ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2243/2023

Ședința publică din data de 2 mai 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Regia Națională a Pădurilor - ROMSILVA și Regia Națională a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Bihor, anularea în parte a Hotărârii Consiliului de Administrație al Romsilva nr. 7/30.07.2015, în ce privește decizia consemnată în art. 7 alin. (13), prin care a fost aprobată propunerea Serviciului juridic al Romsilva de a nu se prelungi durata contractului de închiriere a terenului forestier aferent complexului de vânătoare nr. 5852/30.08.2005, precum și a actelor care au stat la baza adoptării acestei hotărâri (Nota Serviciului juridic nr. 9661/29.07.2015, Notificarea nr. x/11.06.2015 și orice alte acte premergătoare), precum și să se constate existența actuală a unui drept de folosință al reclamantei asupra terenului forestier obiect al contractului de închiriere nr. x/30.08.2005 și să fie obligate pârâtele să își execute față de A. S.R.L. obligațiile ce le revin în temeiul acestui contract.

1.2. Prin sentința civilă nr. 2488/05.09.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, s-a dispus disjungerea capătului de cerere formulat de reclamantă, având ca obiect anularea în parte a Hotărârii Consiliului de Administrație al Romsilva nr. 7/30.07.2015, în ce privește decizia consemnată în art. 7 alin. (13), prin care a fost aprobată propunerea Serviciului juridic al Romsilva de a nu se prelungi durata Contractului de închiriere a terenului forestier aferent complexului de vânătoare nr. 5852/30.08.2005, precum și a actelor care au stat la baza adoptării acestei hotărâri (Nota Serviciului juridic nr. 9661/29.07.2015, Notificarea nr. x/11.06.2015 și orice alte acte premergătoare), iar cu privire la al doilea capăt de cerere a fost admisă excepția necompetenței materiale și s-a dispus declinarea competenței în favoarea Tribunalului Bihor.

1.3. În vederea soluționării capătului de cerere disjuns, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a format, la data de 23.09.2016, dosarul nr. x/2016.

1.4. Prin cererea înregistrată la data de 27.01.2017, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat cerere de intervenție în interesul pârâtelor, susținând interesele procesuale ale acestuia și solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

1.5. Prin încheierea din 27.02.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel București a admis, în principiu, cererea de intervenție a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a respins, ca inadmisibilă, cererea de arătare a titularului dreptului, formulată de pârâte pentru Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

1.6. Prin sentința civilă nr. 1457 din 24 aprilie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Regia Națională a Pădurilor Romsilva și Regia Națională a Pădurilor Romsilva-Direcția Silvică Bihor. De asemenea a fost admisă cererea de intervenție accesorie în favoarea pârâtelor, formulată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

1.7. Împotriva sentinței nr. 1457 din 24 aprilie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamanta A. S.R.L.

1.8. Prin decizia civilă nr. 5429 din 7 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1457 din 24 aprilie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

1.9. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal inițial sub nr. x/2016*, iar urmare admiterii cererii de abținere formulate de judecătorul ce a soluționat cauza în primă instanță în primul ciclu procesual, dosarul a fost reînregistrat sub nr. x/2020.

În rejudecare, prin sentința civilă nr. 572 din 9 iulie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Regia Națională a Pădurilor-Romsilva și Regia Națională a Pădurilor-Romsilva - Direcția Silvică Bihor, ca neîntemeiată și a admis cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtelor formulată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Împotriva hotărârii judecătorești menționate în punctul I.2 de mai sus, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., prin care, invocând incidența cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea sentinței atacate, cu consecința, în rejudecare, a admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

A susținut recurenta-reclamantă că a exercitat calea de atac în termenul de 15 zile de la data luării la cunoștință a hotărârii judecătorești atacate, anume de la data de 11.10.2021, data fotocopierii dosarului la arhiva Curții de Apel București, formulând, totodată, în subsidiar, cerere de repunere în termen, începând cu această dată.

Cu privire la fondul recursului, a arătat recurenta-reclamantă că, în esență, principala încălcare a normelor de drept material realizată de prima instanță rezultă din încălcarea art. 969 din vechiul C. civ., privind forța obligatorie a contractului.

Întrucât judecătorul fondului nu a făcut aplicarea acestui text legal, a pronunțat o hotărâre vădit nelegală, în care a invocat texte legale incidente în cazul clauzelor îndoielnice pentru un articol contractual care nu reclama aplicarea acestora, încălcând, evident, principiul in claris non fit interpretatio, aplicabil în dreptul român prin interpretarea per a contrario a art. 978 și următoarele din vechiul C. civ.

