ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6754/2020

Ședința publică din data de 11 decembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare".

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 20 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea în tot a Deciziei nr. 10093/19.10.2017 emisă de către pârât, cu consecința admiterii cererilor de plată înregistrate pe rolul F.G.A. sub nr. x/17.08.2017 și nr. y/17.08.2017, astfel cum aceste cereri au fost formulate.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1579 din 30 martie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, a respins cererea formulată de către reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, având ca obiect anulare act administrativ- anularea deciziei nr. 10093/19.10.2017, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, în termen, reclamanții A. și B., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, rejudecând litigiul în fond, admiterea contestației, astfel cum aceasta a fost formulată.

În recursul lor, întemeiat în drept pe prevederile pct. 5, pct. 6 și pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., recurenții- reclamanți au criticat sentința recurată ca fiind nelegală, mai în concret, Curtea de Apel a refuzat să răspundă tuturor argumentelor lor principale, conduită care lipsește hotărârea astfel pronunțată de orice bază legală, deoarece I.C.C.J. nu mai este astfel în măsură să-și exercite controlul efectiv/real de legalitate.

De asemenea, au mai susținut recurenții-reclamanți, motivarea oferită în sprijinul soluției de respingere a contestației (pe lângă aspectul că nu tratează argumentele lor principale), este extrem de contradictorie, lapidară și incongruentă, toate acestea având ca și cauză comună (îndeosebi) refuzul efectiv de a se statua asupra naturii termenului de 90 de zile și de ce i s-a dat acestui termen o anumită calificare juridică, în dauna altei calificări juridice.

În fine, prin o ultimă critică de recurs, recurenții- reclamanți au susținut că hotărârea aici atacată încalcă în litera și spiritul său dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015, de asemenea, realizând o falsă aplicare a art. 14 alin. (1) din aceeași Lege nr. 213/2015.

Recurenții-reclamanți arată că problema principală a acestei motivări simple este că (inter alia) face totală abstracție de dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015 și, în absența tratării și corelării art. 13 alin. (6) cu art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, decizia F.G.A., dar și a Curții de Apel București nu poate să fie decât una profund nelegală.

În opinia recurenților, cei 5 ani prevăzuți la art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015 reprezintă un termen de prescripție, adică, de prescripție extinctivă a dreptului la acțiune în sens material; aceasta semnifică că, timp de 5 ani de la nașterea dreptului lor, pot solicita Fondului indemnizația/despăgubirea, fără ca acest Fond să le poată opună legalmente apărarea/excepția că au acționat prea târziu (tardiv) și că, de fapt, ar fi trebuit să acționeze mai repede.

Recurenții-reclamanți consideră termenul de 90 de zile că poate fi, eventual, un termen de recomandare, aceasta rezultând inclusiv din aceea că legiuitorul nu i-a atașat nicio sancțiune, caracterul de termen de recomandare rezultând și din prezumarea rațiunii legii și a legiuitorului.

Într-un alt argument, constituit dintr-o altă perspectivă, recurenții susțin că apare că art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 nu este efectiv aplicabil situației din speță, în sensul în care acest text nu acoperă și situația solicitantului indemnizației/despăgubirii care deține deja o hotărâre judecătorească definitivă (cazul lor) și, tot, în opinia acestora, nu poate înțelege că printr-un termen de 90 de zile s-ar putea lipsi de efecte juridice, eficiență și finalitate practică o hotărârea judecătorească definitivă, deoarece, în caz contrar, s-ar aduce atingere și art. 6 din CEDO.

Susțin recurenții că instanța de fond efectiv nu a analizat, de fel, toate aceste argumente principale și, evident că, neanalizându-le, nici nu le-a răspuns în considerentele hotărârii pronunțate.

