Decizia nr. 1747/2021 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 07.02.2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Afacerilor Interne, solicitând: (1) obligarea debitorului Ministerului Afacerilor Interne să își îndeplinească obligațiile ce derivă din titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 5983/2.04.2012 emisă de Tribunalul Constanța, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 904/CM/14.10.2013 emisă de Curtea de Apel Constanța, respectiv să fie obligat: (1.1) să solicite Ministerului Finanțelor Publice - pârât în titlul executoriu - alocarea sumelor de bani necesare plății debitului aferent (calculat în baza titlului executoriu precizat) ce constituie obiectul dosarului de executare silită nr. x/2015 înregistrat la B.E.J.A. B., plus cheltuielile de executare; (1.2) să îi plătească debitul ce constituie obiectul dosarului de executare silită nr. x/2015 înregistrat la B.E.J.A. B., plus cheltuielile de executare; (2) obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, calitate pe care o are în titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 5983/2.04.2012 emisă de Tribunalul Constanța, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 904/CM/14.10.2013 emisă de Curtea de Apel Constanța, să aloce sumele de bani necesare plății de către M.A.I. a debitului aferent (calculat în baza titlului executoriu precizat) ce constituie obiectul dosarului de executare silită nr. x/2015 al B.E.J.A. B., plus cheltuielile de executare, urmând ca alocarea să fie realizată în acest scop; (3) să se constate încălcarea drepturilor reclamantului reglementate de art. 3, art. 6, art. 8, art. 17 din Convenție și privind dreptul de proprietate, respectiv art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției; (4) să fie obligați cei doi reclamați - datornicul M.A.I. și pârâtul Ministerul Finanțelor, fiecare, la plata sumei de 5.000 RON cu titlu de daune morale.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 3252 din 09 iulie 2018 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele: "Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, invocate de acest pârât în legătură cu capetele de cerere de chemare în judecată formulate de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. Admite excepția lipsei calității procesuale active, invocate de acest pârât în legătură cu capătul cererii de chemare în judecată formulate de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice privind obligația de alocare fonduri. Respinge capetele de cerere de chemare în judecată formulate de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ca privind o persoană fără calitate procesuală pasivă, precum și ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă. Admite excepția inadmisibilității, invocată de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne în legătură cu capetele de cerere de chemare în judecată formulate de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne. Admite excepția lipsei de interes invocată de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne în legătură cu capătul cererii de chemare în judecată formulate de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne privind îndeplinirea obligațiilor ce derivă din titlul executoriu. Respinge capetele de cerere de chemare în judecată formulate de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, ca inadmisibile, precum și ca lipsit de interes. Respinge ca nefondată cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată." De asemenea, prin încheierea din 21 iunie 2018 (de amânare a pronunțării) aceeași Curte de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, observând comunicarea cererii de chemare în judecată către Ministerul Afacerilor Interne la data de 20.04.2018, față de înregistrarea la dosar a întâmpinării la 18.05.2018, a constatat că aceasta a fost formulată de partea pârâtă cu depășirea termenului de 25 zile, prevăzut de art. 208 C. proc. civ. ce se împlinea la 16.05.2018 (zi lucrătoare în care serviciul instanței nu era suspendat), intervenind astfel o decădere din dreptul de a invoca excepții relative și de a propune probe în cauză.

Recursul principal exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul A., solicitând casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii și admiterea acesteia astfel cum a fost formulată. În motivarea recursului, după expunerea detaliată a contextului în care a fost obținut titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 5983/2.04.2012 pronunțată de Tribunalul Constanța, definitivă și irevocabilă potrivit deciziei civile nr. 904/CM/14.10.2013 pronunțate de Curtea de Apel Constanța și a demersurilor effectuate pentru punerea în executare a acestuia, recurentul a arătat că soluția instanței de fond încalcă drepturi fundamentale și dispoziții legale: - art. 21 alin. (3) din Constituția României, privind accesul liber la justiție, - art. 41 alin. (2) din Constituția României, care reglementează nivelul de trai, - art. 52 din Constituția României, care reglementează dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, - art. 148 din Constituția României, care reglementează prevalența normelor comunitare în fața normelor interne, - art. 2 și următoarele din O.G. nr. 22/2002, care statuează clar