ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1448/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 15.11.2017, reclamanții A., B., C., D. și E. au chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând instanței obligarea acestuia din urmă pârâtului la emiterea deciziei de soluționare a cererii de despăgubire, înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților nr. 32087 în data de 23.05.2017.

Hotărârea instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 3716 din 20 septembrie 2018, a admis acțiunea reclamanților și a obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților la emiterea deciziei de soluționare a cererii de despăgubire înregistrate sub nr. x/29.05.2017.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 3716 din 20 septembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată și obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată. În susținerea motivului de casare invocat, respectiv greșita aplicare a normelor de drept material, au fost formulate de către recurentul-pârât următoarele critici: - termenul de 30 de zile pentru soluționarea cererii de plată, calculat de la depunere, nu este compatibil cu prevederile Legii nr. 213/2015, astfel că sentința recurată este pronunțată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 2, art. 11 și art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015, precum și a dispozițiilor Normei nr. 16/2015 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, care nu prevăd un termen de soluționare a cererilor de plată; - în mod eronat a apreciat instanța de fond că a fost depășit termenul rezonabil de soluționare a cererii de plată pe care ar fi formulat-o reclamanții, fără a lua în considerare: specificul, complexitatea și încărcătura activității Fondului; necesitatea respectării principiului nediscriminării și al egalității de tratament în soluționarea cererilor de plată formulate de creditorii de asigurări; numărul foarte ridicat de cereri de plată aflate în soluționare; prevederile legale care dispun că soluționarea cererilor se face în ordinea înregistrării lor.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 25 ianuarie 2019, intimații-reclamanți A., E., C., D., B. au solicitat, pe cale de excepție, respingerea recursului ca tardiv formulat iar pe fond, respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția din 9 aprilie 2019 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 10 martie 20121, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018. II. Soluția instanței de recurs Examinând recursul în raport de excepția tardivității recursului promovat de pârâtul Fondul de Garatare a Asiguraților a cărei analiză este prioritară, în considerarea prevederilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ. cu aplicarea dispozițiilor art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare, Înalta Curte urmează să o respingă, având în vedere următoarele considerente: Căile de atac și termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece, se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze. Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare". Termenul imperativ de 15 de zile, în care se poate declara recurs, este socotit de la momentul comunicării respectivei hotărâri, și acest fapt nu este de natură a încălca sau restrânge nici un drept procesual al părții, iar, potrivit dispozițiilor art. 487 alin. (1) teza I C. proc. civ., recursul se motivează în termenul de declarare a recursului, fapt care nu este de natură a încălca sau restrânge nici un drept procesual al părții. Din verificarea lucrărilor dosarului, se constată că sentința instanței de fond a fost comunicată recurentului-pârât la data de 22 noiembrie 2018 iar,conform datei menționate pe plicul de expediere, recursul a fost exercitat la 26 noiembrie 2018 . Prin urmare, recursul a fost declarat în termenul legal, prevăzut de art. 20 din Legea nr. 554/2004, astfel că nu poate fi reținută această excepție. Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul- pârât Fondul de Garantare a Asiguraților și față de întreg probatoriul administrat, prin raportare la normele legale incidente, incluzând dezlegările date în cursul soluționării căii de atac cu care a fost investită, Înalta Curte, în urma propriului demers de verificare a actelor și lucrărilor dosarului reține că recursul de față este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. În prealabil, Înalta Curte constată că cele reclamate de către recurentul- pârât sunt elemente care țin de temeinicia respingerii acțiunii de către instanța de fond, interpretarea probelor, a chestiunilor de fapt, ținând de aprecierea suverană a instanțelor de fond. Astfel, reclamanții A., B., C., D. și E. au învestit instanța de contencios administrativ competentă, în temeiul art. 13 alin. (4) din Legea 213/2015 si art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, cu o acțiune având ca obiect obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la emiterea deciziei de soluționare a cererii de despăgubire, înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților nr. 32087 în data de 23.05.2017. Chestiunea litigioasă dezlegată de instanța de fond a fost aceea a admiterii acțiunii și, pe cale de consecință, obligarea pârâtului la emiterea deciziei de soluționare a cererii de despăgubire înregistrate sub nr. x/29.05.2017. Instanța de fond a admis cererea, concluzionând că în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, modificată și completată, autoritățile publice, în categoria cărora intră și pârâtul, au obligația să soluționeze cererile privind drepturile ori interesele legitime ale persoanelor "în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen", în cauză constatându-se încălcarea acestui termen de către instituția pârâtă în legătură cu cererea reclamantei. Noțiunea de cerere are în textul de lege indicat, un sens generic, privind orice solicitare referitoare la un drept sau un interes legitim. Verificând sentința recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate