ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1193/2021

Ședința publică din data de 26 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată și cererea reconvențională

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Regia Națională a Pădurilor Romsilva, a solicitat instanței de judecată să dispună:

- anularea, în parte, a Hotărârii nr. 07/30.07.2015 emisă de Consiliul de Administrație al Regiei Naționale a Pădurilor-Romsilva, respectiv anularea prevederilor art. 7 pct. (13) din actul administrativ și, pe cale de consecință, reconfirmarea dreptului acesteia la prelungirea Contractului de închiriere nr. x/10.05.2006,

- suspendarea executării Hotărârii nr. 07/30.07.2015 emisă de Consiliul de Administrație al Regiei Naționale a Pădurilor-Romsilva, respectiv a prevederilor art. 7 pct. (13) din actul administrativ, până la soluționarea definitivă și "irevocabilă" a cauzei, conform dispozițiilor art. 15 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 554/2004;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând taxă de timbru și onorariul de avocat.

Pârâta Regia Națională a Pădurilor Romsilva a formulat cererea reconvențională prin care a solicitat:

- încetarea de drept a contractului de închiriere nr. x/10.05.2016 și

- obligarea reclamantei - pârâte reconvențional A. la a preda terenurile ce au făcut obiectul contractului, în starea existentă anterior înființării complexului, în acord cu cele stipulate la art. 10, lit. h) din contract.

La termenul de judecată din 05.12.2016 pârâta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva a depus cerere de modificare a cererii reconvenționale prin care a solicitat introducerea în cauză a Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor, în calitate de autoritate publică centrală care răspunde de silvicultură.

La aceeași dată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca inadmisibilă a cererii de introducere a sa în cauză de către pârâtă, dar și cerere de intervenție în interesul pârâtei în calitate de titular al dreptului de proprietate asupra terenului ce face obiectul contractului de închiriere nr. x/10.05.2016.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 5203 din 28 decembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea principală formulată de reclamanta - pârâtă A., în contradictoriu cu pârâta -reclamantă Regia Națională a Pădurilor Romsilva și intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

A admis cererea reconvențională formulată de pârâta - reclamantă Regia Națională a Pădurilor Romsilva în contradictoriu cu reclamanta pârâtă A..

A constatat încetarea de drept a contractului de închiriere nr. x/10.05.2016.

A obligat reclamanta -pârâtă la predarea către pârâta -reclamantă a terenurilor ce au făcut obiectul contractului de închiriere în starea existentă anterior înființării complexului conform art. 10 lit. h) din contract.

A admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice în favoarea pârâtei -reclamante.

A obligat reclamanta - pârâtă la plata către pârâta -reclamantă a sumei de 70 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru).

1.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinței civile nr. 5203 din 28 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a formulat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 3 și 8 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă solicită casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, în vederea:

- introducerii în cauză a Direcției Silvice Constanța;

- disjungerii cererii reconvenționale și trimiterea acesteia în vederea soluționării, instanței competente, respectiv Tribunalul Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal;

- judecarea cererii principale cu respectarea normelor de drept material.

În subsidiar, solicită casarea hotărârii și, rejudecând fondul, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și respingerea cererii reconvenționale.

1.3.1. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 3 din C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, în ceea ce privește cererea reconvențională formulată de pârâta Regia Națională a Pădurilor Romsilva, despre care se afirmă că instanța competentă să o judece este Tribunalul Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal.

Învederează recurenta-reclamantă că în cauză, pârâta Romsilva a formulat cerere reconvențională în faza procedurii prealabile, iar la primul termen de judecată a depus o cerere modificatoare a cererii reconvenționale, precum și o cerere de arătare a titularului dreptului, astfel încât instanța de fond a acordat termene succesive, fără a mai pronunța încheierea interlocutorie privind stabilirea competenței instanței să judece cererea reconvențională.

Menționează recurenta că singura chestiune de competență a fost dezbătută la termenul de judecată din 12.10.2017 numai în ceea ce privește cererea principală, astfel cum rezultă din încheierea pronunțată la aceeași dată de către instanța de fond.