În sfârșit, dacă in extremis se va constata că pretențiile contra Fondului sunt tardiv solicitate, consideră că s-ar încălca art. 6 din CEDO, privit și dintr-o altă perspectivă, anume, a accesibilității și previzibilității legii, redând, apoi, art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Și, pornind de la acest text de lege, recurenții- reclamanți arată că pseudo- motivarea Curții de Apel București, cum că legea națională este (pretins) accesibilă și previzibilă, este contrazisă chiar de către incapacitatea acestei instanțe de a indica negru pe alb natura termenului de 90 de zile, cu reliefarea amplă a premiselor care au stat la baza calificării juridice a termenului, într-un sens, sau altul.

Intimatul-pârât FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR a formulat întâmpinare, înregistrată la data de 13.07.2018, prin care, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului declarat în cauză și menținerea, ca temeinică și legală, a sentinței civile recurate.

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția din 26 noiembrie 2018 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 11 decembrie 2020, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

A. și B. au învestit instanța de contencios administrativ competentă, în temeiul art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015, cu o acțiune având ca obiect anularea Deciziei nr. 10093/19.10.2017 emise de pârât, solicitând obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata sumelor stabilite în baza sentinței penale nr. 2574/28.11.2016 pronunțată de Judecătoria Arad în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă la data de 1.02.2017, prin decizia penală nr. 149/A, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara.

Chestiunea litigioasă dezlegată de instanța de fond a fost aceea a respingerii cererii lor de despăgubiri de către intimatul- pârât, ca fiind tardivă, cu motivarea că a fost depusă cu depășirea termenului de 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii falimentului C. S.A..

Instanța de fond a respins cererea reclamanților, ca neîntemeiată, concluzionând că decizia F.G.A. este legală, pentru a obține o creanță și împotriva acestuia reclamanții trebuind să depună cererea la Fondul de Garantare a Asiguraților în termenul legal de 90 de zile, mai sus- amintit, urmând ca dreptul de creanță împotriva Fondului să se nască doar în momentul emiterii deciziei de admitere a cererii de despăgubire, corect dispunându-se respingerea cererii de despăgubire, care a fost formulată cu nerespectarea prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Verificând sentința recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate de recurenți, vizând modalitatea de soluționare a tardivității cererii adresate Fondului, Înalta Curte reține următoarele:

Dispozițiile înscrise în Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (art. 14) instituie o procedură necontencioasă pentru soluționarea pretențiilor formulate de creditorii de asigurări. Totodată, dispozițiile acestui act normativ dispun că obținerea de despăgubiri din disponibilitățile Fondului nu se face prin acțiune în justiție pe calea dreptului comun, creditorii de asigurări trebuind să sesizeze în prealabil Fondul de garantare a asiguraților prin formularea unei cereri de plată, declanșând astfel procedura de plată administrativă, necontencioasă, pusă la dispoziție de Legea nr. 213/2015 și prevăzută de art. 22 alin. (1) din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, care stipulează că "indemnizațiile/despăgubirile se plătesc creditorilor de asigurări, persoane fizice și/sau juridice, potrivit condițiilor prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu societatea de asigurare în faliment, în conformitate cu prevederile prezentei norme."

Astfel, exercitarea dreptului de a formula cererea adresată Fondului, în vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, nu poate exclude respectarea unor proceduri prealabile, care sunt prevăzute de legiuitor tocmai în ideea soluționării amiabile, cu celeritate, a pretențiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanțelor de judecată.

În acest sens este Legea nr. 213/2015, care stabilește o procedură necontencioasă, prealabilă acțiunii în instanță, ce trebuie urmată de creditorul de asigurări, a priori formulării unei cereri de chemare în judecată.

Procedura administrativă de plată a despăgubirilor reglementată prin actul normativ sus menționat a fost instituită pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraților și creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului pentru valorificarea dreptului de creanță întemeiat pe o poliță de asigurare civilă auto, emisă de un asigurător aflat în faliment.

