Decizia nr. 1748/2021 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 2505/2018 a Curții de Apel București

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată la data de 14.02.2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017 reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea parțială a deciziei nr. 3236/22.12.2016 în sensul admiterii în totalitate a cererii sale de despăgubire și pentru suma de 20.680 RON cu acordarea dobânzii aferente sumei de 40.601 RON de la data producerii evenimentului rutier, 21.09.2015 la data de 13.12.2016 și a dobânzii aferente sumei de 20.680 RON de la data de 13.12.2016 până la data achitării efective a sumei, precum și plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 2505 din data de 30 mai 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele: "Admite în parte acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, Anulează în parte decizia contestată numai cu privire la pct. 2 constatând că reclamantului i se cuvin despăgubiri și în cuantum de 16.885 RON peste cele acordate potrivit pct. 1 al deciziei contestate. Obligă pârâtul la plata dobânzii legale de la data de 22.12.2016 și până la data achitării debitului, aferente sumei de 16.885 RON. Respinge în rest acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată. Obligă pârâtul la plata sumei de 3.116 RON cheltuieli de judecată proporționale cu admiterea parțială a acțiunii."

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8, a solicitat casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de fond. În cuprinsul memoriului de recurs s-a arătat că motivele sentinței sunt total contradictorii având în vedere faptul că, pe de o parte instanța de fond apreciază că în cauza dedusă judecății sunt aplicabile dispozițiile art. 51 alin. (9) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, însă face referire și al alin. (10) din aceeași normă, iar pe de altă parte, nu constată că, prin acordarea și a sumei de 16.885,00 RON devin aplicabile dispozițiile alin. (10) din aceeași normă, adică situația în care cuantumul pagubei, definit conform alin. (3), depășește 75% din valoarea vehiculului la data producerii evenimentului, caz în care modul de calcul raportat la valoarea autoturismului era cu totul altul. Or, în acest caz, soluția instanței trebuia să fie de anulare a deciziei și de obligare la reanalizarea cererii de plată în baza acestor considerente, instanța de fond neavând nici un temei legal prin care să oblige pârâtul la plata acestor sume, intervenind astfel în atribuțiile conferite de lege Fondului de Garantare a Asiguraților. Cu privire la dobânzile solicitate de intimatul-reclamant, recurentul-pârât a subliniat efectul deosebit de important al deschiderii procedurii insolvenței reprezentat de suspendarea curgerii dobânzilor, majorărilor, penalităților și orice cheltuieli, numite generic accesorii. Odată cu intrarea în vigoare a noului C. civ., s-a redefinit regimul juridic al dobânzilor prin adoptarea unor reglementări care diferă ca substanță de reglementările anterioare în materie. Aceste reglementări privesc aspecte precum: noțiunea de "dobândă", momentul de la care curg dobânzile, dobânda legală, dobânda convențională, anatocismul și plata anticipată a dobânzilor, corelația dintre dobânzi și daunele-interese, corelația dintre dobânzi și penalități etc. Regimul juridic actual al dobânzilor este reglementat de C. civ. și de O.G. ni. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar. Așa cum rezultă și din titlu, O.G. nr. 13/201l reglementează două categorii principale de dobândă, respectiv dobânda legală remuneratorie și dobânda penalizatoare pentru obligații bănești. Fiind reglementate de lege, cele două categorii de dobânzi sunt dobânzi legale, dar acestea pot fi stabilite și de către părțile contractante, situație în care poartă denumirea de "dobânzi convenționale". Întrucât legea nu face nici o deosebire cu privire la dobânzi, rezultă că interdicția prevăzută de art. 80 din Legea nr. 85/2014 are în vedere toate categoriile de dobânzi: legale, convenționale, remuneratorii și penalizatoare. Trebuie observat că textul legal nu cuprinde nicio precizare referitoare la natura sau izvorul dobânzilor, majorărilor, penalităților ori cheltuielilor, de unde rezultă că aceste aspecte nu prezintă niciun fel de relevanță pentru realizarea interdicției legale. În continuare, recurentul-pârât a arătat că pentru acordarea dobânzii instanța de fond a reținut dispozițiile art. 1530 C. civ. potrivit cărora: "Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutarii fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației". Or, în acest context s-a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor legale având în vedere că debitorul nu este F.G.A. ci, asigurătorul falit, iar prin considerarea faptului că F.G.A. este un successor în drepturile și obligațiile asigurătorului declarat falit, nu a avut în vedere dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora "Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător". Raportat la cele expuse mai sus, față de faptul că F.G.A. nu este un asigurător și nu preia ope legis obligațiile vreunui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, a faptului că reclamantul nu a fost prejudiciat, acesta nefăcând dovada prejudiciului ci fiind despăgubit în cuantumul egal cu cuantumul pagubei suferite care are caracter reparator și nu de îmbogățire fără justă cauză, a faptului că F.G.A. este obligat să se comporte ca un profesionist în ceea ce privește utilizarea resurselor financiare din care este constituit și a faptului că legiuitorul a obligat F.G.A. să analizeze și intrumenteze dosarele de daună, recurentul a apreciat că a procedat, conform dispozițiilor legale, la analizarea și intrumentarea dosarului de daună și a acordat despăgubiri în baza unei atente analize, astfel ca între valoarea prestației executate și prețul plătit să existe un echilibru, comparativ cu alte cazuri similare și având în vedere prețurile agreate de reprezentanțele mărcilor de autovehicule.