I se reproșează judecătorului fondului că a refuzat să recunoască forța obligatorie a unei clauze contractuale și a încălcat principiul neretroactivității, ajungând să aplice unui contract încheiat în anul 2005 norme legale edictate cu mult ulterior, iar după ce a redat prevederile art. 5 din contractul de închiriere, a susținut recurenta-reclamantă că mecanismul agreat de părțile contractante presupune, cu claritate, ca în absența vreunei notificări din partea locatarului WBC, contractul să se prelungească automat.

În criticile din recurs, a arătat recurenta WBC că Romsilva, nemulțumită de prevederile propriului contract, și-a creat un drept de denunțare în favoarea sa, după cum rezultă din art. 7 alin. (1) din Hotărârea nr. 7/30.07.2015 a Romsilva, prin care s-a aprobat "propunerea Serviciului juridic din Nota nr. x/29.07.2015 de a nu se prelungi contractele de închiriere a fondului forestier proprietate publică a statului în scopul înființării și funcționării crescătoriilor de vânat și a complexurilor de vânătoare", deși, în cuprinsul notei nr. x/29.07.2015 s-a reținut corect că dreptul de denunțare aparține locatarului:

"la art. 5 din contractul de închiriere posibilitatea de a prelungi sau a înceta contractul este acordată exclusiv locatarului". Pretinde recurentul-reclamant că este inacceptabil raționamentul primei instanțe, în care s-a reținut că norme legale impun ignorarea conținutului art. 5 din contractul de închiriere, iar locatorul Romsilva ar deține un drept recunoscut de denunțare.

Recurenta-reclamantă a invocat încălcarea autorității de lucru judecat de către judecătorul fondului, prin raportare la decizia nr. 5429/7.11.2019 a ÎCCJ, în ale cărei considerente s-a afirmat că "Romsilva s-a angajat prin art. 5 din contractul de închiriere să respecte dreptul exclusiv al locatarului de a decide după primii 10 ani dacă dorește să înceteze sau să continue executarea contractului", concluzionând prima instanță în sens invers decât în decizia menționată, fiind incident, în atare condiții, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Totodată, formulând critici referitoare la interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat recurenta-reclamantă WBC că sunt clare clauzele contractului de închiriere, art. 5 din această convenție prevăzând că locatarul WBC este singura entitate care deține un drept potestativ de a opri prelungirea contractului de închiriere, cu cel puțin 15 zile înainte de împlinirea termenului de 10 ani, iar un astfel de drept simetric nu este pur și simplu stipulat în favoarea locatorului Romsilva.

A susținut recurenta-reclamantă că instanța nu putea aplica normele de interpretare a clauzelor îndoielnice prevăzute de art. 978 și următoarele din vechiul C. civ., față de împrejurarea că sfera prevederii contractuale este clară, judecătorul fondului încălcând prevederile art. 969 din vechiul C. civ. și principiul irevocabilității convențiilor civile. Se afirmă în calea recursului că nu poate fi vorba despre nicio eroare materială în redactarea clauzei nr. 5 din contractul de închiriere, însăși intimata-pârâtă Romsilva recunoscând acest drept exclusiv al locatarului de a prelungi sau înceta respectivul contract.

Apoi, a mai afirmat recurenta WBC că prelungirea contractului este un efect al convenției părților, nu o modificare a acesteia, dat fiind faptul că prelungirea rezultă ca urmare a clauzelor deja agreate, fără a fi necesară vreo amendare a acestora, sub unica cerință a neexercitării dreptului potestativ al WBC de denunțare.

Au fost menționate ca fiind incidente, în acest context, prevederile art. 1 și ale art. 969 din vechiul C. civ., cele ale art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și ale art. 15 din Constituția României.

În condițiile în care instanța de contencios administrativ nu a fost învestită cu o cerere de anulare a clauzei art. 5 din contractul de închiriere, nu se putea refuza aplicarea acestei prevederi contractuale, iar o altă încălcare a dreptului material s-a realizat prin aplicarea noii legi efectelor unui contract încheiat sub legea veche.