Susține recurenta că, în raport de obiectul cererii reconvenționale care vizează Convenția nr. 1294/10.05.2006, competența materială revine Tribunalului Constanța, astfel cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție, cu autoritate de lucru judecat, prin decizia civilă nr. 1646/04.05.2017, care a reținut că raporturile juridice izvorâte din Contractul x/10.05.2006 s-au născut între Asociație și Direcția Silvică Constanța - autoritate locală cu sediul în Constanța.

1.3.2. Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 vizează nelegala citare în cauză a Direcției Silvice Constanța și are corespondent în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 5 din Codul de procedură civilă, având în vedere că prevederile legii contenciosului administrativ invocate reprezintă doar o mențiune privind soluțiile pe care le poate pronunța instanța de contencios administrativ în recurs, și nu reglementează un motiv de casare propriu-zis.

În dezvoltarea acestei critici de nelegalitate, recurenta-reclamantă arată că instanța de fond ar fi trebuit să aplice dispozițiile art. 78 alin. (2) din C. proc. civ. raportate la cele ale art. 16

1

din Legea nr. 554/2004 și să introducă în cauză Direcția Silvică Constanța, în calitate de semnatară a Contractului de închiriere nr. x/2006, prin Decizia nr. 1646/2017 Înalta Curte stabilind că raporturile juridice izvorâte din contract s-au născut între Asociație și Direcția Silvică Constanța.

Conchide recurenta că instanța de fond era obligată să introducă în cauză Direcția Silvică Constanța pentru a pronunța o hotărâre opozabilă tuturor părților din contract, având această prerogativă în temeiul art. 16

1

din Legea nr. 554/2004 și art. 78 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

1.3.3. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă susține că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material incidente speței, respectiv a prevederilor art. 3, art. 4 din H.G. nr. 725/2005, art. 969, art. 977 și urm., art. 1438, art. 1452 din vechiul C. civ., art. 6, art. 1784 alin. (3) și art. 1809 din Noul C. civ., art. 11 alin. (3) și art. 132 lit. j) din Legea nr. 46/2008, art. II alin. (20) și alin. (21) din Legea nr. 133/2015 pentru modificarea și completarea Legii nr. 46/2008, precum și cu încălcarea principiilor specialia generalibus derogant și al neretroactivității legii civile.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă susține, în esență, două aspecte de nelegalitate și anume: identificarea prevederilor legale aplicabile Contractului nr. x/10.05.2006 și determinarea termenului contractual în raport de înțelegerea părților la momentul semnării convenției;

- Instanța de fond, deși a reținut corect temeiul de drept al încheierii contractului de închiriere, ca fiind dispozițiile H.G. nr. 725/2005, le-a aplicat eronat. Astfel, prima instanță a analizat legalitatea Hotărârii nr. 07/30.07.2015 și a modificat raporturile juridice ce fac obiectul Contractului de închiriere nr. x/10.05.2006, invocând art. 22 din convenție și intervenirea unor modificări legislative, ulterioare încheierii Contractului de închiriere. Arată recurenta că dispozițiile art. 22 nu echivalează cu posibilitatea de a analiza clauzele contractului în sensul modificării acestora în raport de prevederile ce vor intra în vigoare ulterior semnării convenției, ci doar că se pot completa, ceea ce exclude aplicarea unor prevederi noi, contrare celor existente la momentul contractării. Exemplul relevant în speță vizează chiar termenul de închiriere, care a fost redus la 5 ani în raport de prevederile art. 1784 alin. (3) din noul C. civ., reținut de instanța de fond ca motiv al netemeiniciei acțiunii reclamantei.

- În mod greșit, instanța de fond a reținut în motivarea sentinței că raportului juridic dintre părți îi este aplicabil Codul silvic, deși art. 3 din H.G. nr. 725/2005 prevede în mod expres faptul că nu se aplică dispozițiile O.G. nr. 96/1998, abrogată prin Legea nr. 46/2008 privind Codul Silvic. Prin urmare legea specială H.G. nr. 725/2005 exclude, în mod expres aplicarea legii generale reprezentată de Codul silvic. Susține recurenta că incidența prevederilor art. 11 alin. (10) din Legea nr. 46/2008 privind Codul Silvic a fost analizată în cauză de Înalta Curte de Casație și Justiție, în- vestită cu soluționarea recursului împotriva soluției referitoare la introducerea forțată în cauză a Statului Român, care, prin decizia civilă nr. 1308/30.03.2017 a stabilit că "raportat la obiectul acțiunii principale se constată că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 11 alin. (10) din Legea nr. 48/2008 privind Codul Silvic".