Apărările formulate de intimat Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Intimatul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu solicitarea de anulare parțială a deciziei nr. 3236/22.12.2016, în sensul admiterii în totalitate a cererii sale de despăgubire și pentru suma de 20.680 RON, cu acordarea dobânzii aferente sumei de 40.601 RON de la data producerii evenimentului rutier, 21.09.2015 la data de 13.12.2016 și a dobânzii aferente sumei de 20.680 RON de la data de 13.12.2016 până la data achitării efective a sumei, precum și plata cheltuielilor de judecată. Recurentul-pârât a emis Decizia nr. 3236/22.12.2016, iar pentru cuantificarea valorii reale a prejudiciului a întocmit devizul Audatex, rezultând un total al reparațiilor de 19.920,89 RON, context în care a respins la plată suma de 20.680 RON considerând-o ca nefiind justificată. Prima instanță a admis în parte acțiunea, a anulat în parte decizia contestată numai cu privire la pct. 2, constatând că reclamantului i se cuvin despăgubiri și în cuantum de 16.885 RON peste cele acordate potrivit pct. 1 al deciziei contestate și a obligat pârâtul la plata dobânzii legale de la data de 22.12.2016 și până la data achitării debitului, aferente sumei de 16.885 RON. Fiind învestită cu recursul promovat de autoritatea pârâtă, Înalta Curte constată că în dezvoltarea primei critici recurentul-pârât a invocat o pretinsă contradictorialitate a motivelor sentinței ca urmare a faptului că, pe de o parte instanța de fond apreciază că în cauza dedusă judecății sunt aplicabile dispozițiile art. 51 alin. (9) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, însă face referire și al alin. (10) din aceeași normă, iar pe de altă parte, nu constată că, prin acordarea și a sumei de 16.885,00 RON devin aplicabile dispozițiile alin. (10) din aceeași normă, adică situația în care cuantumul pagubei, definit conform alin. (3), depășește 75% din valoarea vehiculului la data producerii evenimentului. Într-adevăr, în raport de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta conține motive contradictorii ori străine de natura cauzei, însă încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv aplicabilitatea dispozițiilor art. 51 alin. (9) și alin. (10) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel încât recursul va fi analizat din această perspectivă. Potrivit dispozițiilor art. 51 alin. (9) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, pct. a) "despăgubirile nu pot depăși cuantumul pagubei, valoarea vehiculului la data producerii evenimentului și nici limita de despăgubire prevăzută în polița de asigurare RCA, în cazul unei daune totale, în cazul în care păgubitul face dovada reparării vehiculului"; b) "cuantumul pagubei nu poate depăși diferența dintre valoarea vehiculului la data producerii accidentului și valoarea rămasă și nici limita de despăgubire prevăzută în polița de asigurare RCA, în cazul unei daune totale, în situația în care păgubitul nu face dovada reparării vehiculului". La alin. (10) al aceluiași articol se definește dauna totală ca fiind "situația în care cuantumul pagubei, definit conform alin. (3), depășește 75% din valoarea vehiculului la data producerii evenimentului". În cazul unei daune totale, din interpretarea dispozițiilor legale sus-citate rezultă că, în situația în care păgubitul face dovada reparării vehiculului, despăgubirile nu pot depăși cuantumul pagubei, valoarea vehiculului la data producerii evenimentului și nici limita de despăgubire prevăzută în polița de asigurare RCA, iar în situația în care păgubitul nu face dovada reparării vehiculului cuantumul pagubei nu poate depăși diferența dintre valoarea vehiculului la data producerii accidentului și valoarea rămasă și nici limita de despăgubire prevăzută în polița de asigurare RCA. Acest mod de interpretare rezultă și din conținutul adresei nr. x/02.02.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților prin intermediul căreia intimatul-reclamant a fost înștiințat cu privire la dosarul de daună x și i s-a comunicat faptul "în conformitate cu normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule în vigoare, și în urma evenimentului rutier produs la data de 21.09.2015 din care au rezultat pagube materiale la vehiculul cu nr. de înmatriculare x, în baza poliței RCA nr. x, valoarea vehiculului la momentul producerii evenimentului este de 54.135 RON". Astfel, F.G.A. a învederat faptul că în raport de dispozițiile art. 51 alin. (9) lit. a) din Norma nr. 23/2015 despăgubirea nu poate depăși cuantumul pagubei, valoarea vehiculului la data producerii evenimentului și nici limita de despăgubire prevăzută