ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 648/2022

Ședința publică din data de 29 martie 2022

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 24 august 2018 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr. x/2018, reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumelor de 20 RON, 15.598.193,32 RON și 1.530.401 RON (echivalentul a 4.499.591,33 USD), reprezentând suma achitată de reclamantă, prin Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de ordonator principal de credite, către creditoarea S.C. A. prin B.E.J. B., conform ordinelor de plată nr. x din data de 18 ianuarie 2018, nr. y din data de 18 ianuarie 2018 și nr. z din data de 2 aprilie 2018, precum și actualizarea respectivelor sume de bani cu indicele de inflație și dobânda legală aferentă, ambele calculate de la data virării fiecărei sume în contul B.E.J. B., respectiv 18 ianuarie 2018 și 2 aprilie 2018, până la data plății efective a debitului.

Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința nr. 1238/5.06.2019, Tribunalul București, secția a V-a civilă - învestit ca urmare a declinării competenței de soluționare a cauzei de către Judecătoria Sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 7161/16.11.2018 - a respins cererea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, admițând, în prealabil, excepția cu acest obiect.

Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia nr. 313A/23.02.2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva sentinței menționate, pe care a anulat-o și, în consecință:

A respins excepțiile lipsei calității procesuale active și lipsei calității procesuale pasive ca nefondate.

A admis acțiunea reclamantei și a obligat pe pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului la plata sumelor de 20 RON, 15.598.193,32 RON și 1.530.401 RON, actualizate cu indicele de inflație și dobânzile legale aferente, ambele calculate de la data virării fiecărei sume în contul B.E.J. B., respectiv 18 ianuarie 2018 și 2 aprilie 2018, până la data plății efective a debitului.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

Procedându-se astfel, au fost încălcate/aplicate greșit următoarele norme: art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice; art. 1, art. 7 și art. 11 alin. (3) din O.U.G. nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative; art. 1 din H.G. nr. 520/2013 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală; Ordinul ANAF nr. 2.211/2013.

Din interpretarea coroborată a acestor dispoziții reiese că, atât pentru litigiile aflate pe rolul instanțelor de judecată, cât și pentru orice alte raporturi juridice rezultate din activitatea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, direct sau prin direcțiile generale regionale ale finanțelor publice, acestea din urmă trebuie să facă dovada mandatelor transmise de către Ministerul Finanțelor Publice, în subordinea căruia se află.

Un argument suplimentar este reprezentat de dispozițiile art. 222 C. civ., care, sub denumirea marginală "Independența patrimonială", consacră principiul potrivit căruia persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligațiilor acesteia din urmă și nici persoana juridică subordonată nu răspunde pentru persoana juridică față de care este subordonată, dacă prin lege nu se dispune altfel."

Această situație a fost reglementată prin Decizia nr. 13/2016 asupra recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, ale art. 7 alin. (3) din O.U.G. nr. 30/2007, în cuprinsul căreia se arată (la pct. 52), cu referire la art. 222 C. civ., că, independent de existența din punct de vedere juridic a unei relații de subordonare între două persoane juridice, legea oprește confuziunea patrimonială între acestea și, în consecință, interzice răspunderea reciprocă a celor două persoane juridice pentru obligațiile proprii.

De altfel, chiar prin cererea de chemare în judecată s-a afirmat că Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de ordonator principal de credite, a procedat la alocarea fondurilor și achitarea sumei de 15.598.193,32 RON, reprezentând contravaloarea sumei de 4.499.591,33 USD către A., întrucât Trezoreria Statului nu are fonduri proprii care să poată fi executate silit. Prin conturile acesteia se derulează operațiuni de încasări și plăți cu toate fondurile publice, aparținând tuturor bugetelor componente ale sistemului general, operațiuni dispuse de Ministerul Finanțelor Publice, în contul și în numele statului, astfel cum prevede art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 146/2002. Așadar, actele de dispoziție pentru plată pot fi efectuate numai de către Ministerul Finanțelor Publice, și nu de către structurile subordonate.

Contrar celor reținute de către instanța de apel, în baza art. 12 alin. (1) din O.U.G. nr. 4/2009 privind reglementarea unor măsuri în domeniul bugetar se pot efectua numai acte de administrare, și nu acte de dispoziție, cum ar fi plata sumelor, iar, în al doilea rând, creanța achitată de apelanta DGRFPB către A. nu se încadrează în categoria celor prevăzute în mod expres de această dispoziție legală, respectiv "creanțe fiscale sau alte daune", adică cele care se plătesc pe baza hotărârilor executorii ale instanțelor judecătorești sau arbitrale.

