ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1413/2022

Ședința publică din data de 10 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Institutul Eudoxiu Hurmuzachi pentru Românii de Pretutindeni a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, anularea măsurilor dispuse prin Decizia nr. 2/03.04.2019, punctul 7 și măsura 1.6, punctul 6, și măsura II.1, punctul 12, și măsura II.2, precum și încheierea nr. 34/10.06.2019.

Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 979 din 17 decembrie 2019, a respins acțiunea formulată de reclamant ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul Secretariatul General al Guvernului - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, succesor în drepturile și obligațiile reclamantului Institutul Eudoxiu Hurmuzachi pentru Românii de Pretutindeni, potrivit art. 11 și art. 12 din O.U.G. nr. 68/2019 și art. 31 din H.G. nr. 137/2000, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta a susținut, în esență, că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor legale incidente în cauză.

Astfel, a apreciat că, raportatla situația faptică, nu i se poate reține vinovăția în ceea ce privește nerealizarea unei bune gestiuni financiare în administrarea patrimoniului prin asigurarea legalității, regularității, economicității, eficacității și eficienței în utilizarea fondurilor și respectiv de nerespectarea prevederilor O.U.G. nr. 119/1999.

În continuare, recurentul a reluat situația de fapt expusă în fața primei instanțe și a susținut că în mod greșit judecătorul fondului nu a ținut cont de probatoriul, reprezentat de memorandumul intern nr. B3248/19.11.2018, document de referință care prezintă întreaga activitate de organizare și desfășurare a proiectului în cauză.

În opinia părți nu pot fi reținute argumentele primei instanței și ale autorității pârâte, respectiv că nu au fost atinse obiectivele și scopul proiectului din cauza lipsei invitaților, ca reprezentând o culpă a reclamantului întrucât a fost un aspect care nu putea fi controlat, așa încât nu poate fi vorba de vinovăția reclamantului și nici de producerea efectivă a unui prejudiciu.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului și casarea sentinței atacate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Curtea de Conturi a României a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că susținerile recursului nu se subsumează motivului de casare invocat, nefiind indicate normele de drept material care au fost încălcate sau aplicate greșit, ci privesc modul de interpretare a probelor administrate cu reluarea apărărilor formulate de acesta în fond, în cauză prima instanță nu a interpretat eronat

Memorandumul interen, contrar afirmațiilor părții, întrucât din conținutul acestuia rezultă lipsa de participare a invitaților la conferință.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că este întemeiată.

Instanța de control judiciar constată că recursul nu îndeplinește cerințele de formă prevăzute de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., potrivit cărora, " (1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni:

d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înțelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate prevăzute în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 488 din același cod.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod.

Nelegalitatea hotărârii care se atacă trebuie să îmbrace obligatoriu una din formele prevăzute la pct. 1-8 ale art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Textul de lege se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste dispoziții legale, în lipsa acestor mențiuni neputându-se exercita controlul judiciar.

În cauză, se constată că susținerile recurentului-reclamant nu se pot încadra în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., aceasta nedezvoltând critici propriu-zise față de hotărârea atacată, ci doar și-a exprimat nemulțumirea față de soluția primei instanțe, fără a formula critici concrete în raport cu aspectele reținute de judecătorul fondului, în realitate nefiind de acord cu raționamentul instanței.

Recurentul-reclamant nu circumstanțiază în niciun mod critica sa, în sensul că sentința atacată este pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile cauzei, ci doar a reluat situația de fapt și argumentele pentru care consideră că nu i se poate reține o culpă, susținând că judecătorul fondului nu a ținut cont de probatoriul administrat, respectiv de memorandumul intern, și acreditând ideea că se impune o reevaluare a stării de fapt prin reaprecierea mijloacelor de probă de către instanța de recurs, ceea ce nu se poate încadra în motivul de casare invocat și nici în alt motiv prevăzut de art. 488 din C. proc. civ.

Această critică ar fi presupus identificarea explicită a normei sau normelor de drept material aplicabile cauzei și, totodată, demonstrarea modului în care măsurile adoptate de prima instanță încalcă sau reprezintă o greșită aplicare a acestor norme de drept material, critici care însă nu se regăsesc în conținutul cererii de recurs.

Înalta Cure reamintește că recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, neputând conduce la o nouă judecată în fond, ci asigură numai un control de legalitate asupra hotărârii judecătorești atacate, așadar, instanța de recurs este competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material sau procesual.

Or, simpla expunere a unor succesiuni de fapte și afirmații, nestructurate din punct de vedere juridic, nu este suficientă pentru a se considera îndeplinită condiția motivării recursului, în condițiile în care criticile formulate nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. fiind indicate în mod formal drept temei al căii de atac.

Prin urmare, susținerile recurentei-reclamante nu reprezintă critici împotriva sentinței recurate și ca atare nu pot fi apreciate drept motive de nelegalitate pe care să se întemeieze calea de atac, în sensul exigențelor prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului, ținând seama, totodată, de prevederile art. 499 teza a doua din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea recursului formulat de reclamantul Secretariatul General al Guvernului - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni împotriva sentinței nr. 979 din 17 decembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 10 martie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.