ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 142/2021

Ședința publică din data de 15 ianuarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii și Curtea de Apel Oradea a formulat acțiune în contencios administrativ, prin care a solicitat anularea Hotărârii secției de judecători numărul 383 din 24 martie 2020, prin care i s-a respins solicitarea de transfer la Curtea de Apel Oradea de la Curtea de Apel Alba Iulia, ca fiind nelegală și netemeinică și implicit, anularea avizului negativ emis de Președintele Curții de Apel Oradea, aviz menționat în cuprinsul hotărârii atacate, (în posesia căruia însă nu se află) și obligarea pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii, să emită o hotărâre prin care să dispună transferul reclamantului la Curtea de Apel Oradea.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința nr. 201 din 23.07.2020, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii.

- Admite în parte acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii și Curtea de Apel Oradea.

- Dispune anularea Hotărârii secției de judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii numărul 383 din 24 martie 2020.

- Obligă pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii să emită o hotărâre prin care să dispună transferul reclamantului la Curtea de Apel Oradea.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinței nr. 201 din data de 23.07.2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctul 5 și 8 din C. proc. civ.

Recurentul-pârât solicită admiterea căii de atac declarate, casarea în tot a sentinței atacate și rejudecând în fond, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive sub aspectul capătului de cerere având ca obiect anularea avizului negativ emis de Președintele Curții de Apel Oradea, cu consecința respingerii acestui capăt de cerere ca fiind formulat împotriva unei persoane fără legitimare procesuală pasivă, iar pe fondul cauzei, respingerea cererii formulate de reclamantul A., ca neîntemeiată.

Criticile subsumate motivelor de casare invocate sunt următoarele:

Acest motiv de casare vizează dezlegarea dată de instanța de fond excepției lipsei calității procesuale pasive, în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect anularea avizului negativ emis de Președintele Curții de Apel Oradea, instanța de fond reținând greșit că avizul în discuție reprezintă un act cu caracter premergător care a stat la baza emiterii actului cu potențial vătămător și anume Hotărârea nr. 383 din 24.03.2020 a secției pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, astfel că, deși acesta aparține unui alt emitent, raportat la obiectul principal al cererii de chemare în judecată, CSM deține calitatea de parte în raportul juridic de drept substanțial administrativ dedus judecății care a generat pretinsul efect vătămător pentru reclamant.

Recurentul-pârât susține că instanța de fond a încălcat regulile de procedură prevăzute de art. 32, art. 33 și art. 40 din C. proc. civ.

Astfel, potrivit art. 32 C. proc. civ., promovarea oricărei acțiuni în justiție presupune îndeplinirea a patru cerințe esențiale: formularea unei pretenții, justificarea unui interes (legitim, născut, actual și personal), calitatea și capacitatea procesuală a părților. Aceste cerințe sunt cumulative, neîndeplinirea oricăreia dintre ele paralizând declanșarea sau continuarea acțiunii civile.

În principiu, prin calitate procesuală pasivă se desemnează identitatea dintre persoana care figurează în proces în calitate de pârât și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății. Pe de altă parte, lipsa calității procesuale pasive în cadrul unei acțiuni, presupune că interesul reclamantului urmărit prin promovarea acțiunii în justiție, nu se poate realiza față de cel chemat în judecată.

Excepția lipsei calității procesuale pasive este o excepție de fond, absolută și peremptorie, care face de prisos în tot sau în parte cercetarea în fond a pricinii.

Întrucât reclamantul este cel care promovează acțiunea, acesta stabilește cadrul procesual, în concordanță cu dispozițiile art. 194 din C. proc. civ., sens în care trebuie să justifice calitatea procesuală pasivă a persoanei chemate în judecată.

Prin acțiunea formulată, intimatul reclamant a solicitat, printre altele, anularea avizului negativ emis de Președintele Curții de Apel Oradea,

Reiterăm faptul că, în ceea ce privește solicitarea reclamantului de anulare a avizului negativ emis de Președintele Curții de Apel Oradea, acesta nu justifică legitimarea procesuală pasivă a subscrisului, Consiliul Superior al Magistraturii nefiind emitentul acestui act.