- instanța de fond a reținut eronat contextul și motivul încheierii contractului de închiriere nr. x/10.05.2006, sens în care nu a analizat corect voința părților din momentul semnării convenției;

- esența prezentului dosar constă în interpretarea și aplicarea (nu modificarea) prevederilor art. 5 din Contractul de închiriere nr. x/10.05.2006, în vederea determinării drepturilor Asociației și a nelegalității Hotărârii nr. 7/30.07.2015. Susține recurenta că Romsilva nu a solicitat anularea art. 5 din contract, astfel încât clauza se bucură de legalitate, iar prin apărările și cererile din prezentul dosar Romsilva nu poate suplini lipsurile motivării în fapt și în drept a Hotărârii nr. 7/2015 și nici nu poate adăuga și, implicit, modifica obiectul, termenul contractual și clauzele Contractului de închiriere nr. x/10.05.2006;

- instanța de fond a analizat valabilitatea actului administrativ individual atacat prin raportare la alte prevederi legale (art. 11 alin. (3) raportat la art. 139 lit. j) din Legea nr. 46/2008, art. 1784 alin. (3) din Noul C. civ.) și s-a pronunțat pe ceva ce nu s-a cerut (nefiind învestită cu verificarea legalității contractului de închiriere), cu depășirea cadrului procesual și încălcarea dreptului la apărare;

- în mod greșit, instanța de fond a reținut doar calitatea de proprietar a Statului Român și obiectul material al contractului, respectiv terenuri forestiere ce fac parte din domeniul public al statului, fără însă a analiza interesul Asociației de vânătoare la încheierea contractului de închiriere, în raport de obiectul de activitate al acesteia. Se arată că închirierea unui teren forestier pentru o perioadă de 10 ani (respectiv 5 ani cum a reținut prima instanță) nu prezintă interes pentru nicio Asociație de vânătoare care este nevoită să efectueze investiții considerabile, pe care nu le poate amortiza în 10 ani sau 5 ani;

- instanța de fond nu a observat că, astfel cum rezultă din art. 5 din Contractul de închiriere, preluat și în Nota nr. x/29.07.2015 a Serviciului juridic Romsilva, doar locatarul are prerogativa de a înceta relațiile contractuale după trecerea termenului de 10 ani și nu locatorul care și-a manifestat acordul expres privind prelungirea contractului până la 49 de ani, încă de la încheierea acestuia, astfel încât ulterior semnării acestuia, locatorul nu poate modifica unilateral termenul contractual prin adoptarea unor Hotărâri de către Consiliul de Administrație.

Arată recurenta că nu numai că nu a solicitat încetarea contractului, potrivit prevederilor art. 5 din acesta, ci, din contră a solicitat pârâtei să ia act de intenția de a continua convenția și a duce la îndeplinire obiectivele stabilite.

- Sunt străine de natura pricinii argumentele instanței de fond privind necesitatea emiterii unei Hotărâri de Guvern privind modalitatea de exploatare a terenurilor forestiere, având în vedere că legiuitorul a prevăzut, în mod expres, chiar și după intrarea în vigoare a Codului Silvic, prin art. II alin. (20) și 21 din Legea nr. 133/2015 că "Aprobările privind scoaterea definitivă sau ocuparea temporară din fondul forestier național emise în condițiile legale existente la data emiterii acestora, anterior intrării în vigoare a prezentei legi, rămân valabile".

- Este nelegală motivarea instanței de fond privind tacita relocațiune, având în vedere că nu a ajuns la termen Contractul nr. x/10.05.2006, astfel cum a arătat în argumentația expusă anterior.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Regia Națională a Pădurilor Romsilva și intimatul -intervenient Statul Român prin Ministerul Finanțelor au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca fiind legală și temeinică.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate, prin raportare la ansamblul probatoriu administrat în cauză, precum și la dispozițiile legale incidente cauzei, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat pentru argumentele prezentate în cele ce urmează.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă a formulat recurs doar în ceea ce privește soluția pronunțată asupra fondului cauzei, nefiind dezvoltate critici referitoare la dezlegarea dată de instanța de fond cererii de suspendare a executării actului administrativ a cărui anulare s-a solicitat.

"Hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii."