A susținut recurenta-reclamantă că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1810 C. civ., nefiind incidentă ipoteza tacitei relocațiuni, întrucât art. 5 din contract reglementează o modalitate de prelungire automată a închirierii în baza înțelegerii inițiale a părților, nu de închiriere a unui nou contract, iar lipsa notificării din partea locatarului WBC atrage prelungirea duratei contractuale.

Se mai arată că regimul tacitei relocațiuni este unul dispozitiv, de la care părțile pot deroga, referirea părților la noțiunea de tacită relocațiune nu a fost realizată pentru a se prelua ca atare regimul tacitei relocațiuni, în acest scop nefiind nevoie de o prevedere expresă. Prin urmare, nu sunt incidente prevederile art. 15 din Legea nr. 213/1998, art. 1 și art. 4 din H.G. nr. 725/2005, art. 1784 alin. (3) C. civ., art. 11 alin. (3) Codul silvic aprobat prin Legea nr. 46/2008.

Se critică în recurs aplicarea greșită, de către prima instanță, a tuturor acestor dispoziții legale, susținându-se că judecătorul fondului a adăugat la actul administrativ normativ pe care l-a citat (H.G. nr. 725/2005), iar toată argumentația din hotărârea recurată este, de fapt, o critică la adresa unei clauze contractuale cu analiza căreia nu a fost învestită. În referire la prevederile art. 15 din Lege nr. 213/1998, se arată de către recurenta-reclamantă că, odată ce un contract a fost atribuit prin licitație publică, efectele sale sunt obligatorii pentru părți, iar în logica instanței de fond, niciodată nu ar mai avea loc o prelungire a contractului, ci ar exista obligația parcurgerii unei noi proceduri de licitație publică, iar prevederile art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 725/2005 ar deveni lipsite de rațiune.

În privința normei de la art. 1784 C. civ., a afirmat recurenta-reclamantă că a fost aplicată eronat de către prima instanță, neputând fi incidentă o astfel de prevedere cu efect retroactiv, iar textul de lege este aplicabil unui alt domeniu, însă, potrivit Legii nr. 213/1998, Romsilva nu se numără printre persoanele care nu pot face decât acte de administrare, iar contractul de închiriere nu cade sub incidența art. 1784 alin. (3) C. civ.

Pe de altă parte, acest articol din C. civ. stabilește expres că este aplicabil doar dacă nu există prevederi contrare într-o lege specială, care să dispună altfel, or, în cauză, contractul de închiriere a fost încheiat în temeiul art. 4 din H.G. nr. 725/2005, iar la momentul intrării în vigoare a art. 1784 alin. (3) C. civ., erau în vigoare atât prevederile art. 14 din Legea nr. 213/1998, cât și H.G. nr. 725/2005.

În privința dispozițiilor art. 11 alin. (3) din Codul silvic, se arată în criticile din recurs că Legea nr. 46/2008, de aprobare a Codului silvic, este o lege ulterioară încheierii contractului, iar interdicția concesionării fondului forestier nu se poate aplica închirierii, fiind făcută o distincție și în Legea nr. 213/1998 între contractul de concesiune și contractul de închiriere, drepturile concesionarului fiind mai extinse decât cele ale locatarului.

Se mai pretinde în calea de atac o încălcare a dispozițiilor art. 1225 și a celor din cuprinsul art. 1236, ambele din C. civ., referitoare la caracterul licit al obiectului și al cauzei unei contract, recurenta subliniind că lipsesc din considerentele sentinței atacate orice fel de referiri la motivele de nelegalitate a hotărârii Romsilva rezultând din încălcarea acestor texte legale. Pe de o parte, afirmă recurenta WBC, hotărârea Romsilva are ca obiect încetarea contractului, în lipsa dreptului autorității de a ignora forța obligatorie a art. 5 din respectivul contract, astfel că obiectul actului administrativ atacat contravine ordinii publice. Pe de altă parte, cauza pentru care Romsilva a emis hotărârea atacată constă în eludarea obligației asumate prin contract de a respecta dreptul de folosință al chiriașului pentru o perioadă de 49 de ani, în ipoteza în care chiriașul nu notifică încetarea acestuia după primii 10 ani, cauza hotărârii Romsilva fiind, astfel, una ilicită.

