ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1414/2022

Ședința publică din data de 10 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării Deciziei nr. 19863/24.12.2020 de angajare a răspunderii sale solidare, cu privire la plata obligațiilor fiscale restante ale debitoarei B. S.R.L., în cuantum total de 5.470.007 RON.

Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 17 din 2 martie 2021, a respins cererea de suspendare formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

Totodată, a dispus restituirea cauțiunii în valoare de 18.970 RON, achitată la C. cu recipisa de consemnare nr. x din data de 19.02.2021, înregistrată la registrul de valori al Curții de Apel Brașov sub nr. x/23.02.2021, după rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

3.1. În ceea ce privește motivul de recurs în întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a arătat, în esență, că hotărârea atacată nu este motivată corespunzător, în sensul că prima instanță trebuia să arate în concret, în raport de probele dosarului, situația de fapt pe care o reține în cauză, având în vedere și aplicarea regulii de drept incidente, o astfel de încălcare constituind, în realitate o lipsă a motivării.

Potrivit recurentei, prima instanță a făcut aprecieri greșite sau nu a făcut nicio referire la aspecte legate de emiterea deciziei de angajare a răspunderii solidare, care s-a realizat cu încălcarea Hotărârii CJUE pronunțate la data de 1 decembrie 2020, și de modalitatea de gestionare și de conducere a societății reclamante ce cade în sarcina directă, exclusivă și nemijlocită a administratorului societății, reținând eronat că din cuprinsul decizie atacate se constată că numita D. ar fi ocupat funcția de director general al societății, cu un timp de muncă de 8ore/zi, în realitate aceasta ocupând temporar și doar scriptic respectiva funcție, fapt cu privire la care s-a reținut în mod greșit că nu ar fi comunicat acest aspect în cursul procedurii administrative.

De asemenea, prima instanță a reținut greșit că pârâta a comunicat reprezentaților societății documentele existente în dosarul administrativ, aceasta doar a enumerat documentele care se găsesc în dosarul administrativ, iar faptul că a angajat o parte din personalul ce a fost deținut anterior de B. S.R.L. nu are legătură cu taxele/datoriile acestei societăți față de bugetul de stat.

În opinia recurentei, faptul că aspectele la care a făcut trimitere nu au fost luate în calcul de către prima instanța îi încalcă dreptul la apărare, prin omisiunea de a-i fi examinate în integralitate motivele de fapt și de drept invocate prin acțiune și prin înscrisurile depuse la dosar sunt nesocotite dispozițiile legale și a fost încălcat dreptul său la un proces echitabil.

3.2. În dezvoltarea motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea atacată și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

În esență, a reluat pe larg situația de fapt și a apreciat că nu au fost analizate în mod

corespunzător condițiile referitoare la îndeplinirea cazului bine justificat și a pagubei iminente.

Cu privire la cazul bine justificat, a susținut că prima instanță a omis să aibă în vedere aspectele esențiale dezlegării pricinii.

Astfel, în cauză decizia de angajare a răspunderii solidare a fost emisă cu nerespectarea dreptului la apărare, în condițiile în care nu i s-a pus la dispoziție întreaga documentație care a stat la baza emiterii acesteia, fiind astfel în imposibilitate obiectivă de a se apăra în mod corespunzător, organul fiscal având obligația asigurării dreptului la apărare conform art. 12 alin. (3) din Codul de procedură fiscală.

În continuare, recurenta a făcut ample considerații cu privire la decizia de angajare a răspunderii solidare atacată și la aspecte legate de înființarea și funcționarea acesteia, reiterând criticile legate de emiterea deciziei atacate cu încălcarea Hotărârii CJUE pronunțate la data de 1 decembrie 2020, arătând că argumentele analizate de Curtea Europeană de Justiție sunt similare cu argumentele avute în vedere de către organele de inspecție fiscală în dosarul fiscal demarat împotriva societății B. S.R.L., raționament care stă inclusiv la baza acestei decizii, și care, prin această hotărâre, a fost înlăturat.

Totodată, a susținut că organul fiscal a încălcat principiul bunei credințe, prevăzut de art. 12 din Codul de procedură fiscală, întrucât a încheiat actele atacate cu nerespectarea formelor procedurale, iar pe fond cu încălcarea legislației comunitare și interne.

De asemenea, actul atacat a fost emis în mod arbitrar, cu încălcarea principiului in dubio contra fiscum și a prevederilor art. 46 din Codul de procedură fiscală, sens în care acesta trebuie să îndeplinească mai multe condiții de formă și de fond a căror nerespectare atrage sancțiunea desființării acestuia, precizând că în cauză nu există motivele concrete de fapt și de drept ce au condus la emiterea deciziei atacate,

Recurenta a făcut trimitere și la necesitatea aplicării și invocării excepției procesului rău condus - exceptio mali processus, arătând că, fără a cunoaște aspectele care au stat la baza soluționării definitive a dosarului nr. x/2019, despre care se face vorbire în cuprinsul deciziei de angajare a răspunderii solidare, prin neglijența societății B. S.R.L., i se impută plata întregii creanțe deși se raportează la o creanță ce derivă dintr-o perioadă anterioară înființării societății reclamante, fiind astfel pusă în imposibilitate obiectivă de a se apăra corespunzător.

Referitor la paguba iminentă, pe care prima instanță nu a mai analizat-o, a arătat că este îndeplinită și această condiție, întrucât societatea este un contribuabil de bună credință, iar sumele impuse nu îi sunt datorate, fiind nejustificat să fie executată silit, care ar conduce la blocarea activității, la o incapacitate de plăti și implicit la falimentul acesteia. Practica internă și comunitară impune protecția jurisdicțională a justițiabililor față de arbitrariul agenților constatatori.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat, în cauză fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea actului administrativ atacat.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței atacate, fiind legală și temeinică.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând suspendarea executării Deciziei nr. 19863/24.12.2020 de angajare a răspunderii sale solidare, emise de pârâtă.