Prin urmare, față de cele ce preced, consideră recurentul că, în mod netemeinic și nelegal, s-a apreciat că acesta are legitimare procesuală pasivă sub aspectul capătului de cerere având ca obiect anularea avizului emis de președintele Curții de Apel Oradea, în condițiile în care reclamantul a formulat un capăt de cerere distinct în acest sens, fără a individualiza pârâtul.

Recurentul-pârât susține că hotărârea primei instanțe a fost dată cu greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, a celor ale art. 60 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare și ale art. 4 din Regulamentul privind transferul judecătorilor, aprobat prin Hotărârea secției pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1347/2019.

Afirmă recurentul că, în cauza de față, nu se poate reține că Hotărârea secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 383 din 24.03.2020 a fost adoptată cu exces de putere, astfel cum această noțiune este definită prin art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare.

Art. 2 alin. (1) lit. n) din lege definește excesul de putere ca fiind "exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor".

Susține recurentul că aceste prevederi nu sunt aplicabile, întrucât respingerea cererii de transfer a intimatului - reclamant prin Hotărârea nr. 383/24.03.2020 a secției pentru judecători a fost motivată, fiind adoptată în limitele competențelor legale și cu respectarea dispozițiilor prevăzute la art. 60 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și a prevederilor art. 4 din Regulamentul privind transferul judecătorilor, aprobat prin Hotărârea secției pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1347/2019.

Reiterând situația de fapt dedusă judecății și care a stat la baza emiterii hotărârii contestate, recurentul -pârât arată că instanța de fond a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor de drept material incidente în cauză, hotărârea prin care s-a respins solicitarea de transfer a intimatului reclamant de la Curtea de Apel Alba Iulia la Curtea de Apel Oradea fiind legală și temeinică, în cuprinsul acesteia fiind analizate criteriile prevăzute de Regulament.

Astfel, contrar celor reținute de instanța de fond, în analiza cererii de transfer au fost avute în vedere toate criteriile cuprinse în art. 4 din Regulament, cu respectarea principiului potrivit căruia normele care reglementează instituția transferului au caracter supletiv și conferă doar o vocație în sensul arătat, fără a crea în mod automat un drept solicitantului.

Totodată, precizează faptul că art. 4 din Regulamentul indicat, deși prevede în mod exhaustiv criteriile avute în vedere la soluționarea cererilor de transfer, nu stabilește o ordine de prioritate a acestora în funcție de ordinea în care sunt prevăzute, revenind secției pentru judecători să evalueze aceste criterii prin prisma raportului dintre interesul individual și cel general.

Astfel, în mod evident, din interpretarea tuturor dispozițiilor legale și regulamentare privitoare la transferul judecătorilor și procurorilor rezultă că gestionarea resurselor umane în sistemul judiciar reprezintă atributul Consiliului Superior al Magistraturii, astfel încât ocuparea posturilor vacante trebuie să se raporteze la rațiunile și necesitățile sistemului judiciar, pentru evitarea provocării unor grave disfuncționalități în activitatea instanțelor și parchetelor.

În speță, interesul profesional și personal și implicit interesul general al bunei funcționari al instanței a fost acela de a nu afecta activitatea Curții de Apel Alba Iulia care, prin vacantarea unui alt post, alături de cele 6 posturi deja vacante la momentul analizării solicitării reclamantului, ar fi condus în mod evident la o perturbare a activității acestei instanțe.

