ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1439/2021

Ședința publică din data de 10 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ.., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal la data de 29.11.2017, reclamanta Regia Autonomă de Transport București, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea Deciziei F.G.A. nr. 10929/07.11.2017 si obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților la emiterea unei decizii de admitere a cererii RATB de plată pentru suma de 1411,10 RON.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr nr. 3737 din 21 septembrie 2018, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Regia Autonomă de Transport București, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondată.

1.3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză și motivele înfățișate

Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel București a promovat recurs reclamanta A. S.A. (fostă Regia Autonomă de Transport București), din perspectiva incidenței dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, prin argumentele prezentate în susținerea motivelor de nelegalitate, recurenta a făcut trimitere la normele de drept prevăzute de art. 14 din Legea nr. 213/2015 privind fondul de garantare a asiguraților, respectiv art. 20 din Norma 16/2015.

A precizat că instanța de fond nu s-a aplecat asupra acestor dispoziții clare, respingând în mod nelegal solicitarea recurentei, sens în care a arătat că sentința atacată este netemeinică și nelegală, fiind rezultatul unei interpretări superficiale și vădit eronate a situației de fapt și a probelor administrate în cauză, precum și a unei greșite interpretări și aplicări a legii de către aceasta.

Precizează că din punctul de vedere al recurentei, termenul de prescripție nu începe să curgă atâta timp în cauză se desfășoară cercetări pentru stabilirea persoanei vinovate de producerea evenimentului.

În concluzie a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

1.4. Apărarea în cauză

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a solicitat, pe cale de excepție, constatarea nulității recursului iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La rândul său, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare.

1.5. Procedura de soluționare a recursului

Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 9 aprilie 2019, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 10 martie 2021, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, precum și din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În speță, pe calea acțiunii în contencios administrativ deduse judecății, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea Deciziei nr. 10929/07.11.2017, prin care a fost respinsă cererea de plata și înscrisurile aferente acesteia având în vedere că au fost depuse peste termenul legal.

Așa cum reiese dina atelei lucrările dosarului, prin cererea de plată înregistrată sub nr. x/06.04.2017, reclamanta a solicitat prin împuternicit, plata sumei de 1411,10 RON cu titlu de despăgubiri, din care suma de 1212,72 RON reprezintă lipsa de folosință a unui număr de 15 tramvaie blocate, iar suma de 198,38 RON reprezintă contravaloarea deplasării vehiculelor de intervenție trimise de regie pentru deblocarea circulației.

În fapt, la data de 15.03.2016, a avut loc un eveniment rutier din culpa conducătorului autovehiculului cu nr. de înmatriculare x, care a produs avarierea autovehiculului cu nr. de înmatriculare x. La data evenimentului, auto cu nr. de înmatriculare x era asigurat cu polița de asigurare RCA seria x/02/X1/SP nr. x emisă la data de 20 martie 2015 de B. S.A., pentru perioada asigurată de la 25.03.2015 până la 24.03.2016.

În cauză s-a întocmit dosarul penal nr. x/2016, iar reclamanta s-a constituit parte civilă prin adresa nr. x/14.09.2016.

În cadrul analizării cererii, pârâta a emis decizia nr. 10929/07.11.2017 prin care s-a stabilit respingerea cererii de plată ca tardivă întrucât petenta reclamantă a înțeles sa formuleze si sa depună cererea de plata după expirarea termenului legal de depunere a cererilor de plata la F.G.A. pentru asigurătorul B. S.A. în faliment.

Pe calea prezentei contestații, reclamanta a susținut că, în realitate, a formulat cererea de plată încă din data de 29.09.2016 si nu 06.04.2017, astfel cum rezulta din înscrisurile anexate contestației.

Verificând sentința recurată, prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., căruia se circumscriu criticile de nelegalitate formulate de recurent, Înalta Curte reține următoarele:

Sub un prim aspect, trebuie remarcat că ceea ce se dispută în cauză, în mod esențial, prin raportare la soluția pronunțată de instanța fondului, este împrejurarea dacă reclamanta a înțeles să formuleze și să depună cererea de plată în termenul legal de depunere a cererilor de plată la intimatul FGA pentru asiguratorul S.C. B. S.A.

Pentru a decide asupra acestui aspect, trebuie realizată o interpretare a dispozițiilor acestei legi.

În acest sens, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, situat în Capitolul III al Legii nr. 213/2015, care prevede procedura și condițiile de efectuare a plăților din disponibilitățile fondului, statuează că, în vederea încasării indemnizațiilor sau despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului de garantare a asiguraților, în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Sub un alt aspect, cererile creditorilor de asigurări, definiți de art. 4 alin. (1) lit. b) din actul normativ menționat, sunt de competența comisiei speciale constituite la nivelul Fondului, iar, în cazul refuzului cererii de despăgubire/plată, comisia emite o decizie de respingere, împotriva căreia se poate formula contestație, conform art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, la Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, în termen de 10 zile de la comunicare, potrivit art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare.