Pe cale de consecință, instanța de apel a considerat în mod greșit și că reclamanta ar avea calitatea de a participa în nume propriu la raportul juridic dedus judecații, fără a fi necesar mandatul prevăzut de art. 7 din O.U.G. nr. 7/2013.

Hotărârea instanței de apel pe acest aspect nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, nefiind vorba despre o îmbogățire fără justă cauză ca urmare a executării intimatei pârâte.

Pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (AAAS) nu a fost parte în dosarul de executare nr. 93/2014 al BEJ B., iar prin sentința civilă nr. 316/20.01.2014 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în dosarul nr. x/2013, definitivă și irevocabilă, prin care a fost validată poprirea înființată asupra conturilor debitorului deschise la terțul poprit Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice, nu a fost stabilită nicio obligatie legala în sarcina AAAS. Totodată, terțul poprit a achitat de bunăvoie sumele în discuție, însă din bugetul Ministerului Finanțelor Publice, astfel încât nici nu s-a produs o micșorare a patrimoniului intimatei reclamante pe seama măririi patrimoniului debitorului, contrar celor stabilite de către instanța de apel.

Lipsa calității procesuale pasive a AAAS în cauză se susține și ca efect al deciziei civile nr. 3083/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2017, prin care s-a stabilit că nu este îndeplinită cerința măririi patrimoniului AAAS, prin diminuarea unor datorii și nu există o micșorare a patrimoniului intimatei DGRFPB, atât timp cât există o hotărâre judecătorească definitivă de validare a popririi și de obligare a terțului poprit la plata către creditoarea A. a sumelor de bani.

Din considerentele acesteia rezultă, în esență, că prin hotărârea judecătorească de validare a popririi, intrată sub autoritate de lucru judecat, terțul poprit Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a devenit debitorul direct al creditorului A.. Există, așadar, o cauză legitimă, justă, un temei juridic justificativ prin care terțul poprit a achitat sumele de 15.598.193.32 RON și 1.530.401 RON (echivalentul a 4.499.591.33 USD).

În același sens sunt și sentința nr. 957/07.03.2019 a Tribunalului București, secția a VI- a civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2017 și decizia nr. 1675/09.085.2019 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2017.

Drept urmare, nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condițiile acțiunii în restituire, cât timp a existat o cauză legitimă pentru plata efectuată de către terțul poprit și, de altfel, nu a existat nici o micșorare a patrimoniului reclamantei pe seama măririi patrimoniului debitorului, în speță, pârâta, din moment ce plata s-a efectuat în realitate din bugetul Ministerului Finanțelor Publice, aspecte deja arătate în motivarea excepției lipsei calității procesuale active.

Astfel, în mod greșit instanța de apel a obligat AAAS și la plata sumelor de 20 RON, 15.598.193,32 RON și 1.530.401 RON (echivalentul a 4.499.591,33 USD) actualizate cu indicele de inflatie și dobânzile legale aferente, ambele calculate de la data virării fiecărei sume în contul BEJ B., respectiv 18.01.2018 și 02.04.2018, până la data plății efective a debitului.

Prin sentința comercială nr. 9171/29.09.2010 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, a fost admisă acțiunea S.C. A. împotriva AAAS (fostă AVAS), care a fost obligată să plătească reclamantei A. echivalentul în RON, funcție de cursul oficial leu-dolar stabilit de BNR la data plății efective, al sumei de 9.671.328 USD, cu titlu de prejudiciu efectiv suferit de reclamantă în perioada 01.01.2004 - 31.12.2004, ca urmare a neîndeplinirii obligației de efectuare a vărsămintelor, conform Convenției Cadru nr. 1345/08.11.1996.

Totodată, prin sentința civilă nr. 316/20.01.2014 a Judecătoriei Sectorului 4 București, a fost admisă cererea de validare de poprire formulată de creditoarea S.C. A. și a fost validată poprirea înființată la data de 03.04.2013 de BEJ B. în dosarul de executare nr. 10/2011, dispunându-se obligarea terțului poprit să plătească, în limita creanței de 5.203,68 RON plus 9.671.328 USD în echivalent în RON la data plății, sumele datorate debitorului AAAS.