Totodată, se mai arată în criticile din recurs că instanța de fond a încălcat principiul speranței legitime consacrat de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, astfel cum acesta rezultă din art. 1 Protocolul 1 al Convenției EDO, precum și pe cele ale art. 44 din Constituție, întrucât, în accepțiunea recurentei-reclamante, în noțiunea de "bunuri" din norma europeană, WBC a înțeles să includă investițiile semnificative pe care le-a realizat în considerarea posibilității de a exploata Complexul de vânătoare Balc pentru o perioadă îndelungată, de până la 49 de ani, iar prin încetare prematură a contractului, WBC are investiții nearmonizate, pierzând atât valoarea acestora, cât și posibilitatea de exploatare a lor.

Prin încheierea contractului, Romsilva a creat recurentei WBC cel puțin o speranță legitimă că aceasta va avea opțiunea exclusivă de a decide menținerea contractului în vigoare pentru 49 de ani, astfel că hotărârea Romsilva este nulă pentru că afectează nu doar bunurile WBC, dar și speranța legitimă pe care recurenta a avut-o în temeiul art. 5 din contractul de închiriere.

A făcut trimitere recurenta-reclamantă la cauza CEDO nr. 44277/98, Stretch vs. Marea Britanie, hotărârea din 24.06.2003, susținând că sunt similitudini între cele două cauze, iar întocmai cauzei precitate, WBC are un bun în sensul Convenției, care protejează în egală măsură drepturile de creanță și, mai general, așteptările legitime privind dobândirea unui bun, inclusiv a unei creanțe, întrucât art. 5 a fost inclus ca atare în proiectul de contract inclus în documentația de licitație, creând speranța legitimă că, având calitatea de locatar, dacă nu va notifica până la împlinirea termenului inițial de 10 ani, contractul se va prelungi până la 49 de ani.

Romsilva nu a făcut nimic de-a lungul relației contractuale, de natură să transmită ideea că așteptările legitime ale A. nu se vor materializa, în schimb, a recunoscut prin actele interne (nota nr. x/29.07.2015 a șefului serviciului juridic) că citirea dată de A. contractului este cea corectă, fără ca acest lucru să împiedice însă ingerința și fără a se invoca vreun interes public care să justifice această ingerință.

4.1. Prin întâmpinarea depusă în dosarul instanței de recurs, intimata - pârâtă Regia Națională a Pădurilor - Romsilva a invocat, în principal, excepția tardivității recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat, și menținerea, drept temeinică și legală, a sentinței primei instanțe.

La dosar a depus întâmpinare și intimata-pârâtă Romsilva, invocând, pe cale de excepție, tardivitatea căii de atac declarate de reclamanta WBC, în raport de data depunerii la dosar a recursului și de cea a comunicării hotărârii primei instanțe, iar cu privire la fondul cauzei, a subliniat că nu sunt critici care să se încadreze în temeiurile de drept prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

În referire la pretinsa încălcare a autorității de lucru judecat, a susținut intimata-pârâtă că nu se poate pune semnul egalității între motivul pe care Înalta Curte l-a considerat că poate duce la casare și dezlegarea unei chestiuni de drept, în sensul că ÎCCJ n-a dezlegat problema de drept privind dispozițiile legale imperative privind principiile forței obligatorii și irevocabilității convenției și nici înțelesul clauzei de la art. 5 din contract, astfel încât să se poată susține autoritatea de lucru judecat asupra acestor aspecte.

Cât privește celălalt motiv de casare, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., afirmă intimata-pârâtă că hotărârea primei instanțe este una legală și temeinică, fiind dată cu respectarea normelor de drept material incidente în cauză.

În acest sens, a susținut intimata-pârâtă că prima instanță nu a "ocolit" principiul forței obligatorii a contractului, cum greșit a afirmat recurenta-reclamantă, stabilind însă că în speță este vorba despre noua locațiune ce se supune legilor în vigoare la data încheierii, adică în anul 2015, nu celor de la momentul încheierii contractului nr. x/30.08.2005, iar potrivit prevederilor art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 raportat la art. 129 din aceeași lege, noua locațiune intră sub incidența prevederilor noului C. civ.. Se mai arată prin întâmpinare că părțile au prevăzut prin voința lor că se aplică acestei convenții și prevederile apărute ulterior încheierii contractului, iar interpretarea clauzei 5 din acest contract în sensul că doar locatarul are dreptul de a denunța locațiunea reprezintă o limitare nepermisă a dreptului de dispoziție, ce reprezintă o prerogativă esențială a dreptului de proprietate, în condițiile în care Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, proprietar în cauză, nu este de acord cu prelungirea contractului de închiriere.