Actul normativ sus evocat prevede, în mod obligatoriu, sesizarea Fondului de Garantare a Asiguraților cu o cerere de despăgubire sau de plată însoțită de documente justificative, deoarece, Fondul acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurare, iar nu ca obligații proprii ale asigurătorilor în faliment, plățile fiind achitate sau acoperite exclusiv prin procedura administrativă prevăzută de dispozițiile legale speciale, de vreme ce între Fondul de Garantare a Asiguraților și conducătorii autovehiculelor implicați în accidente de circulație, nu există niciun raport juridic.

În acest sens, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, situat în Capitolul III al Legii care prevede procedura și condițiile de efectuare a plăților din disponibilitățile Fondului, stipulează că, în vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Și potrivit art. 20 alin. (1) din Norma A.S.F. nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, … . Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment".

Pornind de la aceste prevederi legale, Înalta Curte reține că, în speță, recurenții- reclamanți au formulat cererea de despăgubire abia la data de 08 august 2017.

Așadar, astfel cum, în mod legal, a decis instanța fondului, și cu respectarea întocmai a legii, corect s-a respins acțiunea acestora, ca neîntemeiată, termenul de 90 de zile prevăzut pentru procedura legală mai sus- arătată fiind depășit, atât prin raportare la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului C. S.A. (28.04.2016), cât și raportat la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior (01.02.2017, cazul în speță).

Mai mult, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât cu respectarea cadrului legal stabilit de legiuitor, care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, are legitimarea constituțională de a stabili procedurile de judecată.

În același sens, s-a pronunțat și Curtea Constituțională, prin decizia nr. 80/2017, în examinarea excepției de neconstituționalitate a art. 14 din Legea nr. 213/2015, Curtea constatând că art. 14 din Legea nr. 213/2015 instituie o procedură necontencioasă pentru soluționarea pretențiilor formulate de creditorii de asigurări, iar dispozițiile acestui act normativ dispun că obținerea de despăgubiri din disponibilitățile Fondului nu se face prin acțiune în justiție pe calea dreptului comun, creditorii de asigurări trebuind să sesizeze în prealabil Fondul de garantare a asiguraților, prin formularea unei cereri de plată, declanșând astfel procedura de plată administrativă, necontencioasă, pusă la dispoziție de Legea nr. 213/2015 și prevăzută de art. 22 alin. (1) din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16 din 31.08.2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 2.09.2015.

Astfel, Curtea Constituțională a statuat că exercitarea dreptului de a formula o cerere adresată instanței de judecată nu poate exclude respectarea unor proceduri prealabile, care este prevăzută de legiuitor tocmai în ideea soluționării amiabile, cu celeritate, a pretențiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanțelor de judecată, iar Legea nr. 213/2015 stabilește o procedură necontencioasă prealabilă acțiunii în instanță, ce trebuie urmată de creditorul de asigurări, a priori formulării unei cereri de chemare în judecată.

Susținerile recurenților- reclamanți potrivit cărora, termenul de 90 de zile nu poate atrage tardivitatea cererii lor adresate Fondului, deoarece, în opinia recurenților acest termen este doar de recomandare, nu de decădere și de prescripție, legiuitorul folosind sintagma "poate formula o cerere motivată", sunt total eronate și nu vor fi primite.

Utilizarea sintagmei "poate formula", în cuprinsul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, căreia recurenții îi atribuie semnificația de posibilitate, și nu de obligație de decădere, de a formula cerere în termen de 90 de zile, demonstrează, în opinia instanței de recurs, nu dreptul de opțiune între cele două proceduri, procedura administrativă și una de drept comun, ci vocația persoanei interesate, titulară a unui drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment, de a solicita realizarea acestui drept în procedura specială reglementată de acest act normativ, cu respectarea normelor și termenelor stabilite, în virtutea competenței speciale atribuită în acest sens de legiuitor.

Această concluzie decurge din interpretarea sistematică a dispozițiilor Legii nr. 213/2005, lege specială care a instituit o procedură administrativă de plată a despăgubirilor, pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraților și creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului, ce nu este un succesor sau un mandatar al asigurătorilor în faliment și nu poate fi chemat în judecată, pe calea dreptului comun, pentru valorificarea dreptului de creanță în pofida tuturor termenelor procedurale stabilite, și care nu au fost respectate.

