ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 153/2021

Ședința publică din data de 15 ianuarie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin adresa din data de 20.06.2017, a fost înaintată către Curtea de Apel București contestația formulată de către contestatoarea A., avocată în Baroul Dolj, împotriva deciziei disciplinare nr. 6 din 28.04.2017 din dosarul x/2017, emisă de Comisia Centrala de Disciplina din cadrul UNBR.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017, la data de 30.06.2017.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 292 din 30 ianuarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis contestația formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Uniunea Națională a Barourilor din România - Comisia Centrală de Disciplină și Baroul Dolj.

A anulat decizia disciplinară nr. 6/28.04.2017 emisă de Uniunea Națională a Barourilor din România și a desființat Decizia nr. 2/24.11.2016 emisă de Baroul Dolj.

1.3. Cererile de recurs

Împotriva sentinței civile nr. 292 din 30 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au formulat recurs pârâții Baroul Dolj și Uniunea Națională a Barourilor din România, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 din C. proc. civ.

Recursul declarat de pârâtul Baroul Dolj

Recurentul-pârât Baroul Dolj își întemeiază cererea de recurs pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., susținând că hotărârea instanței de fond încalcă normele de drept material incidente speței, respectiv dispozițiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 51/1995.

Afirmă recurentul-pârât că instanța de fond a interpretat greșit, într-o manieră proprie, noțiunea de "cauze conexe" conținută de textul de lege menționat, nefiind adaptată la circumstanțele concrete ale speței.

Mai arată că motivația instanței de fond este contradictorie, pentru că, deși recunoaște că în situația prezentată este vorba despre aceleași părți și chiar același imobil disputat în timp între ele, totuși, concluzionează că această legătură vădită nu este "de natură a afecta apărarea asigurată de avocat părților".

Or, susține recurentul, din analiza întregului material întocmit de Comisia de Disciplină a Baroului Dolj, se observă că apărarea părților este afectată prin trecerea doamnei avocat dintr-o tabără în alta, din poziția de apărător al drepturilor și intereselor fiecărei părți opozante, față de același imobil, disputat în diverse litigii între ele și a căror miză finală este tocmai dreptul de proprietate asupra acestui bun.

În acest context, nu se poate accepta susținerea instanței de fond că între cele două litigii au trecut 4-5 ani și că trecerea timpului ar leza în mod iremediabil memoria apărătorului, câtă vreme aceasta a fost extrem de prezentă în demersurile litigioase ale defunctei B., îndreptate împotriva fratelui său, C..

Cu privire la lipsa de legătură, susținută de instanță, între cele două dosare asupra cărora își apleacă atenția, unul având ca obiect nulitate contract de vânzare-cumpărare pentru imobilul din Craiova, str. x și altul având ca obiect radierea mențiunilor de CF privind același imobil, susține recurentul că nu se poate îmbrățișa opinia instanței care face aceste afirmații în hotărâre.

Reiterând situația de fapt grefată pe succesiunea și obiectul celor două litigii, în raport de care s-a declanșat cercetarea disciplinară în ceea ce o privește pe reclamantă, recurentul-pârât susține că, în acest context litigios, doamna avocat a cunoscut informații și acte importante de pe vremea când o asista pe defunctă și pe care acum le poate folosi în favoarea părții adverse C.. Doamna avocat trebuia să se abțină în acordarea asistenței juridice C., în dosarul pendinte, fapt care este impus și de principiul păstrării secretului profesional privind informațiile cunoscute din dosarele în care a fost apărată defuncta B..

A mai arătat recurentul-pârât că din actele investigate la cercetarea disciplinară rezultă că situația litigioasă dintre frații C. și B. a început din anul 1997. Mama celor doi frați, D., a creat o încurcătură juridică, vânzând pe rând celor doi copii ai săi terenul din Craiova, str. x. Cu fiul, C., încheie contractul de vânzare-cumpărare autentic nr. x/1997, iar ulterior înstrăinează terenul și către fiica sa, B., prin contract de vânzare-cumpărare autentic nr. x/2001. Acesta a devenit motivul principal al litigiilor derulate între cei doi frați.

Așa cum rezultă din cele de mai sus, consideră recurentul că toate detaliile litigioase privind imobilul din str. x au fost cunoscute de avocat cu ocazia asistenței acordate clientei B., multe dintre soluțiile pronunțate de instanță, fiind obținute în timp ce o asista. Trecerea timpului nu este o scuză privind modul în care sunt folosite ulterior aceste informații. Lipsa de identitate între B., ca și clientă a doamnei avocat și fiica acesteia, E., nu este de natură a justifica în prezent apărarea opozantului dnei B.. Prin decesul unei părți moștenitorii legali sunt urmașii în drepturi și obligații ai părții dispărute, iar interesele defunctei B. sunt identice cu ale fiicei acesteia legate de imobilul - obiect al litigiilor.