Pentru a fi îndeplinită ipoteza acestui motiv de casare, partea care îl formulează trebuie să dovedească faptul că a invocat în fața primei instanțe, excepția necompetenței, în condițiile art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., iar instanța, fie a respins-o, fie nu s-a pronunțat asupra acesteia.

Recurenta-reclamantă susține că instanța de fond nu era competentă material să soluționeze cererea reconvențională formulată de pârâta Romsilva, aceasta trebuind disjunsă și trimisă la Tribunalul Constanța, secția contencios administrativ și fiscal.

Verificând actele procedurale întocmite în cauză pe parcursul judecății în fața primei instanțe, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă A. a formulat întâmpinare la cererea reconvențională depusă de pârâta Romsilva, fără a invoca excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București.

Din cuprinsul încheierii de ședință din data de 21.11.2016 reiese că cea care a invocat excepția necompetenței materiale în cauză, cu privire la capătul de cerere privind prelungirea contractului de închiriere, a fost pârâta-reclamantă Romsilva, iar concluziile reclamantei prin apărător au fost în sensul competenței materiale a Curții de Apel București.

Prin încheierea de ședință din 12.10.2017, Curtea de Apel București s-a pronunțat asupra excepției necompetenței materiale invocată de pârâta-reclamantă Romsilva cu privire la capătul de cerere formulat de reclamantă prin care a solicitat reconfirmarea dreptului la prelungirea contractului de închiriere nr. x/10.05.2006, în sensul respingerii acesteia concomitent cu respingerea cererii de disjungere a acestui capăt de cerere solicitat de Romsilva.

Prin urmare, recurenta-reclamantă nu a invocat niciun moment excepția necompetenței materiale a instanței de fond în soluționarea cererii reconvenționale și nici pârâta-reclamantă sau intervenientul, astfel încât nu se poate reține că această excepție a fost invocată "în condițiile legii" astfel cum impune motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 3 din C. proc. civ.

Pe de altă parte, din considerentele încheierii interlocutorii pronunțată la data de 12.10.2017, nerecurată de către Asociație, rezultă că reclamanta-pârâtă prin apărătorii săi a pus concluzii de respingere a excepției necompetenței materiale, făcând referiri inclusiv la cererea reconvențională, despre care a arătat că "instanța să aibă în vedere faptul că prin cererea reconventională ce face obiectul prezentei cauze, pârâta-reclamantă pune în discuție aceleași aspecte ca și cele ce vizează cererea principală, respectiv articole și prevederile contractuale ale contractului de închiriere, care contract de închiriere nu mai poate fi pus în discuție în acest moment, cu alte cuvinte, între cererea reconvențională și cererea ce face obiectul prezentei cauze, respectiv anularea hotărârii prin care se solicită modificarea unilaterală a contractului de închiriere exista o strânsă legătură".

Tot în sensul respingerii excepției de necompetență, conform consemnărilor concluziilor orale cuprinse în încheierea din 12.10.2017, recurenta-reclamantă a afirmat legătura indisolubilă între cererile formulate în dosar și necesitatea analizării lor împreună în prezentul dosar de către Curtea de Apel București, susținând totodată și faptul că regulatorul de competență pronunțat de Înalta Curte în Dosarul nr. x/2016 nu are relevanță în speță sub aspectul competenței, deoarece are un alt obiect.

Or, Înalta Curte constată că, în susținerea motivului de casare menționat, recurenta-reclamantă aduce argumente total opuse celor susținute în fața instanței de fond și care, de fapt, reprezintă preluarea motivelor invocate de Romsilva în susținerea excepției necompetenței materiale.

Nici argumentul privind lipsa verificării din oficiu a competenței de către instanța de fond nu poate fi reținut de Înalta Curte, având în vedere că prima instanță a tranșat această chestiune prin dezlegarea dată excepției necompetenței materiale invocată de pârâta Romsilva, respingerea acesteia echivalând cu verificarea și constatarea propriei competențe materiale în soluționarea cauzei.

Prin urmare, instanța de control judiciar constată că acest motiv de casare este nefondat, soluționarea cauzei fiind făcută cu respectarea regulilor de competență și de judecată prevăzute de C. proc. civ. pentru cererea reconvențională.

