ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1942/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a Contencios administrativ și fiscal a fost înregistrată la data de 13.04.2021, în dosarul nr. x/2/2021, contestația formulată de reclamanta A S.A. împotriva deciziei nr. 25893/25.03.2021 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților. Reclamanta a solicitat anularea în parte a deciziei contestate și, în consecință, obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata sumei de 7.639,02 lei reprezentând penalități de întârziere, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată generate de soluționarea acestui litigiu.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 226 din 14 februarie 2022 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată. 1.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 964 din 24 mai 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a Contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta S.C. A S.A., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. În esență, sub un prim aspect, recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea recurată a fost pronunțată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 29/2020 cu privire la dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a din Legea nr. 213/2015. În opinia sa, potrivit dezlegării date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 29/2020, sumele reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată constituie creanță de asigurare ca urmare a faptului că ele s-au născut din dreptul de regres al A împotriva B. Valorificând dezlegările date prin considerentele de la pct. 122-127 din decizie, enumerarea făcută în teza a doua a textului este una pur exemplificativă și reprezintă creanțe de asigurare orice sume datorate creditorilor de asigurare în baza unui contract de asigurare. Relevant este dacă penalitățile de întârziere și/sau cheltuielile de judecată sunt datorate în baza contractului de asigurare, iar nu persoana în raport de a cărei culpă au fost generate aceste penalități și/sau cheltuieli. Aceasta întrucât criteriul în funcție de care se califică o sumă ca fiind creanță de asigurare este reprezentat de izvorul creanței, iar nu de persoana aflată în culpă. Prin a doua critică de nelegalitate a arătat că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, precum și a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a din Legea nr. 213/2015, întrucât instanța a soluționat cauza fără a ține cont de existența contractelor obligatorii cu conținut legal și a caracteristicilor acestui tip de contracte. Recurenta-reclamantă a considerat că este eronat argumentul instanței potrivit căruia penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată datorate de asigurătorul în faliment nu au la bază un contract de asigurare, ci sunt generate de atitudinea culpabilă a acestui asigurător, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent, fiind în contradicție cu art. 3 din Legea nr. 136/1995 și art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, care stabilesc că asigurarea RCA este un contract obligatoriu, al cărui conținut este reglementat prin lege. În continuare, a precizat că potrivit dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 136/1995 și art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, conținutul contractului de asigurare RCA este stabilit prin dispozițiile Legii nr. 136/1995 și prin cele din Norma menționată, iar la art. 15 cuprinse în Titlul III din Normă - Contractul de asigurare, sunt menționate toate drepturile și obligațiile ce formează conținutul contractului de asigurare RCA, prezentând relevanță, de asemenea, art. 26 alin. (1) lit. d din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 privind obligația de plată a despăgubirilor morale și materiale și a cheltuielilor de judecată, precum și art. 37 alin. (1) din aceeași Normă privind obligația de plată a penalităților de întârziere. Și în ipoteza în care s-ar reține că sumele reprezentând cheltuieli de judecată nu ar fi datorate în baza art. 26 alin. (1) lit. d din Norma nr. 14/2011, tot se impune ca acestea să fie suportate de către Fondul de Garantare în temeiul art. 50 din Legea nr. 136/1995. În plus, a susținut recurenta-reclamantă că respingând contestația formulată de A pe motiv că penalitățile au fost determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, instanța de fond a schimbat în mod nepermis criteriul de calificare prevăzut la art. 4 alin. (1) lit. a din Legea nr. 213/2015. În acest sens, a arătat că nicăieri în Legea nr. 213/2015 nu se prevede că sunt creanțe de asigurare doar acele sume care nu au fost generate de un comportament culpabil al asigurătorului aflat în faliment. Faptul că penalitățile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare, (ele reprezentând un accesoriu) nu conduc la concluzia că ele nu ar fi datorate în baza contractului RCA. Este adevărat că penalitățile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare, însă această împrejurare nu reprezintă un argument care să conducă la ideea că ele nu ar izvorî din contract. Deși reprezintă un accesoriu, penalitățile de întârziere sunt datorate în baza contractului de asigurare RCA. Atât penalitățile de întârziere, cât și cheltuielile de judecată datorate de asigurătorul RCA, sunt reglementate prin dispoziții ce fac parte din conținutul contractului de asigurare RCA și că, din această perspectivă, ele sunt datorate în baza contractului de asigurare. Prin a treia critică de nelegalitate invocată s-a susținut că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 deoarece Fondul de Garantare poate plăti din disponibilitățile sale dobânzi și/sau cheltuieli, și ulterior se poate subroga în drepturilor creditorilor plătiți prin înscrierea acestor sume la masa credală. Or, dacă Fondul de Garantare se poate subroga în vederea recuperării acestor sume, înseamnă că ele au fost plătite din culpa unei terțe persoane, împotriva căreia ulterior se subrogă. Dacă Fondul de Garantare ar fi plătit aceste sume (dobânzi și cheltuieli) ca urmarea unei culpe proprii, evident, el nu ar mai fi avut dreptul să se subroge în vederea recuperării lor. Ultima critică de nelegalitate a vizat încălcarea principiului accesorium sequitur principale, recurenta-reclamantă susținând că penalitățile de întârziere împrumută și dobândesc natura juridică a creanței principale pe care o însoțesc, fiind și ele tot creanțe de asigurare. În concluzie, a solicitat admiterea recursului formulat și, în rejudecare, admiterea contestației formulate, anularea în parte a deciziei contestate și obligarea intimatului-pârât la plata penalităților de întârziere în cuantum de 7.639,02 lei. 1.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. 1.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 4 aprilie 2024, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta S.C. A S.A. este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare. 