În concluzie, recurentul-pârât consideră că nu s-a analizat întregul material probator și soluția pronunțată este rezultatul unei abordări trunchiate a probatoriului, dar și a interpretării greșite a condițiilor în care se poate discuta despre încălcarea art. 46 alin. (1) din Legea nr. 51/1995.

Recursul declarat de pârâta Uniunea Națională a Barourilor din România

Recurenta-pârâtă își întemeiază recursul pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 din C. proc. civ.

În susținerea primului motiv de casare referitor la nemotivarea hotărârii, recurenta-pârâtă arată că instanța de fond nu a expus argumente concrete legate de netemeinicia deciziei de sancționare disciplinară și nu a analizat profund conținutul acțiunii disciplinare și motivele existente în cuprinsul acesteia.

Tot în cadrul acestui motiv de casare, recurenta arată că în considerentele și dispozitivul sentinței există motive și mențiuni străine de natura cauzei, în sensul că instanța de fond a făcut referire la o presupusă Decizie nr. 6 din 28.04.2017 adoptată de UNBR, care, în realitate nu există. În acest sens, se susține că adoptarea deciziilor disciplinare este atributul exclusiv al Comisiei Centrale de Disciplină, organ independent și separat de U.N.B.R., situație care e de natură a duce la concluzia că ceea ce a analizat curtea de apel este altceva decât hotărârea disciplinară contestată de reclamantă.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că instanța de fond a dat o interpretare greșită sintagmei "cauze conexe" prev. de art. 46 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, text care interzice avocatului să acorde asistență juridică în tot ce reprezintă aceasta (asistență juridică, reprezentare, pledoarie) în cauze conexe sau împotriva părții care l-a consultat.

Se susține că instanța de fond pornește în analiza sa de la o premisă greșită și voit sau nu înlocuiește sintagma legală "cauze conexe" cu o sintagmă proprie, neprevăzută în lege, și anume "legătură de conexitate". Această sintagmă proprie este de natură să ducă la concluzia că fie suntem în prezența unui pleonasm întrucât conexitatea prevede întotdeauna o legătură, fie la o altă concluzie greșită și anume aceea că ar putea să existe și legături ce nu presupun conexitatea; în această din urmă situație se insinuează ideea că textul art. 46 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 ar fi inaplicabil astfel încât avocatul ar putea să acorde asistență juridică în cauze în care există astfel de legături dar respectivele legături nu presupun conexitatea. Premisa este greșită, pentru că din economia textului invocat rezultă că noțiunile de "legătură" și "conexitate" se confundă, presupunându-se reciproc, fiind evident că este imposibil să identificăm de exemplu o așa-zisă legătură de neconexitate.

Se mai arată că prima instanță apreciază greșit că atunci când trec mai mulți ani (în speță 4-5 ani) ar dispărea așa-zisa "legătură de conexitate", iar conexitatea ar exista în opinia sugerată de curte numai atunci când suntem în prezența unei simultaneități a existenței mai multor cauze pe rolul instanțelor sau atunci când între cauze s-a scurs o perioadă scurtă de timp în nici un caz o perioadă de ordinul anilor, în realitate, legiuitorul nu condiționează existența conexității de elementul timp și cel puțin de lege lata interdicția aplicată avocatului de art. 46 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 nu își are periclitată existența în funcție de numărul anilor ce au trecut de la data primei cauze în raport de care se apreciază conexitatea. Apreciază că există conexitate independent de această condiție, aceasta dăinuind indiferent de numărul anilor dintre cauze, în conformitate cu principiul ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus.

Se mai susține că se motivează greșit în sensul că existența conexității ar presupune existența unei hotărâri judecătorești date într-o primă cauză în raport de care se apreciază conexitatea.

Motivarea este greșită, întrucât disp. art. 46 alin. (1) nu prevăd o astfel de condiționare, iar existența unei hotărâri date în prima cauză ar impune fie incidența excepției autorității de lucru judecat, fie analiza unui eventual malpraxis săvârșit de avocat.

În final, arată că hotărârea Curții de Apel este nefondată, întrucât prin conținutul ei, aceasta legalizează o conduită culpabilă a avocatului față de clientul inițial, având în vedere că după ce un avocat a acordat asistență juridică unei părți, conduita ulterioară a acestuia de a acorda asistență juridică adversarului părții pe care a asistat-o inițial într-o altă cauză, privind același imobil, împotriva succesorului universal al clientului inițial constituie nu numai o încălcare a interdicției edictate de art. 46 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, ci un adevărat caz de malpraxis prin care este încălcat secretul profesional așa cum s-a statuat doctrina de specialitate "secretul profesional al avocatului este instituit în beneficiul clientului nu al avocatului".

În concluzie, solicită admiterea prezentului și, în consecință, să dispună casarea hotărârii recurate și, pe fond, modificarea soluției în sensul respingerii contestației formulate de reclamantă și menținerea deciziilor disciplinare de sancționare pronunțate în cauză.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra cererilor de recurs

Analizând cererile de recurs prin prisma criticilor de nelegalitate formulate, în raport de ansamblul probatoriu administrat în cauză și de dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru argumentele prezentate în cele ce urmează.

