ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1200/2021

Ședința publică din data de 26 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată, inițial, pe rolul Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2017 și declinată la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantele A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună revocarea Deciziei nr. 16/17.02.2017, emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești; emiterea unor dispoziții de salarizare pentru fiecare reclamantă, cu luarea în considerare a unei valori de referință sectoriale de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015, sumă ce urmează a fi majorată cu 10%; plata diferenței dintre venitul calculat potrivit referinței sectoriale menționate anterior și venitul efectiv plătit, diferență ce va fi actualizată cu indicele de inflație și plata dobânzii legale aferente, de la data scadenței fiecărui venit lunar până la data plății efective.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1601 din 03 aprilie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtul Ministerul Public- Parchetul de pe lângă ÎCCJ.

A respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâții Ministerul Public-Parchetul de pe lângă ÎCCJ și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.

A admis acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL PUBLIC-PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL PLOIEȘTI și PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL PRAHOVA.

A anulat parțial Decizia nr. 16/17.02.2017 emisă de pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și obligă pârâtul să emită pentru fiecare dintre reclamanți Decizii de salarizare începând cu data de 09.04.2015, cu luarea în considerare a unei valori de 405 RON, sumă ce urmează a fi majorată cu 10% având în vedere Legea nr. 293/2015, până la încetarea raportului de serviciu al fiecărui reclamant sau intervenirea altei cauze legale de modificare.

A obligat pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova să plătească fiecăruia dintre reclamanți, diferența dintre venitul calculat potrivit referinței sectoriale menționate anterior și venitul efectiv plătit, diferență ce va fi actualizată cu indicele de inflație, la care se va aplica dobânda legală aferentă calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

A obligat pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ să asigure fondurile necesare pentru plata drepturilor salariale restante.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinței civile nr. 1601 din 03 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a formulat recurs Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din Codul de procedură civilă.

În motivarea recursului, a arătat recurentul-pârât că, în mod greșit instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, având în vedere că nu este emitentul grilelor de salarizare a personalului auxiliar din cadrul unităților de parchet din subordine și nu are calitatea de plătitor al drepturilor solicitate de reclamanți.

Recurentul a mai arătat că instanța de fond au pronunțat hotărârea cu aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât drepturile pretinse au fost acordate în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile, prin acte administrative emise în executarea legii.

A mai susținut că instanța de fond a încălcat principiul neretroactivității legii prin admiterea cererii reclamanților de acordare a drepturilor salariale solicitate începând cu data de 9 aprilie 2015, câtă vreme la acea dată nu exista un salariu la care să se raporteze, acesta fiind statuat abia prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curții Constituționale.

Totodată, recurenții au apreciat că este neîntemeiată și admiterea petitului privind plata actualizării cu indicele de inflație și a dobânzii legale la diferențele de sume solicitate, având în vedere că fondurile alocate Ministerului Public pentru plata drepturilor de personal sunt aprobate anual, prin Legea Bugetului de stat, care nu cuprinde un capitol distinct pentru acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată. De asemenea, au arătat că dobânda reprezintă o sancțiune civilă, reprezentând daune moratorii pentru neexecutarea obligației de plată și că aceasta presupune încheierea unei convenții, ceea ce nu este cazul în speță.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport cu motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (în ale cărui prevederi se încadrează calea de atac), Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este nefondat, pentru considerentele expuse în cele ce urmează.

În ceea ce privește critica referitoare la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive, Înalta Curte reține că aceasta este nefondată, avându-se în vedere calitatea recurentului de ordonator principal de credite, potrivit art. 67 din Legea nr. 304/2004 și luând în considerare faptul că, are obligația legală de a asigura fondurile necesare și repartizarea creditelor bugetare ordonatorilor secundari de credite.

Criticile de nelegalitate formulate de recurentul-pârât pe fondul cauzei se referă, în esență, la greșita stabilire de către instanța de fond a indemnizațiilor de încadrare salarială cuvenite reclamanților în raport cu o valoare de referință sectorială de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015. Recurentul-pârât a susținut că această valoare de referință nu putea fi luată în considerare anterior datei de 01.10.2016, întrucât ordonatorul principal de credite, respectiv Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a recunoscut această valoare de referință sectorială doar începând cu data de 01.10.2016, în acord cu considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016.

