ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5624/2020

Ședința publică din data de 30 octombrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 22 iunie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, contestație împotriva Deciziei nr. 6256/31.05.2017 emisă de pârât, solicitând: admiterea cererii și anularea deciziei contestate.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 488 din 09 februarie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen, reclamanta A., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate, iar, pe fondul cauzei, admiterea cererii formulate de către recurenta- reclamantă A., așa cum a fost formulată și precizată.

Întemeindu-și calea de atac pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat sentința primei instanțe ca fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, sens în care, a invocat, în esență, următoarele motive:

Instanța de fond a interpretat eronat norma de drept material, în sensul că a dat o greșită interpretare acesteia, mai mult, au fost reținute greșit faptele în raport cu exigențele textului de lege.

Susține recurenta-reclamantă că în mod incorect a reținut instanța de fond faptul că intimata-pârâtă nu poate să se substituie asigurătorului, atât în drepturi, cât și în obligații, asigurătorul fiind obligat conform condițiilor de asigurare să acorde despăgubiri părții prejudiciate, în condițiile în care această interpretare încalcă principii de drept, întrucât, arată aceasta, a achitat contravaloarea poliței de asigurare seria x nr. x încheiată cu asigurătorul B. S.A., și se impune ca și aceasta să respecte obligațiile asumate, de plată a eventualelor despăgubiri, la nivelul sumelor prevăzute în poliță, potrivit condițiilor de asigurare, inclusiv, pentru riscuri suplimentare.

În aceste condiții, consideră recurenta-reclamantă, nu se poate primit ca fiind temeinici și legal să se susțină că F.G.A. nu se substituie asigurătorului și nu preia obligațiile acestuia asumate în urma încheierii contractelor de asigurare. În opinia sa, orice sancțiuni aplicate asigurătorului trebuie să fie opozabile Fondului, care trebuie să achite atât despăgubirile, dar și orice alte datorii ale B., dobânzi, penalități, cheltuieli de judecată, întrucât acestea au fost generate de modul defectuos în care a înțeles B. să rezolve diferendele cu asigurații.

Recurenta-reclamantă consideră că în situația în care nu i s-ar achita despăgubirea, așa cum a fost solicitată, s-ar afla în situația unei îmbogățiri fără justă cauză a asigurătorului, care a înțeles să aibă doar drepturi, dar nu și obligații.

Referitor la dobânzile solicitate, recurenta susține că acestea sunt drepturi câștigate în instanță și, în consecință, opozabile Fondului, și în niciun caz nu poate fi exonerat de la plata acestora, așa cum eronat interpretează instanța de fond.

Solicită recurenta-reclamantă a se ține cont de obligațiile pe care le are F.G.A., întrucât acesta se substituie Asigurătorului pentru polițele încheiate până la expirarea acestora, în condițiile în care nu a cerut F.G.A. să plătească pur și simplu suma solicitată, ci urmare a unor verificări prin care să stabilească cuantumul despăgubirilor, conform condițiilor agreate prin Polița de asigurare seria x nr. x

În fine, arată recurenta-reclamantă că formulează aceste critici, în condițiile în care, instanța de fond nu a ținut cont de afirmațiile intimatului-pârât, care admite că nu a solicitat documentele suplimentare privind greutatea stratului de zăpadă și că nu s-a prezentat pentru constatarea situației de fapt.

Intimatul-pârât FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR a formulat întâmpinare în recurs, prin care, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și, pe cale de consecință, menținerea sentinței civile recurate, hotărâre judecătorească prin care, în mod întemeiat și legal prima instanță a respins în tot contestația și a menținut Decizia F.G.A.

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 30 octombrie 2020, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, precum și din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, dar și a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului-pârât, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Reclamanta A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Deciziei nr. 6256/31.05.2017 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, prin care pârâtul a refuzat plata sumei de 11.590,50 RON, cu consecința obligării FGA la plata sumei solicitate conform cererii de plată nr. x/25.10.2016.

Prin sentința recurată, s-a respins contestația reclamantei împotriva Deciziei nr. 6256/31.05.2017, ca nefondată, soluție care este corectă și legală, fiind adoptată și de către instanța de control judiciar.

Prin criticile formulate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile din Legea nr. 213/2015, critici pe care Înalta Curte le consideră nefondate.

Potrivit dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 213/2015 "(1) În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarea semnificație:

a) creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; (...)".

Din interpretarea acestor dispoziții, rezultă că în cadrul creanțelor de asigurări nu pot fi incluse penalitățile de întârziere stabilite în cadrul unei proceduri declanșate împotriva debitorului aflat în prezent în procedură de faliment, în condițiile în care prevederile normative invocate în susținerea cererii administrative garantează asiguraților, în condițiile legii, plata despăgubirilor datorate de asigurătorul aflat în faliment în temeiul raporturilor juridice de asigurare, obligatorii și/sau facultative, născute anterior declanșării procedurii de insolvență/faliment a asigurătorului, inclusiv a creanțelor stabilite ulterior prin titluri executorii constând în hotărâri judecătorești.

Totodată, din textul legal menționat rezultă fără echivoc faptul că, pentru a îndeplini condițiile prevăzute de lege și a-și putea recupera sumele solicitate din disponibilitățile Fondului de garantare a asiguraților, este obligatoriu ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare.

Or, în cazul penalităților de întârziere solicitate de reclamantă, această condiție nu este îndeplinită, fiind vorba despre un drept de creanță izvorât din nerespectarea obligației de plată de către asigurător, care naște drepturi și obligații numai intre părțile semnatare ale contractului de asigurare.

Înalta Curte mai amintește că potrivit prevederilor art. 9 din Norma ASF nr. 16/2015:

"(1) Fondul are ca destinație plata indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate, în condițiile legii, cu societatea de asigurare fata de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condițiilor de asigurare și în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015.