obligațiile instituțiilor debitoare, respectiv faptul că "instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată", - art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, privind dreptul la repararea pagubei și reparații pentru daune morale. De asemenea, recurentul a redat mai multe statuări ale Curții Constituționale a României sau ale Curții Europene a Drepturilor Omului privind dreptul de acces la instanță, care trebuie să fie concret și efectiv (Decizia CCR nr. 889/16.12.2015), noțiunea de "autoritate publică" și calitatea procesuală pasivă în litigiile de contencios administrativ (Decizia CCR nr. 97/30.04.1997), importanța deosebită a executării silite ca etapă a procesului civil (Decizia CCR nr. 458/31.03.2009, Hotărârea din 12 iulie 2007 pronunțată în Cauza S.C. C. împotriva României, Hotărârea din 17 ianuarie 2008 pronunțată în Cauza Brătulescu împotriva României, Hotărârea din 21 februarie 2008 pronunțată în Cauza Vidu și alții împotriva României). A mai arătat recurentul că o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă se situează în sfera actelor de autoritate publică, fiind investită cu o eficiență specifică de către ordinea normative constituțională. Pe de altă parte, un efect intrinsec al hotărârii judecătorești îl constituie forța executorie a acesteia, care trebuie respectată de către cetățeni dar și de către autoritățile publice. A lipsi o hotărâre definitivă și irevocabilă de caracterul ei executoriu reprezintă o încălcare a ordinii juridice a statului de drept și o obstrucționare a bunei funcționări a justiției. În final, recurentul a arătat că prin sentința pronunțată au fost încălcate și dispoziții din Convenția Europeană a drepturilor omului: - art. 3, prin supunerea la tratamente degradante, ca procuror, de către puterea executivă reprezentată de către cele două ministere, M.A.I. și Ministerul Finanțelor, care au urmărit să îi înfrîngă rezistența psihică prin proceduri judiciare umilitoare în care acestea au folosit fondurile publice în a statua legal abuzul lor de drept, comparativ cu situația recurentului, care a trebuit să aloce sume de bani din veniturile familiei pentru a obține dreptului recunoscut prin titlul executoriu și pentru a declanșa procedurile în vederea recuperării creanței, creanță pe care nu a putut să o recupereze nici în prezent, după proceduri de peste 10 ani; - art. 6 privind durata unui proces echitabil, cu referire la art. 1 din Protocolul adițional, - art. 8, fiind afectat grav dreptul la viață privată, familială și profesională al recurentului; - art. 13 privind dreptul la un remediu efectiv, art. 17 privind interzicerea abuzului de drept, în condițiile în care cele două ministere au avut o conduită prin care au abuzat de dreptul lor de a realiza impunități în a nu își plăti debitele, profitând de lipsa forței de coerciție a justiției.

Apărările formulate și recursul incident Ministerul Afacerilor Interne a depus întâmpinare față de recursul principal, solicitând, în esență, respingerea acestuia, dar a formulat, totodată și recurs incident împotriva sentinței primei instanțe și împotriva a încheierii de ședință din data de 21 iunie 2019 prin care instanța a reținut că întâmpinarea sa a fost depusă cu depășirea termenului de 25 de zile, motiv pentru care ar fi intervenit decăderea instituției din dreptul de a invoca excepții relative și de a propune probe cauză. Astfel, recurentul a solicitat casarea încheierii menționate, ca urmare a faptului că instanța nu a comunicat răspunsul la întâmpinare în cuprinsul căruia reclamantul a invocat tardivitatea depunerii întâmpinării, iar pentru respectarea principiului contradictorialității instanța era datoare să se pronunțe asupra acestui aspect numai după ce ar fi fost pus în discuția părților. Pentru aceste argumente, recurentul a apreciat că în cauză este incident cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. De asemenea, recurentul a arătat excepția tardivității depunerii întâmpinării a fost admisă în mod nelegal, întrucât înaintarea corespondenței clasificate sau neclasificate către instanțele de judecată se realizează prin intermediul poștei militare. Întâmpinarea formulată în cauză a fost expediată la data de 16.05.2018, conform borderoului nr. 162/16.05.2018 pe care îl depune în recurs, actul de procedură fiind, așadar, depus la serviciul specializat de comunicare în termenul legal de 25 de zile, respectiv la data de 16.05.2018.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Reclamantul A. a învestit instanța de contencios administrativ cu solicitarea principală de obligare a debitorului Ministerului Afacerilor Interne la îndeplinirea obligațiilor ce derivă dintr-un titlu executoriu - hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, dar și a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, la alocarea sumelor de bani necesare plății de către M.A.I. a debitului aferent. Fiind învestită cu recursul promovat de reclamant împotriva soluției de respingere ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă a capătului de cerere formulat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, respectiv de respingere ca inadmisibile, precum și ca lipsit de interes, a capetelor de cerere formulate în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, Înalta