Pentru o mai bună logică a redactării, Înalta Curte va analiza cu prioritate motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocat de recurenta-pârâtă Uniunea Națională a Barourilor din România, urmând a răspunde prin argumente comune motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., având în vedere similitudinea criticilor dezvoltate de ambii recurenți din această perspectivă.

Recurenta-pârâtă UNBR susține că hotărârea recurată nu cuprinde argumente concrete legate de netemeinicia hotărârea Comisei de disciplină, cuprinde motive contradictorii și motive străine de natura cauzei.

În analiza acestei critici de nelegalitate, Înalta Curte pornește de la situația premisă, conform căreia, autoritățile recurente nu au formulat întâmpinări în fața instanței de fond, astfel încât, aceasta a judecat cauza în limitele învestirii sale, prin raportare la susținerile reclamantei din contestația formulată și prin aplicarea și interpretarea normelor de drept material pe care s-au întemeiat actele administrative contestate.

În acest context, susținerile recurentei UNBR, în sensul că instanța de fond a făcut referire la o presupusă Decizie nr. 6 din 28.04.2017 adoptată de UNBR, care în realitate nu există, ceea ce presupune existența unor motive străine de natura pricinii sunt vădit nefondate și în orice caz nu pot întruni ipoteza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că hotărârea instanței de fond respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., judecătorul stabilind judicios situația de fapt și analizând actele administrative emise de autoritățile pârâte în cadrul acțiunii disciplinare exercitate împotriva reclamantei și care se regăsesc în Dosarul nr. x/2016 al Comisie de Disciplină din cadrul Baroului Dolj.

De asemenea, instanța de fond a efectuat cercetarea judecătorească asupra abaterii disciplinare reținute în sarcina reclamantei de Baroul Dolj și UNBR, aplicând și interpretând numai textul de lege al art. 46 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 ce reprezintă temeiul juridic al abaterii disciplinare pentru care s-a exercitat acțiunea disciplinară de către Baroul Dolj, neputându-se identifica în raționamentul juridic vreun motiv străin de natura pricinii.

Prin urmare, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 punctul 6 din C. proc. civ. nu poate reprezenta un viciu de nelegalitate al sentinței recurate, critica formulată fiind nefondată.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de 488 pct. 8 din C. proc. civ., invocat de ambii recurenți, Înalta Curte constată că acesta vizează, în esență, încălcarea și interpretarea greșită a art. 46 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, prin prisma înțelesului atribuit de prima instanță noțiunii de cauze conexe din cuprinsul textului legal menționat.

Potrivit art. 46 alin. (1) din Legea nr. 51/1995:

"avocatul nu poate asista sau reprezenta părți cu interese contrare în aceiași cauza sau în cauze conexe și nu poate pleda împotriva părții care l-a consultat mai înainte în legătura cu aspectele litigioasă concrete ale pricinii".

Contrar celor afirmate de recurenți, instanța de fond nu a analizat sintagma cauze conexe prin raportare la instituția excepției conexității reglementată de C. proc. civ., ci a dat o interpretare acestei noțiuni, în lipsa unei reglementări legislative detaliate, prin raportare la legătura dintre cele două litigii în raport de care, autoritățile pârâte au constatat incompatibilitatea avocatei reclamante.

Fără a relua argumentația instanței de fond asupra înțelesului sintagmei de cauze conexe din cuprinsul art. 46 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, pe care instanța de control judiciar și-o însușeste în totalitate, Înalta Curte punctează faptul că din verificarea ansamblului probatoriu administrat în cauză nu este dovedit conținutul material al abaterii disciplinare pretins săvârșite de intimată și nici latura subiectivă a acestei fapte.

Astfel, în mod judicios, prima instanță a reținut că problemele litigioase concrete din dosarul de carte funciară nu sunt aceleași cu cele din dosarul având ca obiect constatare nulitate contract de vânzare-cumpărare, fiind în discuție două dosare diferite, cu obiect diferit, care presupune analiza unor instituții de drept distincte și a căror judecată s-a efectuat la 4-5 ani diferență.

De asemenea, din perspectiva obiectului celor două litigii și a circumstanțelor judiciare în care s-a defășurat judecata acestora, nu se poate reține în cauză nicio vătămare adusă vreuneia dintre părțile litigante prin faptul reprezentării și asistenței judiciare acordate de reclamantă, în calitate de avocat, în mod succesiv, defunctei B. în anul 2012 și domnului C. în anul 2016.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința instanței de fond este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 din C. proc. civ., soluția pronunțată fiind legală și temeinică.

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursurile declarate în cauză ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurentul - pârât Baroul Dolj și de recurenta - pârâtă Uniunea Națională a Barourilor din România împotriva sentinței civile nr. 292 din 30 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 ianuarie 2021.