A făcut trimitere intimata-pârâtă la jurisprudența relevantă a ÎCCJ într-o cauză similară, cea înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2016.

În referire la principiul forței obligatorii a unui contract, reglementat de art. 969 C. civ. (din 1864), a arătat intimata Romsilva că la art. 5 din contractul părților s-a prevăzut că sunt aplicabile acordului de voință al părților prevederile H.G. nr. 725/2005, interpretarea acestei clauze fiind aceea că s-a încheiat contractul de închiriere pe o durată de 10 ani, cu posibilitatea prelungirii, prin tacita relocațiune, până la 49 de ani, locatorul putând să-și exprime opțiunea de a continua sau nu locațiunea.

Cum locatorul a notificat locatarul că se află în imposibilitate de a mai continua locațiunea, recurenta nu poate emite pretenția de a continua existența contractului după expirarea termenului de 10 ani, iar o nouă locațiune ar presupune emiterea unei noi hotărâri de guvern, conform art. 14 din Legea nr. 213/1998, care, însă, nu a fost emisă la momentul anului 2015.

Reia intimata-pârâtă ideea centrală, conform căreia aceasta, în calitate de administrator, iar nu de proprietar, în condițiile art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 725/2005, nu putea să-i garanteze recurentei-reclamante închirierea pe o durată de 49 de ani.

Cu privire la pretinsa încălcare a principiului neretroactivității legii civile, instituit prin dispozițiile art. 15 din Constituția României, afirmă intimata Romsilva că sunt aplicabile în cauză prevederile art. 1784 alin. (3) din noul C. civ. și cele ale art. 11 alin. (3) din Legea nr. 46/2008-Codul silvic, părțile agreând prin contract să se aplice și reglementări legale ce vor apărea ulterior datei de încheiere a contractului.

Se mai arată, din nou, că, în cauză, nu este vorba despre executarea contractului de închiriere din 30.08.2005, ci despre un nou contract de locațiune, care trebuie să se supună regulilor în vigoare la momentul 31.08.2015, când a expirat contractul inițial, reguli care cuprind o serie de interdicții în privința dreptului Romsilva de a încheia contracte de locațiune pentru fondul forestier aflat în proprietatea publică a statului (noul Cod silvic nu mai prevede posibilitatea închirierii terenurilor forestiere, ci prevede doar concesiunea fondului forestier proprietate publică a statului-art. 11 alin. (3) din Legea nr. 46/2008). Apoi, prevederile art. 1784 alin. (3) din C. civ. limitează la 5 ani durata locațiunilor încheiate de persoane care nu pot face decât acte de administrare, iar în raport de toate aceste norme legale survenite după încheierea contractului din anul 2005, afirmă intimata Romsilva că este legală hotărârea sa nr. 7/30.07.2015, prin care se propune denunțarea locațiunii și încetarea acestui contract la expirarea termenului de 10 ani.

Cu privire la pretinsa încălcare, de către prima instanță, a speranței legitime a recurentei WBC de a beneficia de folosința terenului închiriat pentru 49 de ani, a susținut intimata Romsilva că nu i s-a garantat funcționarea complexului de vânătoare pentru cel puțin 49 de ani, recurenta încercând că inducă instanța în eroare, în condițiile în care, prin trei contracte anterioare încheierii contractului de închiriere a cărui prelungire prin tacita relocațiune se dispută în cauză, au fost achiziționate active, au fost realizate investiții și s-a luat în gestiune fondul de vânătoare, așadar, fără să știe dacă va încheia contract de închiriere pentru fondul forestier solicitat și pe ce durată. Prin urmare, investițiile au fost realizate în baza contractului nr. x/2002, iar nu în virtutea contractului de închiriere nr. x/30.08.2005. A invocat intimata prevederile alin. (1) ale art. 1 din protocolul 1 al Convenției europene pentru drepturile omului, în care se arată că "dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor", iar în cauză statul român a adoptat astfel de legi pentru că fondul forestier este de o importanță majoră, fiind inclus în legile siguranței naționale.

4.2. Intimata-pârâtă RNP Romsilva-Direcția Silvică Bihor a formulat întâmpinare față de recursul reclamantei WBC, prin care a solicitat să fie respinsă calea de atac în principal ca fiind tardiv declarată, iar în subsidiar, pe fond, ca nefondată, cu consecința menținerii hotărârii primei instanțe astfel cum a fost pronunțată.

