ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1444/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal la data de 15.06.2018, reclamanții A., B., C. și D. în contradictoriu cu pârâții Colegiul de Conducere al Curții de Apel Timișoara și Curtea de Apel Timișoara au solicitat: 1. Admiterea plângerii;

Anularea Hotărârii nr. 5/12 aprilie 2018 emisă de Colegiul de Conducere al Curtii de Apel Timișoara, prin care s-a dispus respingerea contestațiilor prin care au solicitat încadrarea în baza Legii 153/2017 și, subsecvent, anularea Deciziei nr. 18/RU/16.02.2018 emisă de președintele Curții de Apel Timișoara, cu consecința încadrării reclamanților în grila de salarizare, prevăzută de cap. I lit. b) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017-Anexa V, în ceea ce privește salariul de bază și a acordării drepturilor salariale conform acestei grile,

Obligarea pârâților la plata diferențelor salariale dintre venitul efectiv acordat prin hotărârea, respectiv prin decizia atacată și venitul care rezultă din încadrarea în grila de salarizare prevăzută de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017 - Anexa V, pentru perioada 01.01.2018 și până la data reîncadrării efective, diferență ce va fi actualizată cu indicele de inflație și plata dobânzii legale aferente, de la data scadenței fiecărui venit lunar până la data plății efective,

Obligarea pârâților la emiterea unei noi decizii de salarizare începând cu data de 01.01.2018, în care salariul de bază brut sa fie stabilit astfel încât să ni se asigure în plată același venit net pe care l-am fi încasat dacă nu ar fi fost transferată plata contribuțiilor sociale de la angajator la angajat, prin majorarea salariului de bază cu sumele aferente contribuțiilor datorate de angajator și transferate în sarcina angajatului începând cu 01.01.2018,

Obligarea pârâților la acordarea sporurilor în cuantumul total prevăzut de Legea 153/2017, respective de 45 %, constând în sporul pentru condiții grele și vătămătoare și periculoase, respectiv al celor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și pentru păstrarea confidențialității,

Obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu în cuantumul și specificația pe care le-au precizat până la finalizarea dezbaterilor. 2. Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 171 din 26 martie 2019, a sesizat Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a Anexei V, Capitolul VIII, Secțiunii a 4-a, articolul 17 alin. (2) și Secțiunea a 6-a, art. 22, art. 25 alin. (1) și art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, prin raportare la dispozițiile art. 1 alin. (3), (16) alin. (1) și (2), 20, 41 și 53 din Constituție. Totodată, a respins cererea reclamanților de suspendare a judecății până la soluționarea excepției de neconstituționalitate de către Curtea Constituțională și ca nefondată excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Colegiului de conducere al Curții de Apel Timișoara. De asemenea, respins cererea de chemare judecată formulată de reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâții Colegiul de Conducere al Curții de Apel Timișoara și Curtea de Apel Timișoara, ca neîntemeiată. 1.3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 171 din 26 martie 2019 din 5 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.. În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele: În fapt, reclamanții dețin funcția de specialiști IT în cadrul Tribunalului Arad. În esență, recurenții au susținut că sentința atacată este nemotivată, instanța odată cu pronunțarea sentinței a procedat la analizarea în mod lacunar a motivelor de nelegaliate învocate prin cererea de chemare in judecată. De asemenea, instanța nu a motivat sub niciun aspect existența unei justificări obiective și rezonabile în modalitatea de legiferare, respectiv nu a avut în vedere argumentele prezentate privind nemodificarea atribuțiilor recurenților față de periaoda privind veghea asimilare salarială cu magistrații cu grad de judecătorie și vechiul statut. S-a susținut că sentința este nemotivată, instanța încălcând în acest mod prevederile imperative ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Recurenții au mai susținut că, prin nemotivarea sentinței cu privire la aspectele indicate, instanța de fond a privat-o de dreptul la un proces echitabil, încălcând dispozițiile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Au considerat astfel că sentința este lovită de nulitate în conformitate cu art. 174 C. proc. civ., nemotivarea acesteia echivalând cu necercetarea fondului, motiv de casare cu trimitere spre rejudecare conform art. 488 pct. 6 din cod. În continuare, recurenții au apreciat sentința atacată ca fiind "nelegală și netemeinică" fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurenții au mai susținut că: Decizia contestată a fost emisă cu încălcarea principiului egalității, prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală, prevăzut de dispozițiile art. 6 lit. c) din Legea 153/2017. Decizia a fost emisă cu încălcarea principiului importanței sociale a muncii, în sensul că salarizarea personalului din sectorul bugetar se face în funcție de responsabilitatea, complexitatea, riscurile activității și nivelul studiilor prevăzut la art. 6 lit. d) din Legea 153/2017. Decizia a fost emisă cu încălcarea principiului transparenței mecanismului de stabilire a drepturilor salariale, în sensul asigurării predictibilității salariale pentru personalul din sistemul bugetar, prevăzut de 6 lit. g) din legea 153/2017. Decizia a fost emisă cu încălcarea principiului restrângerii unor drepturi sau al unor libertăți prevăzut de art. 53 din Constituția României. Începând cu data intrării in vigoare a Legii nr. 87/2008, specialiștii IT din instanțe și parchete aveau o poziție de ierarhizare superioară grefierilor. Această poziție a fost coborâtă și egalizată cu cea a grefierilor odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017 prin poziționarea pe aceeași grilă de salarizare fără a fi prezentat vreun motiv obiectiv și rezonabil, vreun scop legitim, în condițiile în care complexitatea și ierarhizarea muncii specialiștilor IT sunt diferite de cele ale grefierilor. Mai mult, nici subordonarea specialiștilor IT nu este egală cu cea a grefierilor, primii subordonându-se administrativ doar șefului instituției și profesional serviciului de specialitate din Ministerul Justiției/Public. De asemenea, statutul juridic dobândit de specialiștii IT, distinct de cel al grefierilor, din perspectiva ierarhizării funcțiilor, reprezintă un drept câștigat care nu poate fi negat sau înlăturat, iar Legea nr. 153/2017 desființează definitiv acest statut juridic de care ne bucuram, afectându-ni-se dreptul subiectiv câștigat prin Legea 87/2008, acela de a beneficia de un statut juridic specific specialiștilor IT și nu de un statut juridic specific grefierilor. Nu rezultă nici din expunerea de motive a legii, nici din textul legii care este motivul excluderii specialiștilor IT din grila de salarizare a specialiștilor din Ministerul Justiției și Ministerul Public. Mai mult, în expunerea de motive a Legii 153/2017 se precizează că adoptarea acestei legi este necesară pentru eliminarea disfuncționalităților salariale existente în sistemul public de salarizare. Or, în cazul specialiștilor IT, salarizarea acestora se egalizează cu cea a grefierilor. Efectele raporturilor de muncă stabilite între angajat și angajator se concretizează în obligații de ambele părți, iar una dintre obligațiile esențiale ale angajatorului este plata salariului angajatului pentru munca prestată. Întrucât dreptul la salariu este corolarul unui drept constituțional, și anume dreptul la muncă, se constată că diminuarea sa se constituie într-o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă. O atare măsură se poate realiza numai în condițiile strict și limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție. Raportat la condițiile cumulative impuse de Constituție pentru restrângerea unor drepturi și asupra cărora Curtea Constituțională s-a pronunțat, în decizia mai sus menționată, doar o singură condiție este îndeplinită și anume aceea ca este prevăzută de o lege. Or, Curtea Constituțională statuează faptul că pentru ca o diminuare a salariului să îndeplinească condițiile de constituționalitate este necesară îndeplinirea cumulativă a tuturor condițiilor prevăzute de art. 53 din Constituție. Raportat la acest aspect, arătăm faptul că celelalte 6 condiții nu sunt îndeplinite, legea în forma adoptată nearătând vreo situație care să impună restrângerea dreptului, restrângere care nu se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituțional, iar restrângerea dreptului este aplicată discriminatoriu, în condițiile în care celorlalte categorii de personal salarizat din fonduri publice le cresc salariile. De asemenea, consideră că stabilirea unor salarii substanțial diminuate în raport cu cele actuale - pe perioadă nedeterminată și fără caracter excepțional - aduce atingere și principiului stabilității și securității juridice, precum și previzibilității normelor legale. Consideră recurenții că reducerea cu mai mult de 50% a nivelului salarial actual aduce atingere dreptului Ia salariu și reprezintă o discriminare vădită între specialiștii care asigură funcționarea tehnică în cele mai bune condiții a întregului sistem judiciar din România și ceilalți specialiști din cadrul acestui sistem. Mai mult, recurenții arată că orice soluție, mai ales aceea care duce la afectarea dreptului constituțional al salariului, indiferent de cuantumul salariului, nu numai că trebuie prezentată în termeni obiectivi în cadrul instrumentului de prezentare și motivare, dar și fundamentată exclusiv pe cauze excepționale și temporare (așa cum cere art. 53 din Constituție). Prin urmare, prevederile legale din cuprinsul Legii nr. 153/2017 prin care se stabilește salarizarea informaticienilor din sistemul justiției, prin reducerea salariilor în plată ale personalului deja încadrat pe aceste funcții sunt neconstituționale, impunându-se garantarea menținerii nivelului în plată. 