În consecință, creanța de plată stabilită în sarcina AAAS și menținută prin hotărârea de validare a popririi și în sarcina Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice a fost în valută - USD, fiind prevăzută, totodată, modalitatea de calcul a acesteia, respectiv în functie de cursul oficial leu-dolar al sumei de 9.671.328 USD, stabilit de BNR la data plății efective.

Așadar, la data ordinelor de plată (din 18.01.2018 și 2.04.2018), sumele plătite de reclamantă în cuantum de 20 RON, 15.598.193.32 RON și 1.530.401 RON reprezintă echivalentul a 4.499.591.33 USD (rest din creanța de 9.671.328 USD) au fost calculate la paritatea leu/USD.

În consecință, atât timp cât obligația stabilită în sarcina AAAS a fost stabilită în valută - USD, nu este legală actualizarea sa cu indicele de inflație și dobânzile legale aferente, deoarece acestea au fost acoperite de paritatea cursului leu/USD la momentul plății efective, așa cum s-a stabilit în titlul executoriu.

Pe de altă parte, problema esențială a cauzei derivă din posibilitatea acordării dobânzilor penalizatoare - astfel cum sunt definite de art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 - la dobânzile stabilite anterior printr-un titlu executoriu judiciar, la rândul lor, acordate la un capital stabilit prin titlul executoriu.

Având în vedere că natura juridică a dobânzii este diferită de natura juridică a actualizării obligației cu rata inflației, prima reprezentând o sancțiune (daune moratorii pentru neexecutarea obligației de plată), iar a doua reprezentând valoarea reală a obligației bănești la data efectuării plății (daune compensatorii), nu este admisibil cumulul acestora în orice condiții, deoarece se poate vorbi despre o dublă reparație, ceea ce ar reprezenta o îmbogățire fără justă cauză a creditorului, s-a conchis prin motivele de recurs.

III. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimata-reclamantă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de apel.

În termen legal, recurenta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de către partea adversă.

IV. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 1 februarie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată la data de 29 martie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

V. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, se constată următoarele:

Pe acest temei, s-a reținut că plata de către Ministerul Finanțelor Publice, către A., a sumelor de bani a căror restituire de către pârâtă reprezintă obiectul cererii deduse judecății, are semnificația alocării către reclamanta din cauză, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, a fondurilor necesare stingerii unei datorii, respectiv a celei stabilite în sarcina reclamantei printr-o hotărâre judecătorească de validare a popririi, alocare în absența căreia patrimoniul reclamantei ar fi fost supus continuării urmăririi silite.

De asemenea, prin considerentele vizând fondul raportului juridic dedus judecății, s-a reținut că plata s-a făcut de către terțul poprit, din propriul patrimoniu, constatare ce a stat la baza aprecierii întrunirii în speță a condițiilor îmbogățirii fără justă cauză.

Prin criticile formulate, recurenta a susținut, în esență, că legitimarea procesuală activă ar trebui să aparțină Ministerului Finanțelor Publice, titularul plății ori, în măsura în care reclamanta a acționat în numele și pe seama acestuia, era necesară dovada mandatului de reprezentare acordat de Ministerul Finanțelor Publice, conform art. 7 din O.U.G. nr. 74/2013.

Înalta Curte constată că aprecierea instanței de apel privind atingerea patrimonială produsă reclamantei prin plata sumelor de bani în calitate de terț poprit, ca urmare a hotărârii de validare a popririi, relevă stabilirea unei situații de fapt insuficiente, prin raportare la prevederile legale incidente în cauză.

Potrivit art. 1345 C. civ., "Cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogățit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ținut dincolo de limita propriei îmbogățiri".

Astfel, o primă condiție pentru promovarea acțiunii în restituire întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, desprinsă din textul art. 1345 C. civ. - temei juridic reținut și analizat de către instanța de apel și necontestat în recurs -, este aceea a existenței unei pierderi patrimoniale efectiv suferite de către reclamant din cauza unui act sau a unei fapte a pârâtului.

Întrunirea sau neîntrunirea acestei condiții are relevanță nu numai pentru fondul raportului juridic dedus judecății, cât timp condițiile acțiunii în restituire trebuie întrunite în mod cumulativ, dar și pentru legitimarea procesuală activă, care presupune identitatea dintre reclamant și persoana ce a suferit în mod efectiv pierderea patrimonială.