Recurenta-reclamantă invocă nelegala citare în cauză a Direcției Silvice Constanța, critică ce are corespondent în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 5 din C. proc. civ., având în vedere că prevederile legii contenciosului administrativ invocate reprezintă doar o mențiune privind soluțiile pe care le poate pronunța instanța de contencios administrativ în recurs, și nu reglementează un motiv de casare propriu-zis.

Art. 488 alin. (1) punctul 5 Cod procedură civilă, reglementează casarea hotărârii atunci când aceasta a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Una dintre aceste reguli de procedură este stabilită de art. 153 din C. proc. civ. și reglementează obligația instanței de a cita părțile, aceasta fiind obligată să amâne judecata și să dispună "citarea ori de câte ori constată că partea care lipsește nu a fost citată cu respectarea cerințelor prevăzute de lege, sub sancțiunea nulității".

Art. 20 alin. (3) din Legea 554/2004 prevede că: "în cazul admiterii recursului, instanța de recurs, casând sentința, va rejudeca litigiul în fond. Când hotărârea primei instanțe a fost pronunțată fără a se judeca fondul ori dacă judecata s-a făcut în lipsa părții care a fost nelegal citată atât la administrarea probelor, cât și la dezbaterea fondului, cauza se va trimite, o singură dată, la această instanță.

Din coroborarea celor două texte legale, rezultă că legiuitorul a avut în vedere ipoteza în care o parte litigantă nu a fost legal citată în fața primei instanțe.

Or, astfel cum rezultă din actele dosarului, Direcția Silvică Constanța nu a fost parte în litigiu și nici nu a existat vreo cerere de introducere în cauză a acesteia, astfel încât citarea acesteia în cauză nu putea fi dispusă de instanța de judecată.

În ceea ce privește invocarea art. 16

1

din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ Înalta Curte constată că forma în vigoare la momentul judecății și a pronunțării sentinței recurate (anterior modificării survenite prin Legea nr. 212/2018) era următoarea: "[...Instanța de contencios administrativ poate introduce în cauză, la cerere, organismele sociale interesate sau poate pune în discuție, din oficiu, necesitatea introduceri în cauză a acestora, precum și a altor subiecte de drept".

De asemenea, art. 78 alin. (2) din C. proc. civ. invocat de către recurentă în susținerea acestui motiv de recurs, reglementează prerogativa instanței de a pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a altor persoane, când raportul juridic dedus judecății o impune, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluționată fără participarea terțului.

Înalta Curte remarcă în primul rând faptul că, ceea ce invocă, de fapt, recurenta, este lipsa de rol activ al instanței de fond, care, în opinia ei ar fi trebuit să introducă din oficiu, în cauză, Direcția Silvică Constanța, în calitate de semnatară a Contractului de închiriere nr. x/10.05.2006.

Interpretarea propusă de recurentă este greșită.

Textele procedurale invocate nu impun o obligație în sarcina judecătorului, ci doar conferă posibilitatea acestuia de a lărgi cadrul procesual atunci când apreciază că raportul juridic dedus judecății o impune.

Cercetând împrejurările concrete ale cauzei, Înalta Curte constată că instanța a soluționat corect cauza, în cadrul procesual stabilit atât de reclamanta -pârâtă cât și de pârâta-reclamantă, dând eficiență principiului disponibilității părților în procesul civil.

În mod eronat, recurenta afirmă că instanța de fond a modificat raporturile juridice din contractul de închiriere și că prin Decizia 1646/2017, ICCJ a stabilit că raporturile juridice izvorâte din contractul de închiriere nr. x/10.05.2006 "s-au născut între A. și Direcția Silvică Constanța". Această decizie a statuat că dosarul respectiv este de competența Tribunalului Constanța, deoarece obiect al litigiului ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2016, era reprezentat de anularea unei Notificări emise de Direcția Silvică Constanța.

În dosarul nr. x/2016 autoritatea emitentă a actului administrativ contestat, și anume Hotărârea Consiliul de Administrație nr. 07/30.07.2015 este Regia Națională a Pădurilor - Romsilva și nu Direcția Silvică Constanța.

Pe de altă parte, la încheierea contractului de închiriere, Direcția Silvică Constanța a acționat ca mandatar al Romsilva, având în vedere că potrivit art. 2 alin. (1) din Hotărârea nr. 229/2009 privind reorganizarea Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva și aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare, Direcția Silvică Constanța este o subunitate a Regie Naționale a Pădurilor - Romsilva, fără personalitate juridică.

