ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2740/2021

Ședința publică din data de 11 mai 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Obiectul litigiului dedus judecății

Prin cererea înregistrată la data de 10 august 2017 pe rolul Curții de Apel București, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguratilor, anularea Deciziei nr. 7278/04.07.2017, prin care s-a respins ca tardivă cererea de plata nr. x/29.12.2016, admiterea contestației si obligarea intimatei la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de despăgubiri, datorate de către B. S.A.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 620 pronunțată în data de 14 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat Decizia FGA nr. 7278/04.07.2017 și a obligat pârâtul să procedeze la analiza pe fond a cererii reclamantului nr. 95964/29.12.2016 și la emiterea unui act administrativ.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței civilă nr. 620 pronunțată în data de 14 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii ca netemeinică.

- sub un prim aspect, circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât arată că sentința pronunțată de prima instanță cuprinde motive contradictorii.

- în ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât consideră că sentința este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material (respectiv, art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015).

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt și a enunțării dispozițiilor incidente cauzei, cu privire la demersurile necesare pentru obținerea de la FGA, de creditorii de asigurări, a despăgubirilor/indemnizațiilor cuvenite, recurentul-pârât a susținut că termenul de 90 de zile pentru depunerea cererilor de plată este un termen de decădere, ce nu poate fi lăsat la aprecierea uneia dintre părți, intenția legiuitorului fiind aceea de a nu se amâna sine die primirea de către FGA a cererilor de plata a asiguraților.

Totodată, termenul de decădere din dreptul substanțial nu este susceptibil de repunere în termen - pentru ca sancțiunea decăderii are ca efect chiar pierderea dreptului subiectiv. FGA a apreciat că acest termen este unul imperativ, nerespectarea sa atrăgând sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte, nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuție (art. 2545 alin. (2) C. civ.). Așadar termenul în discuție nu este un termen de prescripție, ci un termen de decădere în sensul art. 2545 alin. (1) C. civ.

A apreciat recurentul să sentința recurată este nelegală, fiind rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a art. 14 din Legea nr. 213/2014.

Astfel, prin reținerea de către prima instanță că manifestarea de voință a reclamantului din data de 29.12.2016 a fost clară, în sensul că a solicitat să fie despăgubit.

Față de dispozițiile legale invocate anterior, recurentul a susținut că cererea de plată a despăgubirii trebuia depusă într-un anumit termen, respectiv în cazul creanțelor născute anterior deschiderii procedurii falimentului față de societatea de asigurare termenul de formulare a cererii este de 90 de zile calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, iar pentru cele născute ulterior, termenul curge de la data nașterii dreptului de creanță, astfel că sunt eronate reținerile primei instanțe în sensul că cererea de plată a fost formulată în termen de reclamant.

În realitate acesta transmițând cererea la data de 29 decembrie 2016, a încălcat termenul de 90 de zile prevăzut de lege, întrucât decizia penală ce este titlul de creanță a devenit definitivă la data de 4 mai 2016 și cererea trebuia depusă până la data de 28 iulie 2016, după rămânerea definitivă a sentintei de deschidere a procedurii falimentuluia B.. Dacă s-ar calcula cele 90 de zile de la data rămânerii definitive a sentinței penale, cererea de plată trebuia depusă până la data de 4 august 2016.

În fine, a invocat recurentul-pârât dispozițiile art. 100 din Legea nr. 85/2014 și art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015.

1.4. Apărări formulate în cauză

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

1.5. Procedura de soluționare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 7 ianuarie 2019, s-a fixat termen de judecată la data de 23 noiembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 11 mai 2021, prin încheierea de ședință din data de 17 aprilie 2019.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

2.1. Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Prin sentința nr. 9661/03.12.2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, definitivă prin decizia nr. 788/28.04.2016 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei B. S.A.

Reclamantul A. a solicitat prin cererea de plata înregistrata la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/29.12.2016, plata sumei de 10.000 RON. reprezentând despăgubiri acordate in dosarul penal nr. x/2013, prin sentința penală nr. 373/02.11.2015 a Judecătoriei Moinești, definitivă prin decizia penală nr. 512/04.05.2016 a Curți de Apel Bacău.