În acest context, au relevanță prevederile Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, la care a făcut referire, în mod corect, recurenta.

Astfel, potrivit art. 8 alin. (1) din lege, "Veniturile și cheltuielile se includ în buget în totalitate", ceea ce înseamnă că o cheltuială - inclusiv a celor presupuse de plata unor despăgubiri stabilite pe cale judecătorească - trebuie evidențiată în buget, fie că este vorba despre bugetul de stat, bugetul trezoreriei statului sau despre bugetul unei instituții publice finanțate din bugetul de stat, precum Agenția Națională de Administrare Fiscală, în subordinea căreia se află reclamanta din cauză (distincția între aceste bugete rezultând din dispozițiile art. 1 alin. (2) din legea finanțelor publice).

De asemenea, art. 14 alin. (3) din lege stipulează că "Nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanță și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii și nu are prevederi bugetare", ceea ce confirmă necesitatea evidențierii respectivei cheltuieli în bugetul căreia îi este destinată.

În acest cadru legal, se impunea a se verifica dacă în bugetul reclamantei sau, după caz, al Agenției Naționale de Administrare Fiscală a fost înscrisă obligația de plată stabilită prin hotărârea de validare a popririi și în legătură cu care s-a considerat de către ordonatorul principal de credite, Ministerul Finanțelor Publice, că trebuie "acoperită" din sumele prevăzute cu această destinație în bugetul de stat, în termenii art. 12 alin. (1) din O.U.G. nr. 4/2009.

Această verificare de fapt era relevantă pentru stabilirea eventualei vătămări patrimoniale suferite de către reclamantă, în condițiile în care instanța de apel a apreciat că, deși plata nu s-a făcut din venituri repartizate în prealabil în bugetul propriu al reclamantei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, ci dintr-un cont al statului, aplicarea art. 12 alin. (1) din O.U.G. nr. 4/2009 a presupus o repartizare "implicită" către bugetul unei instituții publice din subordinea Ministerului Finanțelor Publice.

În măsura în care obligația de plată nu a fost considerată în concret o "cheltuială" aferentă bugetului reclamantei sau, după caz, al bugetului ANAF, și nu a fost evidențiată ca atare, nu are temei aprecierea conform căreia plata de către Ministerul Finanțelor Publice a sumelor de bani din bugetul de stat, în care au fost prevăzute cu acea destinație, are la bază o repartizare implicită a unor venituri, cât timp nu există cheltuieli "implicite" angajate în bugetul de stat sau în bugetul unei instituții publice din subordinea Ministerului Finanțelor Publice.

Ordinul ministrului Finanțelor Publice nr. 3336/2017 (în vigoare în anul 2018, data celor trei plăți din prezenta cauză și care a precedat Ordinul nr. 1628/2019, la care a făcut referire instanța de apel) nu infirmă concluzia anterior expusă, dat fiind că este un act administrativ cu caracter normativ, dotat, așadar, cu o forță juridică inferioară legii și neputând, pentru acest motiv, contrazice sau modifica prevederile legale în aplicarea cărora a fost adoptat (în cauză, ale art. 12 alin. (1) din O.U.G. nr. 4/2009). Acest act privește doar etapele și modul de elaborare, avizare și aprobare a documentației privind plata obligațiilor bănești stabilite prin hotărâri judecătorești.

Mai mult decât atât, era necesară verificarea destinației sumei de bani ce s-ar recupera de la pârâta din prezenta cauză, în situația admiterii cererii de chemare în judecată, în sensul dacă aceasta trebuie returnată la bugetul de stat ori rămâne în patrimoniul reclamantei.

În prima ipoteză și dacă respectiva "cheltuială" nu a fost evidențiată în bugetul reclamantei, nu s-ar putea reține vreo atingere a patrimoniului reclamantei, care să justifice promovarea acțiunii în restituire întemeiate pe dispozițiile art. 1345 C. civ.

În absența acestor clarificări de fapt, este nerelevant și argumentul, regăsit în considerentele deciziei recurate, potrivit căruia legitimarea procesuală a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București este justificată prin efectele asupra patrimoniului său ale sentinței civile nr. 316/20.01.2014 pronunțate de Judecătoria sectorului 4 București în dosarul nr. x/2013, prin care a fost validată poprirea înființată la data de 3.04.2013 de Biroul executorului judecătoresc B. în dosarul de executare nr. 10/2011 și s-a dispus obligarea terțului poprit Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București la plata către creditoarea A., în limita creanței de 5.203,68 RON plus 9.671.328 USD, în echivalent în RON la data plății, a sumelor datorate debitorului Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.