Prin urmare, introducerea acesteia în cauză nu era impusă de raportul juridic dedus judecății, RNP Romsilva putând face toate apărările și susținerile legate de prezentul litigiu, care poate fi soluționat și fără participarea terțului.

Pentru motivele expuse, instanța de control judiciar reține că și acest motiv de casare este nefondat, neputând conduce la reformarea sentinței atacate.

"hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Susține recurenta că instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată cu aplicarea eronată a prevederilor art. 3, art. 4 din H.G. nr. 725/2005, art. 969, art. 977, art. 1438, art. 1452 din vechiul C. civ., art. 6, art. 1784, alin. (3), art. 1809 din noul C. civ., art. 11, alin. (3), (13)2, lit. j) din Legea 46/2008, art. II, alin. (2) și alin. (21) din Legea 133/20155 pentru modificarea Legii 46/2008.

Înalta Curte constată că, în esență, sub forma criticilor de nelegalitate, recurenta-reclamantă reiterează susținerile formulate în fața primei instanțe, atât prin cererea de chemare în judecată, precum și prin răspunsul la întâmpinare.

Ca situație premisă analizării acestui motiv de casare, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă contestă hotărârea nr. 07/30.07.2015 a Consiliului de Administrație al Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva prin care, la art. 7, se aprobă propunerea Serviciului juridic din nota nr. x/29.07.2015 de a nu se prelungi contractele de închiriere a fondului forestier proprietate publică a statului în scopul înființării și funcționării crescătoriilor de vânat și a complexurilor de vânătoare.

Conform notei nr. x/29.07.2015, au fost apreciate ca relevante prevederile art. 11 alin. (3) rap. la art. 139 lit. j) din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, cu modificările și completările ulterioare, respectiv prevederile art. 1784 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., învederându-se că nu există premisele prelungirii contractelor de închiriere încheiate în temeiul H.G. nr. 725/2005 și care expiră în cursul anilor 2015 - 2016.

Pornind de la contextul factual și juridic în care s-a emis actul administrativ atacat, precum și în raport de clauzele contractului de închiriere, Înalta Curte constată că analiza instanței de fond s-a circumscris temeiurilor de fapt și drept care au conturat raportul juridic litigious, neapelând la argumente străine de natura pricinii, astfel cum pretinde recurenta-reclamantă.

Astfel, în mod corect, instanța de fond a procedat mai întâi la analiza legalității și temeiniciei Hotărârii nr. 07/30.07.2015 emisă de Consiliul de Administrație al Regiei Naționale a Pădurilor-Romsilva, respectiv anularea prevederilor art. 7 pct. (13) din actul administrativ, raportându-se și aplicând dispozițiile legale care au stat la baza emiterii acestui act și care nu se suprapun cu cele în temeiul cărora a fost încheiat contractul de închiriere nr. x/2006.

De remarcat este faptul că actul administrativ menționat nu vizează, în mod particular, situația Asociației recurente, punctul 7 alin. (13) fiind întemeiat pe Nota Serviciului juridic din cadrul RNP Romsilva nr. 9661/29.07.2015, la care s-a raportat și analiza instanței de fond.

Prin urmare, instanța de fond nu a fost învestită să analizeze prevederile legale aplicabile Contractului de închiriere, ci doar să constate dacă încetarea acestuia în temeiul Hotărârii nr. 07/2015 a Consiliului de administrație RNP Romsilva este legală sau nu.

Înalta Curte constată că, dincolo de argumentele judicios prezentate de instanța de fond și pe care instanța de recurs și le însușește în totalitate, ca fiind legale și temeinice, recurenta-reclamantă invocă faptul că instanța de fond ar fi trebuit să dea eficiență unei clauze contractuale privind termenul contractului și să o interpreteze în favoarea locatarului, fără a ține cont de noul cadru legal ce reglementează regimul juridic al terenurilor forestiere aflate în domeniul public al statului.

O asemenea solicitare încalcă însă principiile care guvernează dreptul de proprietate publică, interesul particularului, în cazul încheierii unor contracte administrative, cum este și cel încheiat de Asociația recurentă, fiind subordonat puterii publice în virtutea căreia a acționat locatorul la momentul încheierii contractului.