Prin Decizia F.G.A. nr. 7278/04 iulie 2017 a fost respinsa cererea de plata nr. x/29 decembrie 2016 in cuantum de 10.000 RON, reprezentând despăgubiri acordate în dosarul penal nr. x/2013, urmare a depășirii termenului de 90 zile, menționat de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, întrucât reclamantul a înțeles sa formuleze și să depună cererea de plata după expirarea termenului legal de depunere a cererilor de plata la F.G.A. pentru asiguratorul B. S.A. în faliment.

Instanța de fond a admis acțiunea reținând că în mod eronat a fost respinsă ca tardivă cererea.

Împotriva acestei soluții, pârâtul a declarat recurs apreciind că sentința cuprinde motive contradictorii și că instanța de fond a încălcat normele de drept material.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată critica expusă în contextul acestui motiv de recurs, întrucât sentința nu cuprinde motive contradictorii în sensul invocat de recurentul-pârât.

Potrivit disp. art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea pronunțată de instanță ca urmare a soluționării cauzei cu care a fost investită va cuprinde:

"...motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Respectarea acestei cerințe are valoare de principiu și se circumscrie obligației ce revine instanței de a garanta părților exercițiul efectiv al dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din CEDO.

Jurisprudența CEDO este constantă în a aprecia că dreptul la un proces echitabil nu poate fi exercitat efectiv decât în situația în care instanța procedează la un examen efectiv al cererilor, argumentelor și mijloacelor de probă ale părților, pentru a le aprecia pertinența.

Examinând considerentele sentinței recurate, se constată că judecătorul fondului a procedat la o analiză efectivă a susținerilor părților, expunând pe larg motivele pentru care a pronunțat soluția atacată, contrar susținerilor recurentului-pârât, care afirmă că nu știe de ce nu s-a reținut că este tardivă cererea de plată, de către instanța de fond fără o argumentare convingătoare, întrucât a dovedit cu înscrisuri că a respectat cerintele legale.

Prin urmare, nefiind identificate contradicții în raționamentul instanței de fond, sub aspectul invocat, critica de nelegalitate, grefată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondată, urmând a fi înlăturată ca atare.

În schimb, este întemeiată cea de-a doua critică la adresa legalității sentinței civile recurate, Înalta Curte constatând că hotărârea primei instanțe reflectă o greșită aplicare a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 din Norma nr. 16/2015.

Criticile recurentului-pârât, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează, în esență, greșita interpretare și aplicare de către instanța de fond a dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților în ceea ce privește calificarea termenului de 90 de zile prevăzut de aceste norme.

Pentru a răspunde criticilor de nelegalitate formulate de recurentul-pârât, Înalta Curte reține că prin Decizia nr. 7278 din 4 iulie 2017, Fondul de Garantare a Asiguraților a respins ca tardivă cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul suferit în urma evenimentului rutier petrecut la data de 30 iulie 2011, reținând că aceasta nu a depus-o în termenul prevăzut de Legea nr. 213/2015 și Norma ASF nr. 16/2015.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este fondat, instanța de fond făcând o greșită interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente.

Astfel, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

De asemenea, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 stabilește că, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări."

Prin urmare, conduita oricărui creditor de asigurare era precis determinată prin actele normative evocate, fiind inserate condițiile și termenele în care-și pot exercita drepturile de a obține despăgubirile la care sunt îndreptățiți. Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispozițiile legii și a actelor normative emise pentru organizarea și executarea legii cu relevanță pentru situația lor juridică.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că în mod eronat a reținut prima instanță înregistrarea cererii de plată a reclamantului cu respectarea termenului reglementat de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, fără a observa că acest termen este unul imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată.

Mai exact, nu a reținut că momentul de la care începe să curgă termenul pentru formularea cererii de plată în situația dedusă judecății, este data hotărârii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului S.C. B., respectiv 28 aprilie 2016, fiind incidente prevederile tezei I a art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015. În raport de aceste prevederi, reclamantul a depus cererea de plată abia la data de 29 decembrie 2016, cu depășirea termenului legal.