1.4. Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Curtea de Apel Timișoara a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat. Recurenții-reclamanți au înțeles să formuleze o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 17 din Secțiunea a IV-a și ale art. 22 din Secțiunea a 6-a din Anexa V a Legii cadru nr. 153/2017, în raport de dispozițiile art. 61 alin. (2), art. 75, art. 138 alin. (5) și art. 111 alin. (1) din Constituția României și cerere de suspendare a soluționării prezentului recures până la soluționarea excepțieiei de neconstituționalitate. Intimata-pârâtă Curtea de Apel Timișoara a depus note scrise cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale precum și la cererea de suspendare a judecării cauzei formulată de recurenții-, prin care invocat excepția inadmisibilității recursului, în subsidiar solicitând respingerea recursului ca nefondat. 1.5. Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 10 martie 2021, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Asupra cererii de suspendare a judecății recursului formulată de recurentii- reclamanți. Cu titlu prealabil, se constată că, având în vedere temeiul juridic în considerarea căruia instanța sesizată poate suspenda judecata cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate, respectiv dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., care reglementează suspendarea facultativă a judecății, oferind judecătorului opțiunea de a aprecia asupra oportunității aplicării acestei măsuri față de împrejurările concrete ale cauzei, instanța supremă reține că susținerile, formulate de autorul cererii nu au relevanță în speță. Astfel, lipsa unei dispoziții procesuale exprese în sensul suspendării judecății cauzei în cazul admiterii cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional cu excepția de neconstituționalitate, precum și abrogarea art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, care prevedea suspendarea de drept a judecății cauzei în intervalul de soluționare a excepției de neconstituționalitate, relevă intenția legiuitorului, manifestată în noile reglementări, de a nu impune cu caracter obligatoriu, imperativ, de drept, luarea de către judecător a unei asemenea măsuri. Asupra recursului declarat Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanți este nefondat, pentru următoarele considerente: În referire la motivul de nelegalitate întemeiat de recurent pe prevederile art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. Recursul reclamanților supune judecății critici referitoare la motivarea sentinței, susținându-se că prima instanță a procedat la analizarea în mod lacunar a motivelor de nelegaliate învocate prin cererea de chemare în judecată fiind încălcat dreptul la un proces echitabil, prevăzut de de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Susținerea recurentilor-reclamanți este nefondată. Conform art. 488 pct. 6 C. proc. civ., "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate:... când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". Curtea constată însă din lecturarea considerentelor sentinței recurate că, contrar susținerilor recurenților reclamannți, există o motivare argumentată a soluției primei instanțe de respingere a acțiunii, cu arătarea în concret a temeiurilor de fapt și de drept care au stat la baza adoptării soluției recurate. Curtea amintește că motivul de recurs prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ. nu devine incident când partea este nemulțumită de argumentele expuse de prima instanță, ci doar atunci când hotărârea primei instanțe nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția sau cuprinde motive contradictorii sau chiar străine de cauză, ceea ce nu este cazul în speță, hotărârea primei instanțe, sub aspectele criticate, fiind motivată prin raportare la argumentele expuse. Pe calea unei cereri de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. nu se poate obține o rejudecare a fondului cauzei pentru simple observații privind netemeinicia sentinței pronunțate la fond, cât timp cel care formulează o cerere de recurs nu dovedește în mod indubitabil incidența motivului de casare, în concepția noului C. proc. civ., recursul