ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1197/2021

Ședința publică din data de 26 februarie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1 Cererea de chemare de judecată

Prin acțiunea formulată, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pe pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, solicitând instanței admiterea contestației, să se constate că Decizia nr. 7566/17.07.2017 este nelegală și netemeinică, pe cale de consecință, obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților la plata despăgubirilor stabilite prin decizia penală nr. 15 A din 12 ianuarie 2017, pronunțată de către Curtea de Apel București, secția a Il-a Penală, în dosarul nr. x/2014.

În motivare, au arătat că prin Decizia nr. 7566/17.07.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, comunicată la data de 24.07.2017, s-a respins cererea de plată formulată de reclamanți, ca fiind tardivă.

1.2. Sentința instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1869 din 18 aprilie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanții B., A. și C., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinței civile nr. 1869 din 18 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au formulat recurs reclamanții B., A. și C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva unor critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

În susținerea recursului recurenții-reclamanți afirmă recurenta că termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 trebuie să curgă de la data comunicării hotărârii, respectiv, 06.03.2017 când a fost redactată și semnată hotărârea penală, deoarece dreptul de creanță se naște în momentul în care persoana interesată a luat cunoștință de conținutul hotărârii și a putu face o copie legalizată de pe aceasta.

Recurenții-reclamanți mai susțin că instanța de fond a pronunțat hotărârea cu nerespectarea normelor de drept material privind respectarea cu bună - credință a obligațiilor contractuale asumate prin emiterea poliței de asigurare RCA.

Mai arată că a fost încălcat dreptul material la despăgubiri rezultat din principiul răspunderii civile delictuale și contractuale.

1.4. Apărările intimatului-pârât

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind legală și temeinică.

I. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra cererii de recurs

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

În speță, chestiunea ce trebuie dezlegată vizează respectarea/nerespectarea unui termen de natură administrativă, reglementat de o lege specială, stabilit în cadrul unei proceduri administrative și nu contencioase, astfel încât regulile stabilite de C. proc. civ. nu au incidență asupra dreptului material substanțial invocat de reclamanți ca temei al pretențiilor lor.

Ca și chestiune prealabilă, instanța de recurs constată că referirile recurenților la normele de drept cuprinse în C. civ. nu au relevanță în dezlegarea pricinii și oricum nu au fost invocate în susținerea cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte nu poate reține criticile formulate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurentii-reclamanti au arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile legale privind la data nașterii dreptului de creanță și natura juridică a termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 sin Legea nr. 215/2015, critici pe care instanța de control judiciar le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Astfel, instanța de control judiciar reține că potrivit dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015: "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi".

Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților stipulează că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ."

Așadar, pentru a se putea naște pentru pârâtul FGA obligația de plată a unei creanțe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanțe de asigurare are obligația formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile, care este un termen imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuție.

Totodată, acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Așadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanță fiind născut anterior), fie data nașterii dreptului de creanță, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

Conform datelor rezultate din înscrisurile depuse la dosar și necontestate de părți, dreptul de creanță al reclamanților a fost stabilit prin sentința penală nr. 135/08.04.2016 pronunțată de Judecătoria Cornetu, în dosarul nr. x/2014, rămasă definitivă prin Decizia nr. 15A din 12 ianuarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin care s-au redus despăgubirile acordate de instanța de fond .

Prin urmare, începând cu data de 12.01.2017, deci ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment a societății de D. S.A, a fost recunoscut dreptul reclamanților la despăgubire, împrejurare care a atras incidența prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Înalta Curte constată, de asemenea, că prin încheierea pronunțată la data de 03.12.2015 în dosarul nr. x/2015 de către Tribunalul București, secția a VII-a civilă s-a dispus deschiderea procedurii de faliment împotriva D. S.A., hotărârea devenind definitivă la data de 28.04.2016.

Astfel, în raport de prevederile legale antereferite, instanța de control judiciar reține, în acord cu opinia judecătorului fondului, că în speță este vorba despre o creanță născută ulterior rămânerii definitive a hotărârii de faliment astfel că termenul de formulare a cererii privind despăgubirea era de 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță.

În aceste condiții, termenul legal de 90 de zile instituit de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în cazul creanțelor de asigurări constatate ulterior acelui moment, a început să curgă din data de 12.01.2017, data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești penale și s-a împlinit la data de 12.04.2017, aceasta fiind dată limită până la care creditorii trebuiau să învestească Fondul de Garantare a Asiguraților cu cererile de acordare despăgubiri.

Faptul că hotărârea penală a fost comunicată recurentei-reclamante ulterior nu are nicio relevanță, având în vedere că din perspectiva dispozițiilor speciale și de strictă interpretare ale art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, însemnătate are doar faptul că sentința penală a rămas definitivă la data 12.01.2017, moment plasat ulterior deschiderii procedurii falimentului pentru D. S.A.

În acest context, cererea de plată adresată de reclamantă la data de 11.05.2017 este formulată cu depășirea termenului de 90 de zile stabilit de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților.

În ceea ce privește afirmația recurenților referitoare la imposibilitatea de formulare a cererii, în lipsa motivării deciziei penale, nu poate fi reținută, având în vedere că dreptul de creanță s-a născuit de la momentul pronunțării deciziei penale defionitive și nu de la data comunicării acesteia.

Așa fiind, constată intanța de recurs că prin formularea cererii de plată cu depășirea termenului prevăzut de lege, recurenții-reclamanți nu au fost suficient de diligenți pentru conservarea drepturilor lor, astfel că interpretarea proprie dată textelor normative invocate de aceasta în memoriul de recurs nu pot fi reținute, termenele pentru exercițiul drepturilor subiective ale părților având ca scop stimularea activității procesuale a acestora prin sancțiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este și cazul de față.

Pe de altă parte, cererea de repunere în termenul de formulare a cererii de acordare a despăgubirilor de către FGA, nu are temei legal spre a fi formulată în fața instanței judecătorești. O astfel de cerere trebuia adresată, eventual, autorității care a fost învestită cu soluționarea cererii peste termenul de decădere, instanța judecătorească neputând să se substituie instituției pârâte în analiza unei astfel de solicitări.

Prin urmare, reținând că Decizia nr. 7566/17.07.2017 a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 și ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că sentința recurată, prin care s-a respins contestația formulată împotriva acesteia, ca neîntemeiată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurenti, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți B., A. și C. împotriva sentinței civile nr. 1869 din 18 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 februarie 2021.