În acest context, contrar celor afirmate de recurenta-reclamantă, în speță, nu se pune problema interpretării unor clauze din contractul de închiriere, prin prisma dispozițiilor C. civ. aplicabile convențiilor încheiate între persoane de drept privat. Acestea pot deveni incidente doar dacă legea specială permite acest lucru și doar dacă nu sunt contrare regulilor specifice contractelor administrative.

Înalta Curte reține că prin Hotărârea nr. 7/30.07.2015, drepturile recurentei-reclamante, în calitate de locatar în contractul de închiriere nr. x/2006 nu au fost încălcate, având în vedere că prin aceasta nu s-a dispus încetarea contractului înainte de ajungerea la termen, care potrivit art. 5 din contract era de 10 ani.

Invocarea de către recurenta-reclamantă a obligativității prelungirii contractului de închiriere pentru 49 de ani nu are corespondent în art. 5 din contract, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond.

Articolul 5 nu reglementează dreptul exclusiv al locatarului de a decide încetarea contractului, astfel cum afirmă eronat recurenta-reclamantă, o astfel de interpretare încălcând și regulile aplicabile convențiilor civile, de drept privat, și cu atât mai mult regimul juridic al unui contract administrativ, în care părțile contractante nu se află pe picior de egalitate. Posibilitatea pe care o avea locatarul, potrivit acestei clauze, era aceea de i se prelungi contractul, la voința acestuia, însă, în mod evident și cu acordul locatorului, acesta din urmă având dreptul, izvorât din calitatea sa de autoritate publică și din atribuțiile sale legale, să accepte sau nu prelungirea solicitată.

Or, răspunzând argumentelor recurentei-reclamante, Înalta Curte reține că, în mod legal, și chiar în absența articolului 22 din Contractul de închiriere, pe care prima instanță la interpretat corect, autoritatea publică contractantă, în calitate de administrator al bunului imobil - proprietate publică a statului, trebuia să țină cont de noul cadru legal instituit de modificarea legislativă intervenită prin Legea nr. 133/2015 cu privire la interzicerea închirierii fondului forestier proprietate publică a statului.

Punerea în aplicare a noilor dispoziții legale era obligatorie pentru autoritatea pârâtă și ea s-a efectuat cu respectarea dreptului A. stabilit în contract, referitor la termenul de 10 ani, nefiind dispusă încetarea contractului de închiriere înainte de termen.

Înalta Curte constată că nefondată este și critica recurentei-reclamante în legătură cu aplicarea greșită de către instanța de fond a prevederilor Legii 46/2008 privind Codul silvic în prezenta cauză.

Astfel, contractul de închiriere a fost încheiat și în temeiul Legii 26/1996 - Codul silvic, abrogată prin Legea 46/2008 - noul Cod silvic. Atâta vreme cât este vorba de teren forestier nu se poate susține că nu trebuie avute în vedere prevederile Codului silvic, iar punctul 7 alin. (13) din Hotărârea nr. 7/2017 a cărei anulare se solicită a avut la bază Nota serviciului juridic al cărei fundament legal l-au constituit prevederile art. 11 alin. (3) raportate la prevederile art. 139 lit. j) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, modificată prin Legea nr. 133/2015.

Prin urmare, în mod corect, instanța de fond făcând și aplicarea dispozițiilor art. 1810 din C. civ., a constatat că nu mai există cadrul legal pentru prelungirea Contractului de închiriere x/2006, având în vedere că tacita relocațiune presupune, de fapt, încheierea unui nou contract care trebuie însă să respecte normele legale în vigoare în acel moment și nu pe cele abrogate ulterior încheierii acestuia.

Argumentul recurentei-reclamante referitor la atitudinea oscilantă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor nu are relevanță în exercitarea controlului judiciar, nefiind un element care să justifice ipoteza art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

Având în vedere constatarea legalității și temeiniciei soluției instanței de fond dată asupra acțiunii reclamantei, pentru aceleași argumente, Înalta Curte constată că și dezlegarea dată cererii reconvenționale este corectă, fiind o consecință firească a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată sub aspectul prelungirii contractului de închiriere.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința instanței de fond este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare invocate de recurenta-reclamantă, soluția pronunțat din legală și temeinică.

Pentru considerentele arătate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 5203 din 28 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 februarie 2021.