Prin urmare, susține recurentul-pârât, hotărârea, a cărei anulare s-a dispus de către instanța de fond, a fost emisă cu respectarea dispozițiilor legale și regulamentare incidente, în cuprinsul acesteia și a actelor întocmite de direcțiile de specialitate ale aparatului propriu al Consiliului Superior al Magistraturii în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (3) din Regulament, care fac corp comun cu hotărârea, regăsindu-se datele referitoare la criteriile prevăzute de art. 4 din Regulament și elementele de referință ce conturează criteriile regulamentare sub aspectul volumului de activitate al instanțelor implicate în procedura transferului, numărul posturilor vacante și al posturilor temporar vacante la instanțele implicate și dificultățile de ocupare a acestora, vechimea efectivă în funcția de judecător, vechimea la instanța de la care se solicită transferul, vechimea în gradul aferent instanței la care se solicită transferul, specializarea judecătorului, specializările complementare, vechimea în cadrul secției/completului corespunzător specializării, precum și disponibilitatea de a activa în alte secții/complete decât cele corespunzătoare specializării ale instanței/parchetului la care solicită transferul, în raport cu cerințele acesteia, domiciliul solicitantului, locul de muncă al soțului sau soției, distanța dintre domiciliul și sediul instanței la care funcționează judecătorul și posibilitățile reale de navetă, inclusiv timpul afectat acesteia, starea de sănătate și situația familială.

În aceeași analiză a asigurării echilibrului la care s-a făcut mai sus referire, s-a avut în vedere și situația Curții de Apel Alba Iulia, prin prisma datelor furnizate de instanțele implicate în procedura de transfer, reținându-se faptul că la Curtea de Apel Alba Iulia exista un număr semnificativ de locuri vacante, că posturile vacante de la Curtea de Apel Oradea erau în cadrul unor secții pentru care intimatul reclamant nu îndeplinea condiția specializării (chiar dacă instanța de fond a paralizat acest argument, reținând că reclamantul a activat și în materie civilă, însă cu ani în urmă) și că președintele curții de apel la care se solicitase transferul a emis un aviz negativ.

Or, primul dintre criteriile prevăzute la art. 4 din Regulament este cel referitor la avizele motivate ale instanțelor implicate și punctul de vedere al curții de apel.

In consecință, contrar susținerilor instanței de fond, analiza cererii de transfer a intimatului reclamant s-a făcut prin prisma criteriilor prevăzute la art. 4 din Regulament, nefiind formală, asigurându-se luarea unei decizii obiective, în condiții de legalitate și oportunitate, în raport de circumstanțele concrete ale cererii acestuia și de situația instanțelor implicate în procedura de transfer, avându-se totodată în vedere datele comunicate în avizele emise de președinții celor două Curți de apel.

Mai arată recurentul că avizul negativ dat de președintele Curții de Apel Oradea a fost motivat prin faptul că nu s-au apreciat ca fiind determinante argumentele domnului judecător A. privind reducerea costurilor cu chiria și cheltuielile de transport generate de desfășurarea activității acestuia la Curtea de Apel Oradea, în condițiile în care din traseul profesional al domnul judecător reiese că acesta a acceptat în repetate rânduri delegarea/detașarea la alte instanțe, cu sediul în alte localități, tară a mai pune problema acestor costuri suplimentare pe perioadele de delegare/detașare.

Un alt considerent în argumentarea avizului negativ a fost determinat de alegerea domnului judecător de a promova la o altă instanță, în condițiile în care la Curtea de Apel Oradea fusese scos la același concurs de promovare un loc la secția penală (specializare îmbrățișată de domnul judecător prin susținerea examenului la această materie și activarea mai bine de doi ani în cadrul secției penale a Curții de Apel Alba Iulia).

Însă, argumentul hotărâtor a constat în faptul că locurile vacante din cadrul Curții de Apel Oradea erau la secția I civilă și respectiv secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, președintele Curții de Apel Oradea invocând gradul de complexitate a cauzelor soluționate de curțile de apel în fond și în căile de atac, care reclamă o anumită vechime în specialitate a judecătorilor în cadrul fiecărei secții, reținând că domnul judecător este specializat în drept penal.

În raport de aspectele expuse, recurentul-pârât susține că este eronată aprecierea instanței de fond, în sensul că avizul negativ al președintelui Curții de Apel Oradea este un act cu caracter premergător ce nu are un efect obligatoriu, ci unul consultativ, în condițiile în care din cuprinsul art. 4 din Regulamentul privind transferul judecătorilor, aprobat prin Hotărârea secției pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1347/2019, care stabilește criteriile analizate de secția corespunzătoare în soluționarea unei cereri de transfer, primul criteriu este cel al avizelor motivate ale instanțelor implicate și punctul de vedere al Curții de apel.