Asupra excepției tardivității recursului, a susținut intimata Romsilva-Direcția Silvică Bihor faptul că s-a realizat comunicarea hotărârii primei instanțe la sediul ales, astfel că nu se justifică depășirea termenului procedural pentru declararea căii de atac sau repunerea în termen formulată de recurenta-reclamantă.

În privința temeiurilor de casare invocate de recurentă, afirmă intimata Romsilva-Direcția Silvică Bihor că pot fi regăsite critici care se circumscriu doar punctelor 7 și 8 din cuprinsul art. 488 C. proc. civ., nu și cele ale art. 488 pct. 5 și 6, invocate, și acestea, de către titulara căii de atac.

În referire la temeiul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., intimata-pârâtă a susținut că hotărârea în raport de care s-a invocat autoritatea de lucru judecat este una prin care s-a dispus casarea sentinței pronunțate de prima instanță, întrucât judecătorul cauzei nu a răspuns argumentelor de nelegalitate invocate de reclamanta WBC și, totodată, nu a cercetat dispozițiile legale imperative privind principiile forței obligatorii și irevocabilității convențiilor (art. 969 C. civ. 1864), din perspectiva invocată de reclamantă în acțiune, instanța de control judiciar neîmpărtășind poziția instanței de fond conform căreia valabilitatea acestei clauze, precum și consecințele sale juridice pot fi analizate doar în cadrul dosarului disjuns ce vizează contractul de închiriere.

În raport de aceste aspecte relevate în cuprinsul deciziei nr. 5429/07.11.2019, a considerat Romsilva-Direcția Silvică Bihor că nu este fondat motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Din perspectiva celuilalt temei de drept indicat de recurenta-reclamantă WBC, a susținut intimata-pârâtă că hotărârea primei instanțe a fost dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material, reținând că actul administrativ a cărui anulare s-a solicitat a fost emis cu respectarea normelor legale incidente, întrucât Romsilva avea dreptul de a nu prelungi contractul de închiriere peste termenul inițial de 10 ani, notificarea încetării contractului este legală, ca și hotărârea Romsilva de a nu prelungi contractul de închiriere, iar tacita relocațiune nu a intervenit, în lipsa acordului Romsilva.

A mai arătat intimata-pârâtă că sunt aplicabile noile dispoziții ale C. civ. contractului de închiriere încheiat între părți, potrivit prevederilor art. 129 din Legea nr. 71/2011 și ale art. 1810 din noul C. civ., mai ales că, potrivit clauzei contractuale de la art. 25, părțile au stabilit că "prezentul contract se completează cu C. civ. și cu alte reglementări în vigoare la data semnării contractului și cele apărute ulterior încheierii contractului".

Schimbându-se cadrul legal, proprietarul fondului forestier a stabilit prin Legea nr. 46/2008 că acesta nu poate fi concesionat, cu excepția situațiilor prevăzute la art. 11 alin. (3), iar obiectul contractului de închiriere nr. x/30.08.2005 nu se încadrează la excepțiile prevăzute de Codul silvic.

Se mai arată că sunt neîntemeiate susținerile intimatei-reclamante privind inaplicabilitatea prevederilor art. 1784 alin. (3) C. civ., acestea fiind operabile, fiind exact situația în care se află Romsilva, care nu poate face decât acte de administrare în ceea ce privește proprietatea publică a statului român, respectiv, în cauza de față, terenurile forestiere proprietate publică.

În privința instituției tacitei relocațiuni, a afirmat intimata-pârâtă că aceasta își produce efectele ori de câte ori există o voință reciprocă și tacită a ambelor părți de a continua raporturile locative, iar în situația în care locatorul, înainte de încetarea vechiul contract, sau în urma încetării acestuia, își face cunoscută intenția de a nu mai încheia un nou contract, tacita relocațiune nu mai poate avea loc, pentru că nu se mai poate presupune intenția de a încheia un nou contract, aceasta fiind situația în cauza de față.

Nu se poate susține cu niciun temei că doar intimata-reclamantă ar fi avut dreptul de a opta cu privire la prelungirea contractului, pentru că, dacă ar fi fost așa, ar fi însemnat că Romsilva ar fi fost de acord cu o perioadă contractuală de până la 49 de ani, contrar legislației în vigoare la acel moment, care limita la 10 ani perioada de închiriere a terenurilor forestiere proprietate publică a statului.