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante Reclamanta S.C. A S.A. a investit instanța de contencios administrativ cu legalitatea Deciziei nr. 25893/25.03.2021 emisă de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților prin care a fost respinsă cererea de plată nr. 82096/17.11.2016, formulată de reclamantă cu privire la penalitățile de întârziere în sumă de 7.639,02 lei. Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând, în esență, că penalitățile de întârziere nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul ilicit al asigurătorului Societatea B, pentru recuperarea acestora reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, respective înscrierea creanței la masa credală. Reclamanta a criticat sentința de fond, invocând motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate. Preliminar, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat formal motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., fără a formula nicio critică concretă care să se circumscrie acestui motiv. Analizând sentința atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de nelegalitate nu este incident în cauză, criticile formulate de parte din această perspectivă fiind nefondate. În esență, chestiunea supusă analizei instanței vizează penalitățile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări asupra căreia părțile au opinii contrare, în sensul că acestea reprezintă sau nu creanțe din asigurări în temeiul Legii nr. 213/2015, precum și dacă izvorăsc sau nu din contractul de asigurare RCA. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie raportat la situația de fapt reținută, soluție pe care, la rândul său, o adoptă ca atare. Cu referire la motivul de respingere a cererii de plată în ceea ce privește penalitățile de întârziere, Înalta Curte reține incidența art. 3 alin. (1) lit. i din Legea nr. 503/2004 potrivit căruia creanțele de asigurări sunt definite ca fiind „creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului”. Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a din Legea nr. 213/2015, acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv: „creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare”. Față de aceste dispoziții legale, Înalta Curte reține că penalitățile de întârziere aferente daunelor materiale nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătorești nu se instituie obligația de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, ci în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraților doar în măsura în care constituie creanțe de asigurări. Pe de altă parte, prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că „ În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite”, din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. Așadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraților este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăților de asigurare și, implicit, pentru a putea fi obligat și la plata penalităților de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată. Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci tocmai dispozițiile actului normativ menționat, acesta fiind ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor or despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale daunelor interese moratorii, penalităților sau cheltuielilor de judecată, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. Această concluzie este confirmată și de art. 1535 din noul C. civ. care prevede că „În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu”, sancțiunile în discuție constând în penalități de întârziere aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri. Or, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu este continuatorul societății de asigurare, nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă nefiind fondate. Cât privește invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, mai exact a considerentelor de la pct. 122-127, instanța de control judiciar reține că prin această decizie nu s-a stabilit că penalitățile de întârziere reprezintă creanțe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015. Prin această decizie s-a constatat că în cuprinsul definiției date noțiunii de creanță de asigurare legiuitorul a folosit, inițial, termenul la plural, respectiv „creanțele creditorilor de asigurări”, întrucât a înțeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalitățile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care unește aceste creanțe și impune a fi tratate ca fiind una singură, și anume contractul de asigurare, ipoteză care, așa cum s-a arătat în precedent, nu se verifică în speță, temeiul răspunderii intimatului-pârât nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015. De altfel, referirea la termenul „penalități” din cuprinsul considerentelor acestei decizii nu poate fi privită în afara restului considerentelor, din cuprinsul cărora rezultă că sunt creanțe ale creditorilor de asigurări acelea care rezultă din contractul de asigurare. Pe de altă parte, este de observat că legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, astfel că recurenta-reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina intimatului-pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, penalitățile de întârziere nefiind incluse în sfera creanței de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa. Prin urmare, asigurătorul poate datora penalități de întârziere solicitate nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci ca urmare a culpei sale în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirii. Având în vedere raționamentul expus anterior, nu poate fi primită critica recurentei-reclamante în sensul că sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea principiului accesorium sequitur principale, câtă vreme penalități de întârziere nu pot fi considerate accesoriul creanței principale de asigurare. Sumele pretinse cu titlu de penalități de întârziere reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume fiind așadar diferită, fără legătură cu raportul de asigurare. În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 25893/25.03.2021 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, prima instanță reținând în mod corect că suma solicitată cu titlu de penalități de întârziere nu reprezintă creanțe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispozițiile Legii nr. 213/2015, așa încât argumentele expuse de către recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, care a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză. 2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat de reclamanta S.C. A S.A., ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, DECIDE: Respinge recursul formulat de reclamanta A S.A. împotriva Sentinței civile nr. 226 din 14 februarie 2022 a Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată astăzi, 4 aprilie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.