În ceea ce privește argumentul ce decurge din interpretarea considerentelor Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, Înalta Curte constată că, potrivit considerentelor 26-32 din această hotărâre, forul constituțional a reținut că hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea indemnizației de încadrare a magistraților reclamanți în cauzele respective au aplicabilitate generală, întrucât prin acestea nu s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situații de fapt particulare, ci s-au interpretat norme de lege cu aplicabilitate generală. În continuare, Curtea Constituțională a stabilit că efectul constatării neconstituționalității art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 43/2016, îl reprezintă calcularea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare la care se face egalizarea prin includerea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești (considerentul 32).

Prin urmare, însăși instanța de control constituțional a stabilit modalitatea în care se va face aplicarea dispozițiilor legale, consecutiv constatării caracterului neconstituțional al normelor cu examinarea cărora a fost învestită, în sensul extinderii beneficiilor recunoscute prin hotărâri judecătorești individuale întregii categorii profesionale și familii ocupaționale, aceasta fiind unica modalitate de înlăturare a inechităților constatate în sistemul de salarizare a personalului bugetar.

Se mai reține că deciziile Curții Constituționale de constatare a neconstituționalității unui text de lege sunt aplicabile, de la data publicării lor în Monitorul Oficial, tuturor litigiilor pendinte. Drept urmare, existența unor hotărâri judecătorești prin care se recunoaște un anume nivel al salarizării, începând cu 09.04.2015, este relevantă în stabilirea nivelului maxim al salariului/indemnizației în plată.

Așadar, criticile recurentului-pârât sunt nefondate. În realitate, aplicarea unitară și generală a dispozițiilor legale incidente în materia salarizării, inclusiv pentru perioada anterioară publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, reprezintă mijlocul de înlăturare a inechităților din sistemul de salarizare al personalului bugetar, scop urmărit de legiuitor și prin edictarea O.U.G. nr. 20/2016.

În ceea ce privește data de la care se aplică valoarea de referință sectorială de 405 RON, Înalta Curte reține că, la nivelul ordonatorului de credite Consiliul Superior al Magistraturii, au fost stabilite, cu caracter definitiv, drepturile salariale cuvenite unor magistrați prin raportare la această valoare de referință sectorială, cu începere de la data de 09.04.2015, în urma pronunțării de către Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a sentinței nr. 48/13.01.2017, în dosarul nr. x/2016, definitivă prin decizia din data de 22.06.2017, ca urmare respingerii recursului de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Totodată, prin dispozițiile art. 1 alin. (5

1

) din Legea nr. 71/2015, privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, s-a stabilit obligația egalizării indemnizațiilor pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul acelei autorități/instituții, dispoziții care, potrivit Deciziei nr. 23/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se aplică și familiei ocupaționale "Justiție".

Prin urmare, începând cu data de 09.04.2015, reclamanții din prezenta cauză aveau dreptul de a beneficia de indemnizații brute de încadrare calculate în raport cu valoarea de referință sectorială de 405 RON, astfel cum beneficiau și alte categorii de personal din aceeași familie ocupațională, fiind neîntemeiată susținerea pârâtului în sensul că această indemnizație poate fi avută în vedere doar de la data de 01.10.2016, dată de la care a fost aplicată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în salarizarea personalului propriu. Argumentul pârâtului nesocotește considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 749/2016, care a stabilit că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare (…) trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătorești și să fie același pentru tot personalul salarizat potrivit dispozițiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice."

În acest context, Înalta Curte concluzionează în sensul că valoarea de referință sectorială calculată prin Decizia nr. 16/17.02.2017 nu respectă prevederile legale, fiind stabilită într-un cuantum inferior celui cuvenit reclamanților din categoria profesională a personalului auxiliar și conex, motiv pentru care sentința recurată va fi menținută de instanța de control judiciar, consecutiv respingerii, ca nefondat, a recursului declarat de pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Un argument în plus pe care instanța de control judiciar îl poate reține la momentul soluționării prezentului recurs este acela al emiterii de către Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București a Deciziei nr. 298/11.07.2018, prin care s-a recunoscut personalului auxiliar de specialitate și conex dreptul la calcularea drepturilor salariale în raport de valoarea de referință sectorială de 421,36 RON începând cu data de 09.04.2015, respectiv de 463,50 RON începând cu data de 01.12.2015, astfel încât pentru identitate de situații trebuie aplicat același raționament juridic.

Înalta Curte reține că această confirmă nelegalitatea actului contestat, respectiv faptul că valoarea de referință sectorială de 405 RON a fost greșit luată în considerare la calcularea drepturilor salariale cuvenite reclamanților doar începând cu data de 01.10.2016, ci nu de la data de 09.04.2015 cum corect a decis instanța de fond.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 1601 din 03 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 februarie 2021.