În aplicarea prevederilor art. 792 C. proc. civ., ce reglementează efectele validării popririi, nu poate fi exclusă ipoteza urmăririi silite a patrimoniului terțului poprit, pe baza hotărârii de validare.

Astfel, în conformitate cu această normă, (1) Hotărârea de validare rămasă definitivă are efectul unei cesiuni de creanță și constituie titlu executoriu împotriva terțului poprit, până la concurența sumelor pentru care s-a făcut validarea. (2) După validarea popririi, terțul poprit va proceda, după caz, la consemnarea sau plata prevăzută la art. 787, în limita sumei determinate expres în hotărârea de validare. În caz de nerespectare a acestor obligații, executarea silită se va face împotriva terțului poprit, pe baza hotărârii de validare, în limita sumei ce trebuia consemnată sau plătită".

În consecință, astfel cum s-a reținut prin decizia recurată, era posibilă, în lipsa fondurilor alocate de către Ministerul Finanțelor Publice, executarea silită a patrimoniului reclamantei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, chiar dacă această ipoteză legală presupune nerespectarea obligațiilor ce-i revin terțului poprit, după cum rezultă din alin. (2) al art. 792.

Cu toate acestea, un asemenea risc nu relevă vreo atingere patrimonială pentru reclamantă, cât timp a fost activat mecanismul de plată prin intermediul Ministerului Finanțelor Publice, în aplicarea art. 12 din O.U.G. nr. 4/2009 și prin derularea procedurii prevăzute de Ordinul ministrului Finanțelor Publice nr. 3336/2017, în măsura în care obligația de plată nu a fost evidențiată drept o "cheltuială" aferentă bugetului reclamantei.

Față de cele expuse, Înalta Curte constată că excepția lipsei calității procesuale active a fost respinsă fără clarificarea pe deplin a situației de fapt, motiv pentru care va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, în aplicarea art. 497 C. proc. civ.

Instanța de apel a reținut că, în speță, s-a invocat, drept cauză juridică a pretențiilor formulate, îmbogățirea fără justă cauză, rezultând din executarea creanței de către reclamantă, în calitate de terț poprit, ca efect al hotărârii de validare a popririi, în locul pârâtei debitor.

Așadar, în contextul legitimării procesuale pasive, instanța de apel s-a raportat la cauza juridică a cererii deduse judecății și la motivele de fapt invocate de către reclamantă, fără a verifica condițiile prevăzute de C. civ. pentru îmbogățirea fără justă cauză.

Acest mod de stabilire a acestei cerințe de exercițiu a acțiunii este unul corespunzător, întrucât legitimarea procesuală pasivă presupune identitatea dintre pârâtă și persoana ce reprezintă subiectul pasiv în raportul juridic litigios, întemeiat pe îmbogățirea fără justă cauză, astfel cum acest raport de drept substanțial este conturat prin cererea de chemare în judecată.

Temeinicia susținerilor reclamantei și îndeplinirea condițiilor legale ale instituției juridice pe care se fundamentează pretențiile deduse judecății interesează fondul raportului juridic, iar nu soluționarea excepției privind lipsa calității procesuale pasive.

În același timp, se constată că recurenta evocă în mod eronat conținutul motivării deciziei pe acest aspect, întrucât instanța de apel nu a reținut că prin hotărârea de validare a popririi s-ar fi stabilit vreo obligație în sarcina recurentei-pârâte, calitatea de debitor a pârâtei fiind menționată din perspectiva raportului juridic obligațional cu creditorul A., în considerarea căruia a fost înființată și, ulterior, validată poprirea asupra conturilor pârâtei deschise la terțul poprit, reclamanta din cauză.

În consecință, susținerile recurentei sunt nefondate și vor fi respinse ca atare.

Recurenta a susținut, în esență, că prin aprecierea instanței de apel în sensul întrunirii acestor condiții în cauză, au fost ignorate efectele hotărârii de validare a popririi, prin care nu s-a stabilit vreo obligație în sarcina sa, ci, dimpotrivă, s-au stabilit obligații în sarcina terțului poprit și în beneficiul creditorului popritor, față de neexecutarea obligațiilor născute în urma înființării popririi asupra conturilor pârâtei deschise la terțul poprit și, mai mult decât atât, reclamanta a executat de bunăvoie obligațiile din hotărârea de validare a popririi.