de recurent, Înalta Curte reține următoarele: Instanța de control judiciar va respinge, ca neîntemeiate, criticile formulate de recurentul-pârât vizând incompatibilitatea cu prevederile Legii nr. 213/2015 a termenului de 30 de zile pentru soluționarea cererii de plată, precum și aprecierea eronată a instanței de fond că a fost depășit termenul rezonabil de soluționare a cererii de plată. Dispozițiile înscrise în Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (art. 14) instituie o procedură necontencioasă pentru soluționarea pretențiilor formulate de creditorii de asigurări. Totodată, dispozițiile acestui act normativ dispun că obținerea de despăgubiri din disponibilitățile Fondului nu se face prin acțiune în justiție pe calea dreptului comun, creditorii de asigurări trebuind să sesizeze în prealabil Fondul de garantare a asiguraților prin formularea unei cereri de plată, declanșând astfel procedura de plată administrativă, necontencioasă, pusă la dispoziție de Legea nr. 213/2015 și prevăzută de art. 22 alin. (1) din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, care stipulează că "indemnizațiile/despăgubirile se plătesc creditorilor de asigurări, persoane fizice și/sau juridice, potrivit condițiilor prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu societatea de asigurare în faliment, în conformitate cu prevederile prezentei norme." Astfel, exercitarea dreptului de a formula cererea adresată Fondului, în vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, nu poate exclude respectarea unor proceduri prealabile, care sunt prevăzute de legiuitor tocmai în ideea soluționării amiabile, cu celeritate, a pretențiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanțelor de judecată. În acest sens este Legea nr. 213/2015, care stabilește o procedură necontencioasă, prealabilă acțiunii în instanță, ce trebuie urmată de creditorul de asigurări, a priori formulării unei cereri de chemare în judecată. Reclamanții au dovedit că au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, astfel că la data de 23 mai 2017 aceștia au transmis Fondului de Garantare a Asiguraților o cerere de despăgubire, pentru sumele menționate în cuprinsul prezentei cereri de chemare în judecată, înregistrată sub nr. x/29.05.2017, fiind necontestat că această cerere de plată/despăgubire nu a fost soluționată până la data pronunțării prezentei hotărâri. În ceea ce privește durata de soluționare a cererilor de despăgubire, Înalta Curte constată că nici Legea nr. 213/2015 și nici Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 nu stabilesc un termen de soluționare a cererilor de despăgubire. Totodată, reiese cu puterea evidenței că, în raport de natura procedurii și de împrejurările concrete, respectiv existența unui număr foarte mare de cereri de despăgubire, nu este posibilă soluționarea cererii cu respectarea unui termen de 30 de zile. În jurisprudență s-a stabilit că, atunci când legea specială nu prevede un termen derogatoriu pentru rezolvarea cererii, dar complexitatea procedurii administrative face imposibilă încadrarea în termenul general de 30 de zile, conduita autorității publice urmează a fi analizată prin prisma criteriilor termenului rezonabil privit ca garanție a dreptului la o bună administrare. Și în jurisprudența Înaltei Curți s-a cristalizat soluția potrivit căreia, lipsa din legea specială a unei prevederi privind termenul în cadrul căruia să fie finalizată o procedură administrativă, procedură a cărei complexitate nu permite încadrarea în termenul general de 30 de zile, prevăzut în Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. (1) lit. h) nu poate încuraja autoritatea competentă să tergiverseze îndeplinirea obligațiilor sale peste limitele unui termen rezonabil sau optim și previzibil. Principiul soluționării cauzelor administrative într-un termen rezonabil constituie, de altfel, o componentă a dreptului la o bună administrare, consacrat în art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene care, deși nu are aplicabilitate directă în raporturile juridice strict interne, nu poate fi ignorat, ca reper, în practica administrativă a autorităților naționale. Dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale Normei Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 trebuie interpretate și aplicate în acord cu prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, ce consacră dreptul la soluționarea într-un termen rezonabil a unei cauze, drept statuat ca garanție a unui proces echitabil. Acest principiu este aplicabil nu numai în procedura judiciară contencioasă, ci și în procedura administrativă, întrucât durata procedurii în ansamblul său cuprinde și această etapă prealabilă, obligatorie. În fine, omisiunea legii care nu prevede un termen maxim de soluționare a cererii nu poate conduce la acceptarea ideii că pârâtul nu este ținut de respectarea dreptului la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil și că nu are obligația să se pronunțe într-un termen cât mai scurt posibil asupra cererii reclamantei. În speță, Înalta Curte constată că, deși reclamanții au urmat procedura prevăzută de art. 14 din Legea nr. 213/2015, termenul scurs de la data depunerii cererii este prea mare pentru a putea fi apreciat rezonabil, astfel că, în mod corect a reținut judecătorul fondului că un astfel de termen nu a fost respectat de către pârât. Totodată, Înalta Curte are în vedere faptul că nici până la data soluționării prezentului recurs, cererea reclamanților nu a fost soluționată și nici nu a fost stabilit un termen previzibil pentru soluționare. Așa fiind, Înalta Curte apreciază că soluția instanței de fond, prin care s-a reținut incidența art. . 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 este legală, constatând că prima instanță a apreciat în mod corect cu privire la cererea de plată formulată de reclamanți. Pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, recursul declarat în cauză urmează a fi respins, ca nefondat, nefiind incidente motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.