ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5365/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 25.06.2018, sub nr. dosar x/2018 reclamanta Regia Autonomă de Transport București în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat contestație împotriva Deciziei FGA nr. 14809/25.05.2018, prin care a fost respinsa cererea de plata nr. x/19.09.2017 în cuantum de 6607,60 RON.

Prin sentința civilă nr. 446 din 8 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Regia Autonomă de Transport București, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 446 din 8 februarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta Societatea de Transport București STB S.A. (fosta RATB RA) a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul a susținut că, în mod greșit, a reținut instanța de fond că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 1381 C. civ., fără să le coroboreze cu art. 2528 din același cod privind dreptul la acțiunea în repararea pagubei cauzate prin fapta ilicită.

Astfel, în opinia sa, dreptul la acțiune s-a născut la data la care a cunoscut persoana vinovată de producerea evenimentului rutier, iar nu la data de 23.11.2015, data evenimentului rutier.

A invocat, totodată, faptul că persoana pagubită într-un accident rutier va deshide dosar de daună la asiguratorul autovehiculului al cărui conducător auto este vinovat de producerea accidentului, printre documentele obligatorii ce trebuie depuse la dosar fiind înscrisul care face dovada vinovăției acestuia.

Or, în condițiile în care autovehiculul era asigurat la societatea de asigurare, iar STB S.A. nu cunoștea persoana vinovată de producerea acestui accident, recurenta nu avea cum să se adreseze către FGA cu o cerere de despăgubire, data de 17.08.2017 fiind data nașterii dreptului său de creanță, când aceasta a aflat că respectivul eveniment rutier a fost soluționat prin întocmirea procesului-verbal nr. x/23.11.2015.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute, precum și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 9 ianuarie 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 21 octombrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Prin cererea de plată nr. x/19.0.2017, reclamanta RATB a solicitat pârâtului plata de despăgubiri pentru prejudiciul suferit în urma accidentului de circulație produs la data de 23.11.2015, din culpa conducătorului auto cu nr. x, asigurat RCA cu poliță emisă de A. S.A.

Prin Decizia nr. 14809/25.05.2018 emisă de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA) a fost respinsă cererea de plată, reținându-se, în esență, că prin raportare la prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, reclamanta a înțeles să formuleze și să depună cererea de plată după expirarea termenului legal de 90 de zile de depunere a cererilor de plată la FGA pentru asigurătorul A. S.A. în faliment.

În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta Regia Autonomă de Transport București în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat contestație împotriva Deciziei FGA nr. 14809/25.05.2018, prin care a fost respinsa cererea de plata nr. x/19.09.2017 în cuantum de 6607,60 RON.

Prin sentința recurată acțiunea a fost respinsă, reclamanta formulând critici relative la greșita aplicare a normelor de drept material cu privire la data nașterii dreptului său de creanță, susținând că aceasta este la data la care a cunoscut că respectivul eveniment rutier a fost soluționat prin întocmirea procesului-verbal nr. x/23.11.2015, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

În ceea ce privește data nașterii creanței recurentei-reclamante, singurul aspect de altfel contestat atât în fața instanței de fond, cât și în prezentul recurs, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015: "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi".

Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților stipulează că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări . . . . . . . . . ."

Așadar, pentru a se putea naște pentru pârâtul FGA obligația de plată a unei creanțe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanțe de asigurare are obligația formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile, care este un termen este unul imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuție (art. 2545 alin. (2) C. civ.). Așadar termenul în discuție nu este un termen de prescripție, ci un termen de decădere în sensul art. 2545 alin. (1) C. civ.. Nefiind un termen de prescripție, termenului de 90 de zile nu îi sunt aplicabile regulile acestor termene nici în privința datei de la care începe să curgă nici în privința suspendării sau întreruperii, afară dacă legea prevede expres altfel (art. 2548 C. civ.).

Totodată, acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Așadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanță fiind născut anterior), fie data nașterii dreptului de creanță, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

Înalta Curte constată că prin Hotărârea intermediară nr. 132/16.02.2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016 de către Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, s-a dispus deschiderea procedurii de faliment împotriva A. S.A., hotărârea devenind definitivă la data de 17.03.2017.

Astfel, în raport de prevederile legale antereferite, instanța de control judiciar reține, în acord cu opinia judecătorului fondului, că în speță este vorba despre o creanță născută anterior rămânerii definitive a hotărârii de faliment, astfel că termenul de formulare a cererii privind despăgubirea era de 90 de zile de la data de 17.03.2017.

În aceste condiții, cererea de plată adresată de reclamantă Fondului de Garantare a Asiguraților la data de 19.09.2017 este formulată cu depășirea termenului de 90 de zile stabilit de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților.

Instanța de control judiciar constată că nici aspectele care privesc documentele ce constituie un dosar de daună ce se depune la asigurator, astfel că reclamanta nu s-a putut adresa FGA anterior datei la care a făcut-o, nu pot fi reținute, întrucât dispozițiile art. 20 alin. (1) teza finală din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților stabilesc că "În cazul imposibilității de prezentare a actelor/înscrisurilor doveditoare în copie legalizată, petentul poate să prezinte copii ale acestora sau poate depune o declarație pe propria răspundere, în sensul susținerii acestor documente justificative. Declarația pe propria răspundere dată de petent în susținerea documentelor justificative este prevăzută în anexa nr. 7. În cuprinsul cererii de plată se va preciza motivul imposibilității de depunere a înscrisurilor justificative.

Astfel, acest text de lege se referă tocmai la cazul imposibilității de prezentare a actelor/înscrisurilor doveditoare, respectiv declarația pe proprie răspundere în sensul susținerii acestor documente justificative, cu privire la care autoritatea administrativă abilitată să statueze și să concretizeze dreptul subiectiv pretins de reclamant are obligația legală de a găsi toate mijloacele necesare soluționării cererilor și de a exercita dreptul de apreciere privitor la procedura de soluționare a cererilor în cadrul limitelor legii.

Așa fiind, constată Înalta Curte că prin formularea cererii de plată cu depășirea termenului prevăzut de lege, recurenta-reclamantă nu a fost suficient de diligentă pentru conservarea drepturilor sale, astfel că interpretarea proprie dată textelor normative invocate de aceasta în memoriul de recurs nu pot fi reținute, termenele pentru exercițiul drepturilor subiective ale părților având ca scop stimularea activității procesuale a acestora prin sancțiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este și cazul de față.

Prin urmare, constatând că Decizia nr. 14809/25.05.2018 a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 și ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că sentința recurată, prin care s-a respins contestația formulată împotriva acesteia, ca neîntemeiată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge excepția nulității recursului invocată de intimatul-pârât și va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului invocată de intimatul-pârât. Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Societatea de Transport București STB S.A. (fosta RATB RA), împotriva sentinței nr. 446 din 8 februarie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 octombrie 2020.