Se impune a se preciza că, pentru a se vorbi despre o îmbogățire fără justă cauză, este necesar a exista o mărire a unui patrimoniu, micșorarea altui patrimoniu, dar și legătura între aceste efecte patrimoniale, condiții materiale ale acțiunii în restituire desprinse din art. 1345 C. civ.

În același timp, art. 1346 C. civ. prevede situațiile în care, deși aceste condiții materiale sunt întrunite, pretinsa îmbogățire este justificată, ceea ce înseamnă că absența unei cauze legitime a măririi unui patrimoniu în detrimentul altuia relevă o condiție juridică a formulării acțiunii în restituire, astfel cum, în mod corect, s-a arătat prin motivele de recurs.

Recurenta a făcut referire, de asemenea, și la caracterul subsidiar al acțiunii în restituire, prevăzut de art. 1348 C. civ., potrivit căruia cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acțiune pentru a obține ceea ce îi este datorat.

În acest cadru, Înalta Curte constată că instanța de apel a considerat că singurul raport juridic dintre reclamantă și pârâtă este cel născut din plata creanței a cărei restituire se solicită în prezenta cauză, neanalizând, așadar, raportul juridic obligațional dintre părțile cauzei și, din această perspectivă, nici incidența prevederilor art. 792 C. proc. civ., ce reglementează efectele hotărârii de validare a popririi.

Astfel, prin decizia recurată, s-a constatat că prin plata făcută de reclamantă, în calitate de terț poprit, s-a diminuat pasivul patrimoniului pârâtei din prezenta cauză, întrucât prin hotărârea de validare a popririi, instanța nu a constatat și stingerea datoriei acestuia față de creditor.

Cu alte cuvinte, instanța de apel a apreciat că, subsecvent validării popririi prin hotărâre judecătorească definitivă, se menține raportul obligațional inițial. Acesta, după rămânerea definitivă a hotărârii de validare a popririi, poate, în continuare, să-l urmărească pe debitor ori, în aplicarea art. 792 din cod, îl poate urmări silit pe terțul poprit, iar în această ultimă ipoteză, dacă are loc stingerea creanței prin plată, se consideră că terțul poprit a plătit în locul debitorului inițial.

Înalta Curte constată că premisa analizei în speță a condițiilor materiale și juridice ale îmbogățirii fără justă cauză, enunțate anterior, rezidă în raportul juridic obligațional dintre reclamanta și pârâta din speță.

Pentru a fi validată o poprire, ca modalitate de executare silită, este necesar ca terțul poprit să datoreze sume de bani debitorului poprit, condiție în mod expres prevăzută de art. 790 alin. (4) C. proc. civ.. În procedura de validare, terțul poprit se poate apăra susținând contrariul, situație în care, dacă apărarea este probată, instanța va desființa poprirea.

Or, după cum s-a arătat în analiza primului motiv de recurs, prin sentința civilă nr. 316/20.01.2014 pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București, a fost validată poprirea înființată asupra conturilor debitorului deschise la terțul poprit, reclamanta din cauză, dispunându-se obligarea terțului poprit la plata către creditoarea A., în limita creanței de 5.203,68 RON plus 9.671.328 USD, în echivalent în RON la data plății, a sumelor datorate debitorului Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.

Se observă că prin hotărârea de validare a popririi se menționează în mod expres că terțul poprit datora sume de bani Autorității pentru Administrarea Activelor Statului, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat în privința chestiunilor dezlegate prin hotărârea judecătorească definitivă impunându-se și în prezenta cauză, în sensul că nu se poate statua contrariul.

De asemenea, potrivit art. 792 alin. (1) C. proc. civ., "Hotărârea de validare rămasă definitivă are efectul unei cesiuni de creanță și constituie titlu executoriu împotriva terțului poprit, până la concurența sumelor pentru care s-a făcut validarea."

Pe acest temei, ca efect al hotărârii de validare, operează o cesiune de creanță, respectiv, potrivit definiției din art. 1566 C. civ., o transmisiune a creanței pe care debitorul poprit -devenit cedent - o avea împotriva terțului poprit-debitorul cedat -, către creditorul beneficiar al popririi - cesionarul, în limita sumei urmărite.