Chiar dacă s-ar reține că termenul a început să curgă de la momentul rămânerii definitive a deciziei penale nr. 512 din 4 mai 2016, intimatul-reclamant avea obligația de a depune cererea de plată până la data de 4 august 2016.

Înalta Curte reține că termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripție deoarece, pentru a opera decăderea nu este necesar ca legea să prevadă această sancțiune pentru nerespectarea fiecărui termen în parte, fiind suficient ca titularul dreptului să nu-l fi exercitat în termenul peremptoriu fixat de lege.

În egală măsură, este de observat că termenul de 90 de zile este un termen de decădere deoarece toate termenele imperative sunt prezumate a fi stabilite sub sancțiunea decăderii, în lipsa unei derogări.

Așa fiind, față de formularea neechivocă a textului de lege - 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanța atunci când acesta s-a născut ulterior - rezultă că suntem în prezența unui termen imperativ, iar conform art. 2548 C. civ. termenele de decădere nu sunt supuse suspendării si întreruperii, dacă prin lege nu se dispune altfel. Acest termen începe să curgă de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări, în cazul reclamantului de la data deschiderii posibilității executării dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească (sentința penală nr. 373 din 2 noiembrie 2015 pronunțată de Judecătoria Moinești, definitivă prin decizia nr. 512 din 4 mai 2016 a Curții de Apel Bacău).

Astfel, executarea dreptului de creanță al reclamantului a fost posibilă la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului S.C. B., respectiv 28.04.2016, dată la care a rămas definitivă încheierea nr. 9661/03.12.2015 a Tribunalului București, și în raport de care reclamantul avea posibilitatea să depună cererea până la data limită de 27.07.2016.

În acest context, în mod legal s-a reținut prin decizia atacată că reclamantul a formulat cererea de plată la data de 29 decembrie 2016, cu depășirea termenului de 90 de zile calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a falimentului asigurătorului S.C. B. și de la data rămânerii definitive a sentinței penale nr. 373 din 2 noiembrie 2015 pronunțată de Judecătoria Moinești.

În acest punct Înalta Curte reamintește că termenele pentru exercițiul drepturilor părților nu au ca scop îngrădirea dreptului la un proces echitabil și efectiv, ci stimularea activității procesuale a părților prin sancțiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este și cazul de față.

Înalta Curte reține că prin formularea cererii de plată cu depășirea termenului prevăzut de lege, reclamantul nu a fost suficient de diligent pentru conservarea drepturilor sale.

Pe cale de consecință, câtă vreme reclamantul a depus cererea de plată la Fondul de Garantare a Asiguraților la data de 29 decembrie 2016, după expirarea termenului de 90 de zile, soluția de respingere a acesteia ca tardivă este legală, urmând a fi menținută ca atare.

Prin urmare, reținând că Decizia nr. 7278/04.07.2017 a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 și ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că sentința recurată, prin care aceasta a fost anulată, este nelegală, impunându-se a fi reformată, pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește apărările formulate de intimatul-reclamant, se constată că, prin întâmpinarea depusă la dosarul instanței de recurs, acesta a prezentat, în esență, apărările de fond formulate în fața primei instanțe, cărora Înalta Curte le-a răspuns, implicit, în procesul de examinare a recursului declarat de pârât.

Având în vedere cererea recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților de acordarea a cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea pricinii, în raport cu soluția de admitere a recursului, Înalta Curte, în temeiul art. 451 și art. 453 C. proc. civ., urmează a o admite și a obliga intimatul-reclamant la plata cheltuielilor de judecată către recurent, constând în contravaloarea taxei judiciare de timbru achitate de pentru soluționarea recursului.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, va casa, în tot, sentința recurată și, rejudecând, va respinge acțiunea, ca neîntemeiată și va obliga intimatul-reclamant la plata către recurentul-pârât a sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR împotriva sentinței civile nr. 620 din data de 14 februarie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și rejudecând cauza:

Respinge acțiunea formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURATILOR, ca neîntemeiată.

Obligă intimatul-reclamant la plata către recurentul-pârât a sumei de 100 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 11 mai 2021.