fiind o cale extraordinară de atac. Argumentul concret invocat în dezvoltarea acestui motiv de recurs vizează practic lipsa unui răspuns la motivele de fapt și de drept invocate de reclamată prin cererea de chemare în judecată, în contextul în care întreaga motivare constituie o preluare a susținerilor pârâtului, ceea ce a condus, în opinia recurentei la necercetarea cauzei și încălcarea dreptului la apărare. Contrar acestor susțineri, Înalta Curte apreciază că hotărârea primei instanțe respectă cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., arătând motivele de fapt și de drept care întemeiază soluția și cuprinzând argumente concludente care au stat la baza respingerii apărărilor. Totodată, Curtea apreciază că prima teză a textului de lege are în vedere omisiunea efectivă de a examina temeiurile invocate de către parte în susținerea acțiunii, iar nu lipsa cercetării în mod distinct a fiecăruia dintre argumentele de fapt sau de drept invocate de aceasta, care, oricât de larg ar fi dezvoltate de parte, sunt subsumate motivului principal pe care îl sprijină. Prin urmare, instanța de fond este cea în drept să grupeze argumentele expuse de reclamantă în susținerea acțiunii, având posibilitatea de a răspunde printr-un considerent comun. Înalta Curte apreciază asupra caracterului nefondat și a motivelor de recurs reglementate de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., pentru considerentele ce vor urma: In ceea ce privește motivul de recurs referitor la greșita aplicare a legii prin modalitatea de stabilire a salariului de bază, prin încălcarea dispozițiilor Legii nr. 153/2017 și a dispozițiilor Constituției României Înalta Curte constată că prezentul litigiu are în vedere salarizarea specialiștilor IT anterior intrării în vigoare a Legii nr. 207/20 iulie 2018, care prin punctul 53 de modificare a alegii nr. 304/2004, a introdus la articolul 120, după alin. (5) două noi alineate, alin. (6) și (7), cu următorul cuprins: "(6) Specialiștii IT din cadrul instanțelor și parchetelor, din cadrul aparatului propriu al Consiliului Superior al Magistraturii și al instituțiilor aflate în coordonarea acestuia, al Ministerului Justiției și al Inspecției Judiciare beneficiază de aceleași drepturi salariale ca specialiștii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție stabilite potrivit legislației privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. (7) Personalul prevăzut la alin. (2) beneficiază de drepturile salariale prevăzute pentru specialiștii de la art. 116 alin. (5) din prezenta lege." Astfel, litigiul de față nu se încadrează din punct de vedere al aplicării legii întimp sub imperiul acestei modificări, ci sub imperiul formei anterioare a legii, care nu cuprindea astfel de asimilare, salarizarea în cazul reclamanților fiind reglementată prin dispozițiile Capitolului II "Salarii de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor", capitol plasat în anexa V - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" și Curtea Constituțională. Referitor la stabilirea salariilor de bază, din cuprinsul deciziei reiese că încadrarea reclamanților s-a realizat în conformitate cu prevederile grilei stabilite pentru personalul auxiliar de specialitate. Reclamanții consideră că pârâtul le-a stabilit în mod greșit salariile, întrucât ar fi trebuit să se raporteze la prevederile cap. I lit. B) nr. crt. 4 și art. 22 al cap. VIII din Anexa V a Legii nr. 153/2017 referitoare la specialiștii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, inclusiv al Direcției Naționale Anticorupție și al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și al celorlalte parchete. Or, cu privire la acest aspect, raportat la distincția de mai sus din punct de vedere al aplicării legii în timp, la momentul emiterii actului contestat (ianuarie 2018), legiuitorul făcea o distincție clară între modul de salarizare a personalului auxiliar de specialitate și conex din cadrul instanțelor și al parchetelor de pe lângă acestea și modul de salarizare a specialiștilor din cadrul parchetelor. În ceea ce privește situația reclamanților, aceștia sunt încadrate ca specialiști IT, specialiști ce fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate al instanțelor și al parchetelor. Acest aspect rezultă din prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea și al personalului care funcționează în cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice potrivit cărora "personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea este format din grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentariști, grefieri arhivari, grefieri registratori și specialiști IT". De asemenea, specialiștii IT sunt menționați expres în cuprinsul cap. II al Anexa V a Legii nr. 153/2017 la nr. crt.