Împrejurarea că recurenții- reclamanți au formulat cererea de despăgubire peste termenul imperativ, de decădere, nu este de natură să determine o concluzie opusă, câtă vreme este opțiunea legiuitorului să reglementeze modalitatea și procedura de acordare a despăgubirilor, iar instituirea unei proceduri administrative nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanță garantat de art. 6 paragraf. 1 din Convenția europeană.

Astfel, din perspectivă convențională, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane " dreptul la un tribunal", ceea ce înseamnă dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile.

Împrejurarea că Legea nr. 213/2015 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative, prealabile, nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția europeană, întrucât, cadrul normativ special prevede posibilitatea ca decizia emisă, în procedura administrativă, în temeiul Legii nr. 213/2015, prin care este soluționată cererea de despăgubiri a creditorilor de asigurări poate fi supusă controlului de către instanța de judecată, actul normativ asigurând, astfel, o jurisdicție deplină și efectivă, în fapt și drept, a legalității deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraților și, implicit, a pretențiilor creditorilor de asigurări.

Deopotrivă, Înalta Curte reține că sunt nefondate și susținerile recurenților- reclamanți, în sensul că, în speță, ne aflăm înlăuntrul termenului general de prescripție de 5 ani, prevăzut prin art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015.

Textul art. 13 alin. (6) din Lege este foarte clar:

"Dreptul la acțiune contra Fondului pentru plata indemnizațiilor/despăgubirilor se prescrie în termen de 5 ani calculați de la data nașterii dreptului, dar nu înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment", pe când, art. 14 alin. (1) prevede că:

"În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior.".

Ca atare, cele două texte prevăd două termene diferite, calculate distinct, care nu se confundă, și vizează reguli de desfășurare diferite, în cadrul unei proceduri prin intermediul căreia să poată fi valorificat dreptul subiectiv pretins: termenul de prescripție a dreptului la acțiune contra Fondului pentru plata despăgubirilor și, respectiv, termenul de a formula cerere pentru încasarea indemnizațiilor/despăgubirilor.

Termenul de 5 ani de la data nașterii dreptului se referă la plata despăgubirilor înseși, și nu la formularea cererii pentru încasarea indemnizațiilor/despăgubirilor, cum greșit pretind recurenții, și în nici un caz nu poate constitui o derogare de la termenul de 90 de zile stabilit pentru formularea cererii de despăgubiri prevăzut, la rândul său, de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, text pe deplin aplicabil.

Orice persoană care invocă vreun drept de creanță împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliță de asigurare valabilă, între data închiderii procedurii de redresare financiară și cea a denunțării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului de garantare a asiguraților.

În același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat prin Hotărârea din 23 iunie 1981, pronunțată în Cauza Le Compte, Van Leuven și De Meyere contra Belgiei, paragraful 51, ori Hotărârea din 26 aprilie 1995, pronunțată în Cauza Fischer contra Austriei, paragraful 28, că imperative de suplețe și eficacitate, pe deplin compatibile cu protecția drepturilor protejate de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, pot justifica intervenția prealabilă a unor organe administrative care nu îndeplinesc condițiile cerute de art. 6 paragraful 1 din Convenție. Ceea ce impun însă dispozițiile acestui articol convențional este ca decizia unei asemenea autorități să fie supusă controlului ulterior exercitat de un organ de plină jurisdicție, adică un "tribunal" în sensul Convenției. Faptul că, prin neparcurgerea acestei proceduri ori prin nerespectarea termenelor legale, cel interesat ar putea pierde dreptul de acces la justiție nu este nici el de natură să demonstreze neconstituționalitatea procedurii administrative prealabile analizate.

Astfel că, susținerile recurenților-reclamanți sunt nefondate și sub acest aspect.