(2) Fondul nu preia funcțiile unui asigurător și nu are obligația de a opera în baza de date CEDAM și de a elibera certificat privind daunele înregistrate.".

De asemenea, art. 17 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 stipulează că "După data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, pronunțate împotriva unei societăți de asigurare aflate în stare de insolvență, Fondul este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, în condițiile Legii nr. 213/2015, completată cu prevederile Legii nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, ale Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență și ale prezentei norme."

Astfel, din interpretarea sistematică a dispozițiilor Legii nr. 213/2015 și ale Normei A.S.F. nr. 16/2015, rezultă că Fondul de garantare a asiguraților este constituit cu scop și destinație specifice, nu se substituie asigurătorului aflat în insolvență și nu preia obligațiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule.

În speță, fiind vorba despre un eveniment asigurat, având ca urmare producerea unui prejudiciu material, răspunderea aparține asigurătorului, în baza contractului de asigurare de răspundere civilă auto, fiind o răspundere contractuală, între FGA și beneficiarii asigurării neexistând niciun raport juridic care să derive din contractul de asigurare de răspundere civilă încheiat cu asigurătorul debitor.

FGA nu este parte într-un contract/poliță de asigurare pentru răspundere civilă, iar în sarcina sa nu este stabilită și nu decurge nicio obligație pentru repararea prejudiciului cauzat în urma producerii riscului asigurat, putând achita despăgubiri numai în condițiile prevăzute de Legea nr. 213/2015 și de Norma A.S.F. nr. 23/2014.

Susținerile recurentei privind modalitatea de interpretare a definiției legale a creanțelor de asigurări cu referire la sumele rezervate pentru acești creditori nu pot fi primite, având în vedere că această dispoziție normativă vizează exclusiv valoarea unor despăgubiri derivând din elemente de fapt necunoscute încă de creditorul de asigurare la data formulării cererii de acordare a acestor despăgubiri și descoperite în cadrul acestei proceduri administrative, situația de fapt din prezenta cauză neîncadrându-se într-o astfel de ipoteză.

Astfel, din interpretarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 și a dispozițiilor art. 25 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, rezultă că FGA se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări până la concurența sumelor pe care le-a plătit din disponibilitățile sale, toate despăgubirile/indemnizațiile înregistrându-se cu titlu de creanțe de asigurări la dosarul de faliment înregistrat pe rolul Tribunalului București. Recuperarea creanțelor Fondului se face prin valorificarea bunurilor și/sau drepturilor și veniturilor societății de asigurare debitoare, potrivit dispozițiilor legale incidente.

Așadar, în situația de față, obligația plății de penalități de întârziere incumbă exclusiv societății de asigurare, fiind născută ca urmare a neîndeplinirii obligației de a achita despăgubirile în termen, cu privire la cheltuielile de judecată neexistând nici un titlu executoriu prin care pârâtul să fie obligat la plata acestora.

Recurenta-reclamantă consideră nelegală sentința recurată și din perspectiva respingerii cererii de obligare a pârâtului FGA la plata cheltuielilor de judecată, în cuantumul pretins prin cererea adresată FGA.

Cât privește includerea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că, din interpretarea sistematică a dispozițiilor Legii nr. 213/2015 și ale Normei A.S.F. nr. 23/2014, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este constituit cu scop și destinație specifice, nu se substituie asigurătorului aflat în insolvență și nu preia obligațiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru evenimentele asigurate produse.

În cazul intervenirii evenimentului asigurat, având ca urmare producerea unui prejudiciu material, așa cum este cazul în speță, răspunderea aparține asigurătorului, în baza contractului de asigurare de răspundere civilă auto, fiind o răspundere contractuală.

Or, instituția pârâtă nu are calitatea de asigurător și nu se subrogă în drepturile și obligațiile asigurătorului, iar între Fondul de Garantare a Asiguraților intimatul-pârât, s.n. și asigurat- recurenta-reclamantă A., nu există niciun raport juridic care să derive din contractul de asigurare de răspundere civilă încheiat cu asigurătorul debitor.

F.G.A. nu este parte într-un contract/poliță de asigurare pentru răspundere civilă, iar în sarcina sa nu este stabilită și nu decurge nicio obligație pentru repararea prejudiciului cauzat în urma producerii riscului asigurat, putând achita despăgubiri numai în condițiile prevăzute de Legea nr. 213/2015 și de Norma A.S.F. nr. 23/2014.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, creanța de asigurări reprezintă creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare.

Din textul legal menționat rezultă fără echivoc faptul că, pentru a îndeplini condițiile prevăzute de lege și a-și putea recupera sumele solicitate din disponibilitățile Fondului de garantare a asiguraților, este obligatoriu ca suma solicitată sa rezulte dintr-un contract de asigurare.

Or, în cazul contravalorii cheltuielilor de judecată efectuate, solicitate de recurenta-reclamantă, această condiție nu este îndeplinită, astfel că prima instanță corect a respins acțiunea reclamantei sub acest aspect.

În acest sens, Înalta Curte subliniază că prejudiciul în cauză este cel stabilit prin hotărârea judecătorească definitivă, respectiv, sentința civilă nr. 8360/11.06.2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, în dosarul nr. x/2014, iar cheltuielile de judecată din această hotărâre judecătorească, nu pot fi acordate în cadrul acestei proceduri, pentru că intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților nu a fost parte în acel dosar.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta- reclamantă A., interpretarea și aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 213/2015 fiind corectă și legală.

În temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat, instanța de fond pronunțând o hotărâre legală.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta- reclamantă A. împotriva sentinței nr. 488 din 09 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 octombrie 2020.