Prin urmare, consideră recurentul că limitele legale ale exercitării dreptului de apreciere conferit Consiliului se raportează la scopul legii, iar respectarea acestor limite presupune respectarea principiului proporționalității, a echilibrului necesar între măsurile individuale și interesul public ocrotit, respectiv buna funcționare a justiției.

În ceea ce privește specializarea judecătorului, arată recurentul că trebuie înlăturate argumentele instanței de fond și sub acest aspect, reiterând faptul că intimatul - reclamant a promovat în gradul profesional de curte de apel susținând concursul la materia drept penal/drept procesual penal, desfașurându-și activitatea de la momentul promovării la secția penală a Curții de Apel Alba Iulia.

De altfel, unul dintre criteriile în baza căruia se repartizează judecătorii pe secții în cadrul instanțelor potrivit art. 20 alin. (2) lit. c) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 1375/2015 este specializarea pentru care s-a optat la concursul de promovare în funcții de execuție.

Cu privire la motivele personale invocate de intimatul- reclamant (referitoare la naveta pe care acesta este nevoit să o facă între localitatea de domiciliu și sediul Curții de Apel Alba Iulia, la faptul că deține în proprietate un imobil în municipiul Oradea, la faptul că soția sa are locul de muncă în municipiul Oradea și la situația copilului său), recurentul susține că acestea au fost inserate în cuprinsul hotărârii atacate (pag. nr. 1 și 3), fiind analizate la soluționarea cererii sale de transfer prin raportare la celelalte criterii prevăzute de art. 4 din Regulament.

Pe de altă parte, deși avute în vedere la adoptarea hotărârii contestate, apreciază recurentul că acestea nu reprezintă situații excepționale, apte să determine inversarea raportului de preeminență dintre interesul privat și interesul general astfel cum a fost detaliat.

Mai arată recurentul că susținerile intimatului- reclamant, preluate de către instanța de fond, privind pretinsa aplicare discreționară de către Consiliul Superior al Magistraturii, doar a unuia sau altuia dintre criterii, sunt neavenite, în condițiile în care, la baza adoptării hotărârii contestate stau actele emise de Direcția Resurse Umane și Organizare, ce detaliază, pentru fiecare instanță în parte, aspecte legate de schemele de personal, de volumul de activitate, de încărcătura pe schemă și pe judecător și pentru fiecare din solicitanți, date referitoare la situația profesională și respectiv personală a acestora.

Așa cum s-a menționat deja, înscrisurile emise de direcția de specialitate din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii ce stau la baza adoptării hotărârilor în discuție fac corp comun cu acestea, astfel că nu este necesară reluarea în conținutul hotărârii a tuturor datelor ce prefigurează criteriile de la art. 4 din Regulament.

Ca un corolar al argumentelor mai sus relevate, afirmă recurentul că argumentele prezentate în hotărârea a cărei anulare a solicitat-o intimatul -reclamant sunt coerente, clare și lipsite de ambiguități și de contradicții, fiind în măsură să permită urmărirea raționamentului care a condus la adoptarea acesteia.

Prin urmare, în mod eronat, a conchis instanța de fond că în cauza de față se poate reține că hotărârea atacată a fost adoptată cu exces de putere, astfel cum această noțiune este definită prin art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare.

1.4. Apărările formulate de intimatul-reclamant

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, invocând în susținerea apărărilor Decizia nr. 454 din 2020, publicată în Monitorul Oficial al României la data de 23 iulie 2020, prin care a fost declarat neconstituțional art. 60 din Legea nr. 303/2004.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate, a ansamblului probatoriu administrat în cauză, precum și în raport de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în cele ce urmează.

Primul motivul de recurs invocat de recurentul-pârât vizează dezlegarea dată de către instanța de fond excepției lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Superior al Magistraturii în ceea ce privește capătul de cerere referitor la anularea avizului negativ emis de Președintele Curții de Apel Oradea.