Această concluzie decurge din interpretarea sistematică a dispozițiilor Legii nr. 213/2005, lege specială care a instituit o procedură administrativă de plată a despăgubirilor, pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraților și creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului, ce nu este un succesor sau un mandatar al asigurătorilor în faliment și nu poate fi chemat în judecată, pe calea dreptului comun, pentru valorificarea dreptului de creanță întemeiat pe o poliță de asigurare civilă auto, emisă de un asigurător aflat în faliment.

În același sens, Legea nr. 213/2015 și art. 9 din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților stabilesc că Fondul are ca scop plata indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate, în condițiile legii, cu societatea de asigurare față de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condițiilor de asigurare și în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015; că Fondul acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurare, iar nu ca obligații proprii ale asigurătorilor în faliment, plățile fiind achitate sau acoperite exclusiv printr-o procedură administrativă prevăzută de dispozițiile legale speciale.

Astfel, Fondul nu are calitatea de asigurător și nu preia funcțiile unui asigurător, nu se subrogă în drepturile și obligațiile asigurătorului, iar, între Fondul de Garantare a Asiguraților și conducătorii autovehiculelor implicați în accidente de circulație, nu există niciun raport juridic, neexistând o obligație solidară a Fondului de Garantare a Asiguraților și a persoanei vinovate de producerea accidentului rutier.

Mai mult decât atât, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 stabilește că, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări."

Prin urmare, conduita oricărui creditor de asigurare era precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condițiile și termenele în care-și pot exercita drepturile de a obține despăgubirile la care sunt îndreptățiți. Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispozițiile legii și a actelor normative emise pentru organizarea și executarea legii cu relevanță pentru situația lor juridică.

Așadar, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanță a reținut că evenimentul rutier a avut loc la data de 15.03.2016, deci anterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, iar cererea de plata a fost redactata la data de 06.04.2017, astfel că cererea de plata a fost tardiv formulată, fiind depusă peste termenul de decădere reglementat de legislație, de 90 de zile, de la rămânerea definitiva a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, in cazul B. S.A. -28.04.2017 (împotriva B. S.A. s-a deschis procedura falimentului prin încheierea pronunțata la data de 03.12.2015 în dosarul nr. x/2015 de Tribunalul Bucuresti-Sectia a VII-a Civila, definitiva prin Decizia nr. 788/28.04.2016 a Curții de Apel București).

Termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripție deoarece, pentru a opera decăderea nu este necesar ca legea să prevadă această sancțiune pentru nerespectarea fiecărui termen în parte, fiind suficient ca titularul dreptului să nu-l fi exercitat în termenul peremptoriu fixat de lege.

Așa cum reiese din înscrisurile administrate în cauze, cererea de plată a reclamantei a fost înregistrată la pârât sub numărul x/06. 04. 2017, cu depășirea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 care a început să curgă la data de 28.04.2016 și s-a împlinit la data de 28.07.2016.

Prin urmare, respingerea cererii reclamantei de despăgubiri ca tardive de către Fondul de Garantare al Asiguraților este legală, impunându-se menținerea Deciziei FGA nr. 10929/07. 11 2017, prin care cererea de plata a fost respinsă tardiv formulata, fiind depusa peste termenul de decădere de 90 de zile reglementat de art. 14 din Legea nr. 213/2015, de la rămânerea definitiva a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, în cazul B. S.A. -28.04.2017 (împotriva B. S.A. s-a deschis procedura falimentului prin încheierea pronunțata la data de 03.12.2015 în dosarul nr. x/2015 de Tribunalul Bucuresti-Sectia a VII-a Civila, definitiva prin Decizia nr. 788/28.04.2016 a Curții de Apel București).

Totodată, nici susținerea recurentei cu privire la faptul că termenul de 90 de zile ar fost întrerupt prin constituirea RATB ca parte civilă în dosarul penal nr. x/2016 potrivit nr. 144367/14.09.2016.

Așa cum în mod corect a reținut instanța fondului, prevederile art. 2537 pct. 3 C. civ., reprezintă cauză de întrerupere a prescripției extinctive constituirea ca parte civilă dacă s-a început urmărirea penală, această situație nefiind regăsită în prezenta speță.

Nu în ultimul rând, din punctul de vedere al regulilor care le sunt aplicabile, termenele de decădere se deosebesc esential de cele de prescriptie, în sensul ca, ele nu sunt de principiu, susceptibile de suspendare și întrerupere.

De altfel, în situația de față, instanța de recurs nu poate face o reevaluare în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ., împrejurările expuse de recurentă și la care a făcut referire recurenta, nefiind apte a face dovada pretențiilor afirmate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare și interpretare a normelor de drept material în materie, caz în care critica de nelegalitate instituită de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. este nefondată.

III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge recursul, ca nefondat.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. (fostă Regia Autonomă de Transport București) împotriva sentinței civile nr. 3737 din 21 septembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 martie 2021.