în polița de asigurare RCA, în cazul unei daune totale, în cazul în care păgubitul face dovada reparării vehiculului" - cuantumul pagubei după verificarea devizului estimativ este de 50.303 RON; iar în raport de dispozițiile art. 51 alin. (9) lit. b) din Norma nr. 23/2015 "despăgubirea nu poate depăși "diferența dintre valoarea vehiculului la data producerii accidentului și valoarea rămasă și nici limita de despăgubire prevăzută în polița de asigurare RCA, în cazul unei daune totale, în situația în care păgubitul nu face dovada reparării vehiculului" - cuantumul pagubei după verificarea devizului estimativ este de 40.601 RON. Așa fiind, în mod corect a reținut prima instanță incidența în cauza dedusă judecății a dispozițiilor art. 51 alin. (9) și alin. (10) din Norma nr. 23/2015, atâta timp cât prin raportul de expertiză tehnică de specialitate s-a stabilit că valoarea autovehiculului la data producerii evenimentului era de 49.075 RON și având în vedere că valoarea despăgubirii nu poate depăși 75% din această valoare, a concluzionat că intimatul-reclamant avea dreptul la o despăgubire în cuantum de 36.806 RON. În acest context, critica recurentului-pârât conform căreia din actele dosarului reiese că reclamantul a solicitat plata despăgubirii înainte de efectuarea reparațiilor și că nu ar exista niciun impediment pentru care să nu se ia în considerare valoarea reparațiilor calculate în sistemul Audatex la data de 16.12.2015, care a fost verificată și confirmată de către expert, va fi respinsă ca nefondată. Înalta Curte constată, însă, că sunt întemeiate criticile recurentului vizând dobânda legală aferentă sumei de 16.885 RON, acordate de prima instanță în temeiul dispozițiilor art. 1, 8 și 18 din Legea nr. 554/2004, considerate a reprezenta o reparare a prejudiciului cauzat prin nerecunoașterea și neplata despăgubirilor de către recurentul-pârât. Din cuprinsul dispozițiilor legale anterior menționate rezultă, pe de o parte, dreptul persoanei vătămate de a se adresa instanței de contencios administrativ și fiscal pentru anularea, în tot sau în parte, a unui act administrativ, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale, iar pe de altă parte, aptitudinea instanței de judecată de a anula, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ ori să elibereze un certificat, o adeverință sau orice alt înscris. Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanțe de asigurări se includ "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;". De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din același act normativ stabilesc rolul Fondului, respectiv: "(3) Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. (...)" Totodată, prevederile art. 2214 C. civ. prevăd că: "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite.", iar potrivit art. 2217 din același cod: "Despăgubirea se stabilește în funcție de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăși valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei și nici suma asigurată." Din interpretarea acestor norme de drept, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere, dobânzilor și cheltuielilor de judecată care ar putea fi puse în sarcina asiguratorului falit, determinate de neexecutarea obligațiilor contractuale la termenul scadent. Legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește acest tip de cheltuieli, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamantul nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia drepturile și obligațiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie alte creanțe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii și a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenței. Or, în raport de aceste dispoziții, Înalta Curte constată că prin admiterea, în parte, a cererii deduse judecății s-a procedat la repararea pagubei cauzate intimatului-reclamant, iar obligarea recurentului-pârât la plata unor dobânzi pentru diferența dintre suma stabilită prin actul administrativ contestat și suma stabilită prin raportul de expertiză nu au nicio justificare, prin raportare la prevederile Legii nr. 213/2015 ori ale Legii nr. 554/2004. Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte sentința recurată și va înlătura obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente sumei de 16.885 RON, menținând celelalte ale sentinței. Tototodată, reținând culpa procesuală a intimatului-reclamant, în temeiul dispozițiilor art. 453 C. proc. civ. Înalta Curte îl va obliga pe acesta să plătească recurentului-pârât cheltuieli de judecată în cuantum de 200 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru în recurs.