Recurentul-pârât susține că instanța de fond a încălcat regulile de procedură prevăzute de art. 32, art. 33 și art. 40 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată, în primul rând, că soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive, prin admiterea sau respingerea acesteia nu poate atrage sancțiunea nulității pentru încălcarea unor norme de procedură, în sensul art. 488 alin. (1) punctul 5 din C. proc. civ.

Astfel, procedura de soluționare a excepțiilor procesuale este reglementată de art. 248 din C. proc. civ., în Secțiunea a 2-a - Cercetarea procesului, fiind prevăzute reguli de procedură referitoare la ordinea în care instanța se poate pronunța asupra lor, la necesitatea administrării de probe pentru dezlegarea acestora sau la posibilitatea unirii anumitor excepții cu fondul cauzei.

Prin urmare, regulile de procedură ce ar fi putut fi încălcate sub sancțiunea nulității, potrivit ipotezei art. 488 alin. (1) punctul 5 din C. proc. civ., ar fi fost cele de la art. 248 C. proc. civ., în timp ce soluționarea pe fond a unei excepții procesuale, chiar dacă în temeiul unor dispoziții procedurale, reprezintă un act de judecată prin care instanța se pronunță, chiar și parțial, asupra demersului judiciar cu care a fost învestită.

Înalta Curte reține că, în analiza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 5 din C. proc. civ. trebuie făcută diferența dintre "noțiunea de normă procedurală" și cea de "regulă de procedură", în speța de față, instanța de fond soluționând excepția lipsei calității procesuale pasive cu respectarea regulilor de procedură și în temeiul normelor procedurale care reglementează instituția "calității procesuale". Un argument în plus constă în faptul că, în ipoteza admiterii excepției procesuale pasive, soluția este de respingere a acțiunii ca fiind introdusă "împotriva unei persoane fără calitate" (art. 40 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ.), și nu de anulare a acțiunii.

Pe de altă parte, în mod legal, instanța de fond s-a pronunțat în sensul respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Superior al Magistraturii, având în vedere că avizul negativ al Președintelui Curții de Apel Oradea reprezintă un act premergător hotărârii CSM contestate, făcând corp comun cu aceasta, în condițiile în care în motivarea acesteia, autoritatea recurentă a preluat, în sprijinul soluției de respingere a cererii de transfer, argumentația expusă de Președintele Curții de Apel Oradea în avizul emis.

De altfel, această abordare se corelează, într-o bună logică juridică, și cu soluția de admitere în parte a acțiunii reclamantului, în sensul că instanța de fond nu s-a pronunțat separat asupra capătului de cerere vizând anularea avizului negativ emis de Președintele Curții de Apel Oradea, ci a analizat temeinicia acestuia prin raportare la hotărârea CSM.

În concluzie, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 5 din C. proc. civ. nu poate fi reținut ca motiv de reformare a sentinței recurate, fiind nefondat.

Argumentația expusă în cererea de recurs se bazează pe pretinsa respectare a dispozițiilor art. 3 și 4 din Regulamentul privind transferul judecătorilor și procurorilor, sub aspectul criteriilor avute în vedere la soluționarea cererii intimatului-reclamant.

Prima instanță a apreciat că din analiza coroborată a tuturor criteriile de transfer cuprinse în art. 3 din Hotărârea CSM nr. 193/2006, având la bază probele administrate în cauză, se impunea admiterea cererii de transfer a reclamantului de la Curtea de Apel Alba-Iulia la Curtea de Apel Oradea, exercitarea dreptului de apreciere a secției pentru judecători realizându-se cu încălcarea principiului proporționalității, astfel cum acest principiu este concretizat în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, care, definind excesul de putere, face referire la exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea drepturilor sau libertăților cetățenilor.

Înalta Curte, fără a nega rolul sau marja de apreciere a secției pentru Judecători în îndeplinirea atribuțiilor legale și regulamentare ale Consiliului superior al Magistraturii în gestionarea resurselor umane, raportat la rațiunile și necesitățile sistemului judiciar, împărtășește opinia primei instanțe, în sensul că prin admiterea cererii de transfer a reclamantului nu putea produce ruperea echilibrului necesar între măsurile individuale și interesul public ocrotit, concluzia primei instanțe fiind confirmată de faptul că ulterior sesiunii de transferuri din 24.03.2020, prin care cererea reclamantului a fost respinsă, de la Curtea de Apel Alba-Iulia au mai fost transferați la altă instanță doi judecători.

