instanța de judecată nici nu s-a catadicsit să aducă vorbire de aceste excepții. În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. pct. 5 din C. proc. civ., precizează că i-a fost comunicată hotărârea recurată cu încălcarea dispozițiilor art. 6, 7, 14 alin. (5), art. 22 alin. (2) și alin. (6), art. 222 alin. (1), art. 286 alin. (4), art. 425 alin. (1) lit. c), art. 426 alin. (3), art. 427 alin. (1) și art. 538 alin. (2) din C. proc. civ. Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul precizează că instanța de fond a pronunțat hotărârea nr. 158/11.02.2021 cu încălcarea și aplicarea greșită a dreptului material cu referite la art,21 și art. 47 din CDFUE art. 14, art. 16 și art. 26 din Decretul nr. 212/1974 privind drepturile civile și drepturile politice, art. 16 alin. (2) art. 20 și art. 21 alin. (3) din Constituția României, art. 4, art. 5, art. 9 alin. (3), art. 61 alin. (2). art. 193 alin. (2) art. 1349 alin. (1) și alin. (2), art. 1357 alin. (1) și alin. (2), art. 1381 alin. (1) art. 1385 alin. (1), art. 2545 alin. (2) și art. 2556 din C. civ., art. 34 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 și Decizia nr. 898/2015 a Curții Constituționale. Recurentul - reclamant suține că instanța de fond a interpretat legea în scopul neaplicării ei la cazul dedus judecății, în condițiile în care a interpretat în mod eronat toate articolele supra citate, în scopul exonerării de răspundere a pârâtei intimate Inspecția Judiciară.

Întâmpinarea formulată în cauză. Prin întâmpinarea formulată, intimata - pârât Inspecția Judiciară a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Cu privire la cererea de denunțare în fals a rezoluției de clasare, soluționată în ședință publică la acest termen de judecată, Înalta Curte reține că denunțarea în fals sau procedura înscrierii în fals nu poate viza decât înscrisuri probatorii autentice și, chiar dacă administrarea probatoriului cu înscrisuri este permisă și în recurs, declarația părții care se înscrie în fals trebuie făcută la primul termen după prezentarea înscrisului la dosar. În speță, există două impedimente față de cercetarea falsului pe cale incidentală: În primul rând, această procedură nu vizează un înscris probatoriu ci tocmai actul Inspecției Judiciare supus contestării în prezentul dosar și ale cărui elemente obligatorii clădesc legalitatea acestuia. Cu alte cuvinte, rezoluția de clasare constituie tocmai obiectul acțiunii și nu un înscris probatoriu. În alt doilea rând, chiar dacă viza un înscris probatoriu, această procedură trebuie declanșată în fața primei instanțe, în condițiile în care orice înscrisuri au fost administrate în fața acestei instanțe. Cu alte cuvinte, procedura de declarare a falsului are un caracter incidental, derulându-se în fața instanței care a administrat probatoriul, iar în speță, în calea extraordinară a recursului nu au fost administrate probatorii, examinându-se legalitatea sentinței, prin prisma motivelor de casare invocate de recurent. Analizând criticile în raport cu dispozițiile incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare. Recurentul - reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere de punere în executare a hotărârii nr. 4886/12.12.2017 a Curții de Apel București, secția a-VIII-a de contencios administrativ și fiscal, arătând că dispozitivul sentinței a expirat în data de 12.01.2018 aceasta fiind ultima zi în care debitoarea era obligată să comunice modul în care a decis să-și îndeplinească obligațiile. Curtea de Apel București a respins cererea ca nefondată. Primul motiv de recurs este fundamentat pe pct. 1 al articolului 488 alin. (1) C. proc. civ. și are în vedere ipoteza în care instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale. Nelegalitatea hotărârii judecătorești, decurgând din "alcătuirea" nelegală a instanței vizează atât deficiențe legate de compunerea completului de judecată, cât și cele privind constituirea instanței și este de reținut faptul că recurentul invocă ambele ipoteze. Cu privire la compunerea completului de judecată susține faptul că a solicitat judecătorului fondului, a se abține de la soluționarea cauzei, apreciind că este incompatibil. Dar aprecierea recurentului, în lipsa unei cereri de recuzare, este lipsită de relevanță din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., motiv ce reglementează nelegalitatea hotărârii judecătorești pronunțată de către un judecător incompatibil(declarat incompatibil, prin încheiere, ca urmare a admiterii unei cereri de abținere sau de recuzare). În plus, critică și constituirea instanței (nu a completului de judecată), ca urmare a înlocuirii grefierului pentru ședința din 11.02.2021, prin prisma continuității completului de judecată, apreciind că aceasta atrage casarea hotărârii. Cu privire la această critică, trebuie făcute două mențiuni: Principiul continuității completului de judecată, reglementat de art. 19 și art. 214 C. proc. civ. vizează doar interdicția de înlocuire a judecătorului, fără motive temeinice, fiind aplicabil doar compunerii completului de judecată . În cel de al doilea rând, nelegalitatea constituirii instanței intervine doar în cazul absenței grefierului de ședință, posibilitatea înlocuirii acestuia pentru motive temeinice fiind recunoscută de lege, precum și de către regulament. Față de considerentele de mai sus se constată că primul motiv nu poate fi primit. Cel de-al doilea motiv de recurs este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Este de observat faptul că recurentul - reclamant nu a precizat expres care sunt regulile de procedură încălcate de prima instanță și care este consecința lor, pentru a se putea verifica temeinicia