Acești specialiști IT, care fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, sunt diferiți de specialiștii din cadrul parchetelor la care se referă art. art. 22 alin. (1) din cap. VIII al Anexei V a Legii nr. 153/2017 (prevăzuți de art. 116 alin. (5) și (6) din Legea nr. 304/2004). Înalta Curte constată că sunt astfel, neîntemeiate criticile recurenților în sensul că s-ar fi creat o discriminare în ceea ce privește salarizarea specialiștilor din cadrul parchetelor, cât timp specialiștii IT nu se află în aceeași situație cu ceilalți specialiștii ai parchetelor. De asemenea, restul argumentelor aduse de recurenți și dezvoltate exhaustiv prin memoriul de recurs, vizează în esență reglementarea ca atare și implicit constituționalitatea prevederilor legale puse în aplicare prin actele administrative contestate, astfel că nu pot fi verificate pe calea acțiunii de față. În ceea ce privește principiile stabilite de Legea 153/2017 Curtea are în vedere că acestea au fost avute în vedere de legiuitor la momentul stabilirii nivelului salarizării pentru fiecare categorie profesională în parte și nu pot determina încadrarea acestora în altă grilă de salarizare decât cea stabilită pentru categoria profesională din care fac parte. Chiar presupunând existența în cauză a unei discriminări, astfel cum a fost invocată de reclamanți Curtea nu poate înlătura de la aplicare dispozițiile legale menționate. În sprijinul acestei susțineri Curtea are în vedere și Decizia Curții Constituționale a României nr. 818 din 3 iulie 2008 Publicată în Monitorul Oficial nr. 537 din 16.07.2008 prin care s-a stabilit că "prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative." În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a realizat o distincție esențială între dreptul de a continua sa primești in viitor un salariu intr-un anumit cuantum si dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru o perioada in care munca a fost prestata (Lelas c. Croației din 20 mai 2010, par. 58). În prezenta cauză cererea reclamanților vizează salariul viitor al acestora și nu plata drepturilor salariale pentru munca deja prestată. De asemenea, în ceea ce privește dreptul statului de a reglementa politica salarială și marja de apreciere de care beneficiază acesta în alte cauze s-a stabilit:-Cauza Kechko contra Ucrainei - par. 23., Curtea consideră că statul este cel care este în măsură să stabilească ce beneficii trebuie plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plății unor astfel de beneficii prin modificări legislative corespunzătoare. Totuși, atunci când o dispoziție legală este în vigoare și prevede plata anumitor beneficii, iar condițiile stipulate sunt respectate, autoritățile nu pot refuza în mod deliberat plata acestora atâta timp cât dispozițiile legale rămân în vigoare. - Cauza Wieczorek c. Poloniei, par. 59 "Statul se bucura de o larga marja de apreciere pentru a determina oportunitatea si intensitatea politicilor sale in acest domeniu. Curtea constata ca nu este rolul sau de a verifica in ce măsura existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor in care aprecierea autorităților este vădit lipsita de orice temei. Argumentele invocate de reclamanți (încălcarea principiului egalității în drepturi, principiului drepturilor câștigate, al securității juridice și al restrângerii unor drepturi) urmează a fi valorificate prin procedura de sesizare a Curții Constituționale, demers de care aceștia au uzat. În fine, Înalta Curte constată că principiul egalizării cu venitul maxim în plată pentru persoane din aceeași instituție sau autoritate publică, stabilit prin lege sau prin hotărâri judecătorești, astfel cum a fost interpretat prin Decizia Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016 și prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în aplicarea Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului, cu modificările ulterioare, nu poate fi preluat mutatis mutandis în litigiile vizând calculul drepturilor salariale în baza Legii-cadru nr. 153/2017, dat fiind faptul că această lege conține o reglementare nouă, ce instituie dispoziții distincte, inclusiv în ceea ce privește principiul egalității care, potrivit art. 6 lit. c) din lege, se înfăptuiește "prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală". În plus, decizia Curții Constituționale menționată anterior este pronunțată în legătură cu o componentă a salariului de încadrare și nu cu un element de salarizare suplimentar acestuia. III. Temeiul procesual al soluției date recursului Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurenti, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat. Totodată, va respinge cererea de suspendare a judecății recursului formulată de acesția.