În temeiul art. 3 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 193/2006 din 9 martie 2006 pentru aprobarea Regulamentului privind transferul și detașarea judecătorilor și procurorilor, delegarea judecătorilor, numirea judecătorilor și procurorilor în alte funcții de conducere, precum și numirea judecătorilor în funcția de procuror și a procurorilor în funcția de judecător, "La soluționarea cererilor de transfer ale judecătorilor și procurorilor la alte instanțe sau parchete vor fi avute în vedere următoarele criterii: volumul de activitate al instanței sau parchetului de la care se solicită transferul și la care se solicită transferul, numărul posturilor vacante și al posturilor temporar vacante la instanțele ori parchetele implicate și dificultățile de ocupare a acestora; vechimea efectivă în funcția de judecător sau procuror; vechimea la instanța sau parchetul de la care se solicită transferul; vechimea în gradul aferent instanței, respectiv parchetului la care se solicită transferul; specializarea judecătorului/procurorului, specializările complementare, vechimea în cadrul secției/completului corespunzător specializării, precum și disponibilitatea de a activa în alte secții/complete decât cele corespunzătoare specializării ale instanței/parchetului la care solicită transferul, în raport cu cerințele acesteia; domiciliul solicitantului; locul de muncă al soțului sau soției; distanța dintre domiciliul și sediul instanței sau parchetului la care funcționează judecătorul ori procurorul și posibilitățile reale de navetă, inclusiv timpul afectat acesteia; starea de sănătate și situația familială".

Examinând criticile formulate Înalta Curte apreciază, contrar celor susținute de către recurentul - pârât, că analiza cererii de transfer a reclamantului nu a fost realizată prin prisma tuturor criteriilor relevante prevăzute de Hotărârea nr. 193/2006, iar criteriile analizate nu a fost judicios aplicate.

Așa cum în mod corect a observat prima instanță, emitentul actului contestat a prezentat comparativ situația statistică referitoare la volumul de activitate, numărul posturilor vacante și al posturilor temporar vacante pentru Curtea de Apel Alba-Iulia și Curtea de Apel Oradea, conchizând în sensul că la "ambele instanțe implicate încărcăturile se situau sub mediile naționale".

Prin urmare, acest criteriu nu putea fi de natură a înclina balanța pentru respingerea cererii de transfer a reclamantului.

Criteriul pe care recurentul-pârât l-a avut în vedere în analiza cererii de transfer, cu rol determinant în luarea deciziei, a fost cel al emiterii avizului negativ de către Președintele Curții de Apel Oradea, motivat de lipsa specializării judecătorului reclamant, argument înlăturat, în mod corect, de prima instanță.

Astfel, Înalta Curte constată că recurentul-pârât nu a făcut propria analiză a acestei situații invocate în avizul consultativ al Președintelui Curții de Apel Oradea, deși la mapa profesională a judecătorului existau toate informațiile necesare verificării existenței specializării și care, astfel cum, în mod judicios a constatat și instanța de fond, făceau dovada specializării pe secțiile civile.

În ceea ce privește susținerea recurentului-pârât referitoare la împrejurarea că motivele de ordin personal invocate de către reclamant au fost avute în vedere de către secția pentru judecători, însă pentru respectarea dreptului la viață privată acestea nu au fost inserate în cuprinsul hotărârii, prima instanță a apreciat-o ca fiind lipsită de suport faptic, întrucât singura referire la motivele personale invocate de către reclamantă se regăsesc în preambulul Hotărârii nr. 383/2020, fără însă ca aceste motive să fie și efectiv analizate de către emitentul actului.