Curtea de apel a respins acțiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată, reținând că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

1.1. Cu privire la motivele de casare întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că nu pot fi primite.

În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a susținut, în esență, că prima instanță a înlăturat argumentele prezentate de societate fără să analizeze respectivele argumente în mod corespunzător, apreciind astfel că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ceea ce echivalează cu o nemotivare, încălcăndu-i-se astfel dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil.

Instanța de control judiciar constată că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele invocate și probele administrate, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul care a fundamentat soluția adoptată, hotărârea atacată conține motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței și au fost examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți, motivarea fiind clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, nu este contradictorie și nu conține motive străine de natura cauzei, așa încât respectă cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurentei, prima instanță a explicitat aspectele analizate din perspectiva condiției cazului bine justificat, îndeplinindu-și, prin considerentele sale punctuale și concise, rolul bivalent de informare cu privire la motivele de înlăturare a criticilor invocate și de mijloc prin care se dă posibilitatea exercitării controlul judiciar ulterior.

Astfel, prima instanță a reținut că deși, în cauză, reclamanta a formulat critici legate de procedura de adoptare a actului administrativ fiscal - nerespectarea dreptului la apărare și a obligației de motivare în fapt a îndeplinirii condiției angajării răspunderii solidare a reclamantei, dar și aspectele de nelegalitate pe fondul cauzei, susținerile părții nu sunt de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ.

Referitor la cerința pagubei iminente, prima instanță a apreciat că nu se mai impune analizarea acesteia, având în vedere că nu este întrunită una dintre condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Judecătorul fondului a demonstrat astfel analiza criticilor și apărărilor invocate, motivarea nefiind o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, așa cum s-a reținut constant în jurisprudența instanței supreme.

Totodată, se reține că motivarea hotărârii răspunde și exigențelor impuse de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil și lipsit de arbitrariu, care obligă tribunalele să-și motiveze deciziile dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument invocat, întinderea obligației de motivare putând să varieze în funcție de natura deciziei și trebuie analizată în lumina circumstanțelor fiecărei cauze, ea presupunând însă ca partea în cauză să se poată aștepta la un răspuns specific și explicit cu privire la aspectele decisive ale procedurii în cauză (Hotărârea din 9 decembrie 1994, H. Balani contra Spaniei și Cauza Ruiz Torija contra Spaniei).

Se observă astfel că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei, fiind respectate cerințele unui proces echitabil.

Faptul că recurenta nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nu poate conduce la incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

1.2. Referitor la motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, de asemenea, este nefondat.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".

Cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Prin prisma acestor condiții, soluția pronunțată de prima instanță și considerentele pe care s-a fundamentat sunt la adăpost de orice critică, întrucât s-a apreciat corect că, deși criticile formulate se referă la procedura de adoptare a actului administrativ fiscal - nerespectarea dreptului la apărare și a obligației de motivare în fapt a îndeplinirii condiției angajării răspunderii solidare a reclamantei, dar și la aspecte de nelegalitate legate de fondul cauzei, cu toate acestea, nu pot fi reținute, în argumentarea cazului bine justificat, susținerile reclamantei, legate de necomunicarea tuturor documentelor care se regăsesc în dosarul administrativ, având în vedere că autoritatea pârâtă a dat curs solicitării reclamantei, în plus actele enumerate de aceasta au fost atașate întâmpinării formulate în cauză, iar argumentele privind lipsa totală a motivării condiției premisă a angajării răspunderii solidare, de asemenea, nu se circumscriu noțiunii de caz bine justificat, în plus în mod corect s-a reținut că respectiva decizie este motivată.

Se reține că motivele de nelegalitate circumscrise de recurenta-reclamantă cazului bine justificat nu pot fi decelate printr-o verificare a aparenței dreptului, ci necesită o evaluare a aspectelor de fond, care ar depăși limitele procedurii sumare a suspendării de executare.

Instanța de control judiciar reține că aparența de nelegalitate poate viza și aspecte de drept material, însă este esențial ca motivele identificate să fie evidente, să nu implice examinarea fondului cauzei.

În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reținute ca obligații bugetare suplimentare), etc.

Or, în speță, recurenta-reclamantă a invocat ca împrejurări de fapt și de drept care să fie de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actelor administrative a căror suspendare se cere, tocmai criticile de nelegalitate care urmează/ar urma să fie analizate de instanța învestită cu cererea de anulare a respectivelor acte.

Prin urmare, în mod corect prima instanță a reținut toate aspectele contestate de reclamantă, inclusiv cele la care a făcut trimitere, urmează a fi analizate în procedura de soluționare a contestației administrative, iar apoi, în mod definitiv, în cadrul acțiunii care are ca obiect anularea actelor fiscale astfel întocmite.

Altfel spus, s-au invocat aspecte ce țin de fondul cauzei care nu pot fi analizate într-o cerere de suspendare, în cadrul căreia nu se poate antama fondul dreptului dedus judecății.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție, prevăzută de dispozițiile art. 2 alin. (1)lit. ș) din Legea nr. 554/2004, se constată că în mod corect prima instanță a apreciat că nu mai este necesară analizarea acesteia, în raport cu prevederile art. 14 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004, care impun îndeplinirea cumulativă a celor două condiții, inexistența cazului bine justificat făcând inutilă examinarea criticilor referitoare la abordarea condiției pagubei iminente, neîndeplinirea uneia dintre aceste cerințe având drept consecință respingerea cererii.

Conchizând, Înalta Curte apreciază că toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 6 sau 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 17 din 2 martie 2021 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 10 martie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.