ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 523/2024

Ședința publică din data de 31 ianuarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 31.10.2020 sub nr. x/2020 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 24238/25.09.2020 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților prin care au fost respinse cererile de plată nr. x.

Prin sentința civilă nr. 1051 pronunțată la 30 iunie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat decizia nr. 24238/25.09.2020 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților și a obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să admită cererea de plată formulată de reclamanta pentru suma de 36.430,13 RON.

Împotriva sentinței civile nr. 1051 pronunțată la 30 iunie 2021 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii ca netemeinică.

După o expunere succintă istoricului speței, recurentul-pârât a precizat următoarele:

- Criticile aduse sentinței de fond din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. vizează faptul că, instanța de fond a pronunțat hotărârea cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 213/2015, Legii nr. 503/2004 și Legii nr. 554/2004, prin faptul că a obligat pârâtul direct la plată fără a da posibilitatea ca FGA prin Comisia Specială să analizeze pe fond cererea de plată.

Concluzionând pe aspectul evidențiat, a susținut că procedând astfel și obligând direct FGA la plata sumei pretinse implică imixtiunea instanței de judecată în competența proprie a FGA, negându-ne posibilitatea de a evalua pe fond cererea de plată.

3.2. Din perspectiva incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a citat prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), art. 22 și 23 din același act normativ și a susținut că prima instanță s-a limitat să preia argumentele invocate de reclamant, dând o aparență de motivare a sentinței pronunțate.

Recurentul precizează că, instanța de fond a încălcat art. 22 din C. proc. civ.. Astfel, având in vedere rolul activ al judecătorului si faptul ca acesta poate propune și încuviința din oficiu administrarea unor probe, din cuprinsul dosarului nu rezultă că, pe parcursul soluționării procesului, ar fi invocat si pus in discuția contradictorie a parților depunerea unor înscrisuri din care să rezulte modul de soluționare a cererii de plata nr. x/07.03.2016 la care face referire intimatul-reclamant prin contestatie. Mai mult decât atât, cererea de plată a fost solutionata prin Decizia nr. 3606/31.01.2017 (pe care a atașat-o cererii de recurs), decizie care nu a fost contestata de către intimatul-reclamant.

În aceste condiții, a apreciat recurentul că, nerespectarea cerințelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. referitoare la motivarea hotărârii atrage imposibilitatea realizării controlului judiciar și, implicit, anularea sentinței atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, în vederea respectării dreptului la un proces echitabil și a dreptului la apărare.

3.3. Cât privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut recurentul că incidența acestuia este dată de faptul că prima instanță a stabilit în mod greșit situația de fapt și obiectul contestației, consecința fiind aplicarea unor norme de drept material care nu erau incidente în speță.

Sentința civilă este netemeinică și nelegală, fiind data cu încălcarea dispozițiilor art. 12 si 13 din Legea nr. 213/2015 și ale art. 16 si 21 din Noma nr. 16/2015, care prevăd faptul ca FGA are obligatia de a realiza propria analiza a cererilor de plata și a inscrisurilor depuse in sustinerea acestora.

Situația premisă pentru exercitarea atribuțiilor stabilite prin Legea nr. 213/2015 în sarcina Fondului de garantare a asiguraților este falimentul unei societăți de asigurare. F.G.A. nu preia ope legis obligațiile unui asigurător în faliment, nu este succesorul în drepturi și obligații al unui asigurător în faliment, în acest caz societatea B. S.A..

Persoanele interesate să primească despăgubiri rezultate din contractele de asigurare încheiate de asigurătorul falit au vocația de a solicita realizarea dreptului de creanță pretins în procedura specială a cererii de plată reglementată de Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților și Norma ASF nr. 16/2015. În baza dispozițiilor art. 15 alin. (1) și (2) din Legea specială nr. 213/2015, Fondul stabilește: dacă petentul are calitatea de creditor de asigurare, dacă suma de bani solicitată de petent reprezintă creantă de asigurare si care este cuantumul care se justifică a fi acordat la plată din disponibilitățile FGA, întrucât acesta nu execută contractele de asigurare de asigurătorul față de care se deschide procedura de faliment și nu preia riscul executării contractelor de asigurare.

Intimata-reclamantă A. S.A. a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

Demersul judiciar al reclamantei S.C. A. S.A., astfel cum a fost evidențiat la pct. I.1. al acestei decizii, vizează solicitarea de anulare a Deciziei nr. 24238/25.09.2020 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților prin care au fost respinse cererile de plată nr. x.

Soluționând cauza în primă instanță, Curtea de Apel București a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.A., a anulat decizia și a obligat pârâtul să admită cererea de plată formulată de reclamantă pentru suma de 36.430,13 RON.

Pentru a dispune astfel prima instanță a reținut că pârâtul nu a depus dovezi din care să rezulte că ar fi deschis dosare de daună și a acordat despăgubiri aferente polițelor de asigurare ce fac obiectul cauzei.

Recurentul-pârât a criticat soluția primei instanțe, clamând prin cererea de recurs formulată: nerespectarea regulilor de procedură prevăzute de art. 22 și art. 264 din C. proc. civ., încălcarea dispozițiilor privind motivarea hotărârii, precum și încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 12 si 13 din Legea nr. 213/2015 și ale art. 16 si 21 din Noma nr. 16/2015, care prevăd faptul ca FGA are obligatia de a realiza propria analiza a cererilor de plata și a înscrisurilor depuse în sustinerea acestora, ca urmare a stabilirii în mod greșit a situației de fapt și a obiectului contestației.

Înalta Curte apreciază drept întemeiate criticile recurentului-pârât prin care se susține încălcarea prevederilor art. 22 din C. proc. civ.

Instanța de recurs reține că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Înalta Curte apreciază că hotărârea este nelegală prin prisma încălcării dispozițiilor art. 22 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. potrivit cărora judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest sens, aceleași prevederi legale acordă judecătorilor puterea de a ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile s-ar împotrivi.

Față de dispozițiile legale menționate, hotărând în baza unui probatoriu insuficient, fără a stabili în mod neechivoc adevărul cu privire la starea de fapt invocată de recurent, instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală.

Sintetizând modalitatea în care instanța de fond a înțeles să judece și să soluționeze cauza, Înalta Curte constată că aceasta nu a solicitat dosarele de daună la care face referire pârâtul prin întâmpinarea și referatele depuse la dosarul de fond, din care rezultă existența acestor dosare.

Ca urmare, Înalta Curte reține că instanța de fond nu a administrat toate probele necesare soluționării cauzei, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului și impune trimiterea cauzei spre rejudecare.

În raport cu soluția de casare cu trimitere spre rejudecare nu se vor analiza celelalte critici menționate de către recurentă, acestea urmând a fi examinate de către instanța de fond cu ocazia rejudecării cauzei.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 din C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 va admite recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 1051 pronunțate la 30 iunie 2021 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 31 ianuarie 2024.