Instanța de control judiciar constată că, într-adevăr, nu se regăsesc în cuprinsul hotărârii secției pentru judecători niciun fel de referiri la motivele de ordin personal și profesional invocate de contestator, prezentate în detaliu și dovedite cu înscrisuri, circumscrise criteriilor expres prevăzute la art. 3 din Regulament, respectiv: domiciliul solicitantului, distanța între domiciliu și sediul instanței, greutățile navetei și timpul afectat acesteia, starea de sănătate și situația familială. Din această perspectivă actul contestat nu a fost motivat, nu cuprinde considerentele pentru care s-a apreciat că motivele personale invocate sunt lipsite de relevanță sau nu sunt apte să susțină admiterea cererii de transfer.

Înalta Curte reține că prima instanță a efectuat o analiză corelată a criteriilor prevăzute de art. 3 din Hotărârea CSM nr. 193/2006, reținând în mod judicios că motivele personale invocate de către reclamant în susținerea cererii sale și care trebuiau observate în analizarea cererii sunt întemeiate.

În consecință, Înalta Curte apreciază că secția pentru judecători a nesocotit prevederile art. 3 din Regulament, astfel cum acestea au fost interpretate în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (deciziile 721/13.02.2013, nr. 6219/17.09.2013, nr. 2523/16.06.2015, nr. 1813/7.05.2018, nr. 4036/20.11.018).

În jurisprudența care s-a cristalizat la nivelul Înaltei Curți s-a revelat că soluționarea unei cereri de transfer doar prin prisma unor criterii referitoare la volumul de activitate al instanțelor implicate în procedura de transfer, la numărul posturilor vacante la respectivele instanțe, la vechimea efectivă în funcția de judecător/vechimea la instanța de la care se solicită transferul, fără a se ține cont de faptul că, în raport de art. 3 din Regulament, respectivele criterii nu au caracter absolut și nu justifică excluderea de plano a criteriilor de ordin personal, echivalează cu o motivare deficitară - premisa constatării excesului de putere în sensul definit de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.

Altfel spus, au rămas neanalizate de către autoritatea emitentă a actelor contestate tocmai acele criterii care circumscriu nevoia reală a judecătorului în declanșarea procedurii de transfer.

În ceea ce privește efectele produse în cauză de Decizia Curții Constituționale nr. 454/2020 asupra legalității Hotărârii nr. 1591/19.11.2019 emisă de secția pentru Judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, Înalta Curte opinează că nu se impune reformarea sentinței instanței de fond din această perspectivă, recurentul-pârât neinvocând incidența acesteia prin cererea de recurs.

Efectivitatea drepturilor reclamantului presupune ca acestea să fie în mod concret respectate și utile celui căruia îi sunt recunoscute, depășindu-se astfel etapa teoretizării și formalismului declarării nelegalității actului administrativ contestat.

De asemenea, dreptul la acces la justiție, efectiv și util titularului, implică pronunțarea unei soluții care să se impună inclusiv prin echitate, așadar, independent de orice criterii ori condiții, vătămarea suferită prin emiterea unui act administrativ anulabil trebuind integral reparată.

Pe de altă parte, nu se poate afirma că declararea ca neconstituțional a art. 60 din Legea nr. 303/2004 prin Decizia CCR nr. 454/24.06.2020 a produs vreun efect în ceea ce privește activitatea Hotărârii nr. 1347/2019 a secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii. Acest act normativ infralegal a rămas în fondul normativ național, nefiind înregistrat vreun eveniment care să fi determinat ieșirea sa din vigoare (abrogare sau anulare), astfel că nu este susținută afirmația conform căreia nu ar exista criterii legale de transfer.

De altfel, atunci când a soluționat cauza, judecătorul fondului a avut în vedere aceste criterii, apreciind în mod just că cererea de transfer a reclamantului este fondată, întrucât refuzul autorității publice pârâte de a valida această operațiune s-a efectuat cu exces de putere, depășind limitele rezonabile a marjei de apreciere pe care i-o conferă puterea publică de care dispune.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind întemeiate criticile formulate prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul - pârât Consiliul Superior al Magistraturii împotriva sentinței civile nr. 201 din 23 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 ianuarie 2021.