Totodată, dacă s-ar accepta teza intimatei-reclamante, s-ar goli de conținut instituția tacitei relocațiuni, cât timp nu ar mai trebui verificată o condiție esențială, aceea a poziției locatorului de lăsare a locatarului în posesia bunului închiriat.

4.3. Față de recursul promovat de recurenta - reclamantă A. S.R.L a formulat întâmpinare și intimatul - intervenient Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care a invocat excepția tardivității recursului, a solicitat respingerea cererii de repunere în termenul de recurs, formulată de recurenta - reclamantă, iar din perspectiva aspectelor de fond ale cauzei, a cerut respingerea recursului, ca nefondat.

În principal, a arătat intimatul-pârât că recursul a fost depus la dosar peste termenul legal, urmare schimbării sediului reprezentantului convențional, fiind aplicabile prevederile art. 172 C. proc. civ., pentru că recurenta-reclamantă nu a adus la cunoștința instanței de judecată și nici a celorlalte părți citate în cauză modificarea locului de comunicare a actelor procedurale.

În subsidiar, a solicitat intimatul-pârât să se mențină soluția pronunțată pe fondul cauzei, fiind legale actele administrative atacate în cauză, reluând conținutul clauzei inserate la art. 5 din contractul de închiriere și istoricul împrejurărilor în care Romsilva a adus la cunoștința locatarei WBC intenția sa de a nu mai prelungi acest contract.

În privința textelor legale aplicabile contractului, a arătat intimatul-pârât că acestea sunt cele în vigoare la momentul încheierii convenției părților, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 72/2011, iar norma de drept material pentru tacita relocațiune este cea din cuprinsul art. 1810 C. civ.

Se mai menționează în cuprinsul întâmpinării că toate textele legale la care a făcut referire judecătorul cauzei în hotărârea pronunțată au fost corect interpretate și aplicate, fără a se putea extrage ideea acreditată de recurentă, precum că Romsilva s-ar fi angajat contractual să-i garanteze folosința terenurilor forestiere aflate în proprietatea publică a statului, pentru o perioadă de 49 de ani.

De altfel, după cum afirmă intimatul-pârât, în raport de prevederile art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 725/2005, Romsilva nu ar fi putut renunța în mod valabil printr-o clauză contractuală la dreptul de a decide în urma propriei evaluări, dacă va prelungi sau nu respectivul contract de închiriere a terenurilor forestiere proprietate publică a statului.

Totodată, arată intimatul Ministerul Finanțelor că nici afirmația WBC privind dreptul exclusiv al acesteia de a denunța contractul de închiriere nu este în concordanță cu normele legale în vigoare la data încheierii respectivului contract, care nu prevedea posibilitatea încheierii unui astfel de contract pe o durată mai mare de 10 ani. A făcut trimitere intimatul-pârât și la prevederile art. 978 C. civ., necesare pentru interpretarea sintagmei "tacita relocațiune", precum și la cele cuprinse în art. 1810 C. civ., susținând că tacita relocațiune implică un acord al locatorului pentru continuarea folosinței bunului închiriat, esențială fiind voința ambelor părți contractante pentru continuarea locațiunii. Totodată, a mai arătat că, potrivit prevederilor art. 15 din Legea nr. 213/1998, coroborate cu cele ale art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 725/2005, încheierea unui nou contract nu se putea face decât în condiții similare celor din contractul inițial, adică tot prin organizarea unei licitații, neputând fi eludate normele legale referitoare la procedura licitației publice. Acest argument a fost avut în vedere și de către intimata Romsilva, în cuprinsul notei serviciului său juridic, prin care s-a propus să nu se prelungească contractele de închiriere de tipul celui în cauză, iar părțile au convenit de la bun început ca, în situația intrării în vigoare a unor legi noi, acestea să fie aplicabile situației lor.

În referire la cererea de intervenție accesorie formulată de Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român, se arată prin întâmpinare că aceasta a fost corect admisă de judecătorul fondului, întrucât obiectul contractului de închiriere se află în proprietatea publică a statului, RNP Romsilva având doar calitatea de administrator al acestuia, iar recursul declarat în cauză nu cuprinde critici referitoare la soluția instanței de fond dată asupra cererii de intervenție .

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 31 ianuarie 2022 s-a fixat termen de judecată la data de 5 aprilie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs asupra căii de atac formulate

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate și normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:

II.1 Argumente de fapt și de drept relevante

Criticile recurentei-reclamante au fost încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 7 și 8 C. proc. civ., fiind dezvoltate argumente specifice fiecăruia dintre motivele de casare menționate ca temei de drept în recursul de față.