căii de atac din perspectiva dispozițiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ. În susținerea acestui motiv de recurs, recurentul a arătat că exemplarul sentinței civile care i-a fost comunicat nu este semnat de judecător, chiar dacă este o copie, fiind astfel încălcate prevederile art. 426 alin. (3) C. proc. civ. Înalta Curte va înlătura ca nefondate aceste critici de recurs, reținând că într-adevăr potrivit dispozițiilor art. 426 alin. (3) C. proc. civ. hotărârea judecătorească trebuie semnată sub sancțiunea nulității de către membrii completului, însă, potrivit art. 426 alin. (6) C. proc. civ. hotărârea judecătorească se întocmește în două exemplare originale, dintre care unul se atașează la dosarul cauzei, iar celălalt se va depune spre conservare la mapa de hotărâri al instanței. Totodată, potrivit art. 427 C. proc. civ., hotărârea se comunică părților doar în copie. Prin urmare, nu constituie o încălcare a niciunei norme de procedură comunicarea hotărârii nesemnate de către judecător, ci, dimpotrivă, s-au respectat normele procedurale incidente. În plus, potrivit art. 131 Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, se semnează două exemplare de pe fiecare hotărâre, de membrii completului de judecată și de grefierul de ședință (unul pentru dosar, cel de al doilea pentru mapa de hotărâri). În ceea ce privește cel de-al treilea motiv de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., analizând considerentele hotărârii atacate se constată că această critica este vădit nefondată. Verificând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de reclamant sub acest aspect, Curtea constată că, în realitate, aceasta îndeplinește exigențele impuse de textul art. 425 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar. În acest context, Înalta Curte subliniază că motivarea hotărârii constituie o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu judecătoresc, precum și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Altfel spus, motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă. Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale prin raportare la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. În acest sens Curtea de Apel București a examinat problema de drept care a generat litigiul, a arătat de ce excepția lipsei de obiect nu este fondată și a analizat neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004 prin raportare la art. 45 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 317/2004 (forma în vigoare la data sentinței) și la Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară, iar faptul că nu a răspuns punctual la fiecare susținere din cererea de chemare în judecată nu este de natură să ducă la concluzia că sentința nu este motivată corespunzător. Împrejurarea că recurentul - reclamant nu este, de fapt, de acord, cu concluzia la care a ajuns instanța de fond, nu echivalează cu lipsa de raționament juridic sau cu nemotivarea hotărârii, astfel încât critica nu poate fi primită. Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, instanța de control judiciar constată că nici acesta nu este incident în cauză. În ceea ce privește nerespectarea termenului de executare a obligațiilor dispuse prin dispozitivul Sentinței 4886/12.12.2017, pronunțată de către Curtea de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și Fsical, în dosarul x/2017, Înalta Curte reține următoarele: Prin dispozitivul acestei hotărâri judecătorești a fost desființată rezoluția de clasare și a fost dispusă completarea verificărilor prealabile cu privire la sesizarea reclamantului, privind abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. r), s) teza a doua și ș) din Legea 303/2004, fiind respinsă cererea de retrimitere a dosarului, ca nefondată. Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea 554/2004, "dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii definitive se face de bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii". Sentința 4886/2017 poartă mențiunea "definitivă" și a fost comunicată Inspecției Judiciare la data de 19.02.2018. Rezoluția nr. 1569/IJ/759/DIJ din 12 aprilie 2018 a fost emisă în executarea dispozitivului sentinței menționate, în urma completării, în termenul de 30 zile reglementat de art. 45 alin. (3) din Legea 217/2004, cu soluție de clasare a sesizării formulate de către petentul, recurent în prezentul dosar. A fost avizată de către inspectorul șef la data de 20.04.2018, fiind înaintată, spre comunicare, în 25 mai 2018. Observând conținutul obligației stabilite prin sentința 4886/2017 trebuie reținut că se dispune reluarea unei etape procedurale (par. 11 din Decizia CCR 687/2020), iar termenul de efectuare a acestei etape este reglementat la 30 zile, fără a mai fi prevăzută sancțiunea decăderii aplicabilă depășirii termenului de 45 zile, pentru verificări. În plus, în această etapă sunt aplicabile și termenele reglementate de regulament, astfel cum în mod corect a reținut prima instanță iar rezoluția emisă ulterior completării verificărilor este supusă confirmării inspectorului șef și, ulterior, în ipoteza clasării, va fi comunicată către cei interesați. Ca urmare, observând conținutul complex al obligației de executare în ipoteza dedusă judecății, nu poate fi reținută în mod strict aplicarea termenului de 30 zile, iar pe de altă parte în mod corect a reținut instanța de fond faptul că obligația a fost executată la 25 mai 2020, astfel încât nu sunt îndeplinite cerințele art. 24 din Legea 554/2004. Față de aceste considerente, Curtea constată că motivele de nelegalitate sunt nefondate, iar în temeiul art. 496 C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.