Aceasta întrucât, în plus, împrejurarea că normele cuprinse în C. proc. civ. au caracter general și constituie procedura de drept comun în materie civilă [art. 2 alin. (1) C. proc. civ..] nu înseamnă că norme de ordin procedural nu se regăsesc și în alte legi speciale care, tocmai prin caracterul lor, exclud dreptul comun [conform art. 2 alin. (2) C. proc. civ. "dispozițiile prezentului cod de aplică și în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziții contrare"].

În concluzie, Decizia nr. 10093/19.10.2017 emisă de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, care consacră o stare de drept reală, este legală, iar hotărârea instanței de fond care o validează este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material mai sus-arătate, fapt ce nu reclamă incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reține, totodată, că judecătorul fondului a stabilit corect contextul normativ incident din perspectiva clarității și previzibilității normei juridice.

Astfel, potrivit art. 8 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, cu denumirea marginală Forma de redactare a actelor normative, alin. (4) "Textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent și inteligibil, fără dificultăți sintactice și pasaje obscure sau echivoce. Nu se folosesc termeni cu încărcătură afectivă. Forma și estetica exprimării nu trebuie să prejudicieze stilul juridic, precizia și claritatea dispozițiilor.";

Conform dispozițiilor art. 25 din același act normativ, cu denumirea marginală Determinarea conceptelor și noțiunilor, "În cadrul soluțiilor legislative preconizate trebuie să se realizeze o configurare explicită a conceptelor și noțiunilor folosite în noua reglementare, care au un alt înțeles decât cel comun, pentru a se asigura astfel înțelegerea lor corectă și a se evita interpretările greșite.";

Totodată, art. 36 din Legea nr. 24/2000 cu denumirea marginală Stilul actelor normative prevede că: "(1) Actele normative trebuie redactate într-un limbaj și stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar și precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale și de ortografie.(...) (4) Redactarea textelor se face prin folosirea cuvintelor în înțelesul lor curent din limba română modernă, cu evitarea regionalismelor. Redactarea este subordonată dezideratului înțelegerii cu ușurință a textului de către destinatarii acestuia".

În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut în repetate rânduri că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis și clar pentru a putea fi aplicat (de exemplu, Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, Decizia nr. 647 din 5 octombrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din 14 noiembrie 2006, Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012, Decizia nr. 348 din 17 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 16 iulie 2014).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în mod constant, statuând că o normă este previzibilă numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în așa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanță de specialitate - să își corecteze conduita (Hotărârea din 29 martie 2000, pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României, Hotărârea din 23 septembrie 1998, pronunțată în Cauza Petra împotriva României), iar cetățeanul trebuie să dispună de informații suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat și să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecințele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în același timp, accesibilă și previzibilă. (Hotărârea din 26 aprilie 1979, pronunțată în Cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit).

Analizând în acest context normativ dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior.", Înalta Curte constată că acestea nu sunt lipsite de claritate și precizie, cum eronat pretind recurenții-reclamanți, textul indicând clar și precis: în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Cât privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.., de asemenea, invocat de recurenții- reclamanți, Înalta Curte reține, din examenul hotărârii recurate, că aceasta răspunde exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.., cuprinzând motivele pe care se sprijină, iară acestea nu sunt contradictorii ori străine de natura pricinii, fiind expuse, pe larg, vaste considerente la pagina 3 din hotărâre.

În fine, în dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe pct. 5 al art. 488 C. proc. civ.., recurenții-reclamanți nu au dezvoltat critici în sensul textului acestui motiv, ca atare, neputând fi primit.

Așa fiind, Înalta Curte apreciază că soluția instanței de fond, prin care s-a reținut incidența art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, este legală, constatând că prima instanță a apreciat în mod corect cu privire la cererea de plată formulată de creditorul de asigurare.

Pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, recursul declarat în cauză urmează a fi respins, ca nefondat, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6, ori pct. 8 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1579 din 30 martie 2018, a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 decembrie 2020.