Curte constată caracterul nefondat al susținerilor recurentului, sentința primei instanțe nefiind rezultatul unei aplicări și interpretări eronate a normelor de drept material. Astfel, prin demersul judiciar inițiat reclamantul tinde la punerea în executare a sentinței civile nr. 5983/2.04.2012 pronunțată de Tribunalul Constanța, definitivă și irevocabilă potrivit deciziei civile nr. 904/CM/14.10.2013 a Curții de Apel Constanța, desi acest titlu executoriu face obiectul dosarului de executare silită nr. x/2015 înregistrat la B.E.J.A. "B.". Instanța de fond a reținut, în mod corect, că, date fiind etapele procesului civil (judecata și executarea silită) astfel cum sunt reglementate în C. proc. civ., la momentul confirmării judiciare a dreptului de creanță al creditorului printr-o hotărâre judecătorească ce devine titlu executoriu, valorificarea acestuia se face prin executare silită în ipoteza în care debitorul nu se conformează. Reclamantului-creditor nu îi este deschis, așadar, dreptul de acces la instanță în scopul obținerii unui nou titlu executoriu, acesta deținând deja unul a cărui valorificare o urmărește prin procedura de executare silită, iar faptul că debitorul său recurge în cadrul acelei proceduri la mecanismul contestației la executare, pentru a invoca neregularități în activitatea executorului judecătoresc, nu constituie un argument valid spre a cenzura conduita debitorului în cadrul unei acțiuni de contencios administrativ. De asemenea, dispozițiile aceluiași C. proc. civ. prevăd pentru procedura de executare silită remedii concrete în scopul actualizării valorii creanței la data recuperării sale efective atunci când debitorul întârzie plata ce îi incumbă, precum și pentru plata cheltuielilor de executare efectuate de creditor. Astfel, nu constituie argumente valide pentru admisibilitatea acțiunii în contencios administrativ întârzierea afirmată în recuperarea unei părți componente a drepturilor salariale cuvenite pentru activitatea desfășurată în perioada vizată de titlul executoriu (prima de concediu) și nici efectuarea de alte cheltuieli în scop de executare silită. Contrar susținerilor recurentului, instanța de contencios administrativ nu poate fi în mod legal învestită nici cu solicitarea de constatare a unei pretinse încălcări a drepturilor reclamantului reglementate de art. 3, art. 6, art. 8 și art. 17 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau de dispozițiile art. 21 alin. (3), art. 41 alin. (2), art. 52 sau art. 148 din Constituția României, o astfel de cerere nefiind îndreptată împotriva unui act administrativ unilateral tipic sau asimilat al unei autorități publice. Astfel, în mod corect instanța de fond a reținut că acțiunea formulată împotriva pârâtului Ministerul Afacerilor Interne nu este admisibilă, fiind și lipsită de interes în privința îndeplinirii obligațiilor ce derivă din titlul executoriu, iar capătul de cerere în despăgubiri cu titlu de daune morale prezintă caracter accesoriu în contextul cauzei, fiind o consecință a solicitărilor formulate în principal de reclamant împotriva fiecărui pârât. În privința recursului incident formulat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne împotriva încheierii din 21 iunie 2018, Înalta Curte constată că în cauză nu se poate vorbi despre o regulă de procedură care să fi fost încălcată de prima instanță, atunci când a constatat că întâmpinarea acestui pârât a fost formulată cu depășirea termenului de 25 zile, prevăzut de art. 208 C. proc. civ. Astfel, pe de o parte este neîntemeiată susținerea recurentului vizând nerespectarea principiului contradictorialității, întrucât din înscrisurile aflate la dosar Înalta Curte constată că prima instanță a comunicat pârâtului răspunsul la întâmpinare formulat de reclamant (potrivit mențiunii din citativ și dovezii de înmânare a actului de procedură dosar fond), desi dispozițiile art. 201 alin. (2) C. proc. civ. nu impuneau comunicarea. Pe de altă parte, constatarea instanței de fond este legală, întrucât verificarea termenului pentru depunerea întâmpinării s-a realizat pe baza înscrisurilor aflate la acel moment la dosarul cauzei, acestea relevând nerespectarea termenului de 25 de zile calculat de la data comunicării cererii de chemare în judecată. De asemenea, instanța nu a avut la dispoziție borderoul nr. 162/16.05.2018, care în opinia recurentului atestă înaintarea, în termen, prin serviciul specializat de comunicare, a întâmpinării formulate, acesta fiind depus abia în recurs, astfel că instanța și-a întemeiat, în mod corect, soluția doar pe baza înscrisurilor din dosar. Nu în ultimul rând, Înalta Curte reamintește și faptul că deși instanța de fond a constatat tardivitatea depunerii întâmpinării și l-a decăzut pe pârât din dreptul de a invoca excepții relative și de a propune probe în cauză, cu ocazia deliberării excepțiile invocate de acesta au fost apreciate ca fiind de ordine publică și soluționate conform solicitării exprese a pârâtului. Pentru considerentele expuse, constatând că încheierea și sentința primei instanțe nu sunt afectate de nelegalitate și nu pot fi reformate prin prisma cazurilor de casare invocate de recurenți, în temeiul dispozițiilor art. 496 Cod procedure civilă Înalta Curte va respinge ambele recursuri ca nefondate.