Prin urmare, în limita creanței urmărite, terțul poprit devine debitor al cesionarului și poate fi urmărit de către acesta în baza hotărârii de validare care constituie un titlu executoriu distinct de cel care vizează raportul juridic inițial dintre cedent și cesionar.

În acest context, este nerelevant în speță - ori, în tot cazul, mai puțin relevant - dacă, după validarea popririi, se menține sau nu raportul obligațional dintre creditorul A. și Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, impunându-se a se analiza efectele cesiunii de creanță între părțile acestui act juridic.

Întrucât, în conformitate cu art. 1346 C. civ., îmbogățirea este justificată atunci când rezultă din executarea unei obligații valabile, ar fi trebuit stabilit, în cauză, dacă plata de către reclamanta din cauză a creanței inițiale către A. a reprezentat, în realitate, executarea propriei obligații, ca efect al cesiunii de creanță și dacă, în aceste condiții, se poate reține o îmbogățire a pârâtei pe seama reclamantei și, mai ales, dacă un asemenea beneficiu patrimonial este sau nu este justificat, în raport de situațiile expres prevăzute de art. 1346 C. civ., respectiv dacă reclamanta avea deschisă o altă acțiune pentru a obține obiectul pretenției din acțiunea de față.

Or, după cum s-a arătat, în mod corect, prin motivele de recurs, prin decizia recurată nu a fost efectuată o asemenea analiză a efectelor hotărârii de validare a popririi, drept pentru care și acest motiv de recurs este fondat și va fi admis în consecință.

Astfel, recurenta a susținut că această modalitate de restituire reprezintă o inadmisibilă dublă reparație, întrucât, pe de o parte, este acoperită de paritatea cursului leu/dolar de la momentul plății efective de către reclamantă către A., iar, pe de altă parte, este inadmisibil cumulul actualizării cu indicele de inflație cu dobânda legală.

Susținerile cu acest obiect ale recurentei nu sunt fondate.

În măsura în care se consideră că sunt îndeplinite condițiile îmbogățirii fără justă cauză, obiectul prestației a cărei restituire se solicită este reprezentat de sumele de bani efectiv achitate de către reclamantă către A., fără a avea relevanță modul de calcul al acestora în raport de titlul executoriu, respectiv împrejurarea că în cuprinsul acestuia obligația de plată a fost stabilită în funcție de cursul valutar BNR (paritatea leu/dolar) de la momentul plății.

Modalitatea de stabilire a obligației de plată prin titlul executoriu interesează întinderea reparației și acordarea de daune - interese compensatorii pentru perioada de timp scursă între scadență și momentul plății efective a creanței titularului A., în timp ce, în prezenta cauză, reparația a fost stabilită în considerarea creanței pretinse de către reclamantă și neexecutate, pentru perioada de timp scursă ulterior plăților efectuate către A..

Din acest motiv, nu au temei susținerile recurentei potrivit cărora actualizarea cu indicele de inflație și dobânzile legale aferente ar fi fost acoperite de paritatea cursului leu/dolar (USD) de la momentul plății efective, în condițiile în care recurenta face referire la o altă creanță decât cea a cărei contravaloare este pretinsă în cauză.

Cât privește cumulul celor două categorii de daune - interese, susținerile recurentei sunt, de asemenea, nefondate, față de dispozițiile art. 1531 C. civ., în conformitate cu care "(1) Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. (2) Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor și beneficiul de care acesta este lipsit".

Pe acest temei, pentru o justă reparație, pot fi cumulate orice despăgubiri care relevă paguba efectiv suferită sau câștigul nerealizat, cu condiția ca daunele-interese să nu reflecte aceeași pierdere, situație în care s-ar pune problema unei duble reparații inadmisibile.

Or, chiar prin motivele de recurs s-a arătat că natura juridică a dobânzii este diferită de natura juridică a natura juridică a actualizării obligației cu rata inflației, prima reprezentând daune moratorii pentru neexecutarea obligației de plată), iar a doua reprezentând valoarea reală a obligației bănești la data efectuării plății, cu titlu de daune compensatorii.

Drept urmare, nu există niciun impediment pentru cumularea celor două categorii de daune - interese, urmând ca motivul de recurs să fie respins.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul și, pe temeiul art. 497 C. proc. civ., va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului împotriva deciziei civile nr. 313A din 23 februarie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 martie 2022.