În raport de decizia de casare nr. 5429/7.11.2019, a susținut recurenta-reclamantă că prima instanță a încălcat prevederile de ordine publică din cuprinsul art. 501 alin. (1) C. proc. civ., fapt pentru care a clamat incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., precum și autoritatea de lucru judecat a acestei decizii, în care, în opinia A. S.R.L., instanța de recurs a stabilit într-o manieră care nu poate fi contrazisă, două aspecte esențiale pentru soluționarea cauzei, respectiv dreptul de denunțare al contractului este un drept exclusiv în favoarea locatarului (WBC), iar după primii 10 ani se poate stabili încetarea sau continuarea contractului, iar nu începerea unui nou contract (ca efect al unei tacite relocațiuni), aceste din urmă argumente fiind raportate la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Examinând criticile subsumate acestor temeiuri de casare, Înalta Curte reține caracterul lor nefondat, întrucât, prin decizia de casare din primul ciclu procesual nu s-a dezlegat nicio chestiune litigioasă care să fie obligatorie pentru instanța care judecă fondul, instanța de control judiciar stabilind doar că în hotărârea atacată nu s-au arătat motivele pentru care au fost respinse argumentele de nelegalitate invocate de reclamantă în cererea sa de chemare în judecată, iar judecătorul cauzei nu a cercetat dispozițiile legale imperative privind principiile forței obligatorii și irevocabilității convențiilor, din perspectiva invocată de reclamantă în acțiune, având în vedere că Romsilva s-a angajat prin art. 5 din contractul de închiriere să respecte dreptul exclusiv al locatarului WBC de a decide după primii 10 ani dacă dorește să înceteze sau să continue executarea contractului.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, aceste considerente nu dezleagă chestiunea referitoare la interpretarea clauzei contractuale de la art. 5 din contractul de închiriere nr. x/2005 în sensul urmărit de locatarul WBC, ci întreaga argumentație a instanței de recurs s-a fundamentat pe incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivat de faptul că nu a fost cercetat fondul cererii principale, indicațiile date instanței de fond în rejudecare fiind acelea de a cerceta toate motivele de nelegalitate invocate în cererea de chemare în judecată și reiterate în recursul examinat.

Dacă ar fi dezlegat o astfel de chestiune precum cea pretinsă de recurenta-reclamantă, referitoare la conferirea unui drept exclusiv al locatarului de a opta pentru continuarea sau denunțarea locațiunii, îndrumările date primei instanțe ar fi pornit de la aceste aspecte asupra cărora s-a pretins o statuare, fără a fi nevoie să se traseze îndrumări care să implice reluarea tuturor aspectelor de nelegalitate din cererea de chemare în judecată, inclusiv a problematicii vizând interpretarea clauzei în discuție.

În concluzie, nefiind dezlegată nicio problemă de drept care să fie obligatorie pentru judecătorul fondului, nu se poate reține o încălcare a vreunei norme de procedură, care să facă incident motivul de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., astfel cum, în egală măsură, nu poate fi vorba despre existența vreunei autorități de lucru judecat a cărei nerespectare să fi atras nelegalitatea hotărârii supuse prezentului recurs pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

În criticile sale din recurs, subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., B. solicită instanței de control judiciar, în esență, să valideze interpretarea acestei părți cu privire la una dintre clauzele contractului de închiriere nr. x/30.08.2005, cea inserată la articolul 5 din contract, în aplicarea principiului forței obligatorii a contractului și fără a aplica normele de interpretare a clauzelor îndoielnice, prevederile contractuale fiind clare, în opinia titularului cererii de recurs.

Chestiunea litigioasă, după cum corect a reținut prima instanță, a vizat examinarea legalității Hotărârii Romsilva nr. 7/30.07.2015 și a actelor premergătoare emiterii sale, prin care s-a aprobat propunerea din Nota serviciului juridic al Romsilva nr. 9661/29.07.2015 de a nu se prelungi contractele de închiriere a fondului forestier proprietate publică a statului în scopul înființării și funcționării crescătoriilor de vânat și a complexurilor de vânătoare, ceea ce implică, fără îndoială, și interpretarea clauzei inserate la art. 5 din contractul de închiriere nr. x/2005, privind posibilitatea de a continua locațiunea la expirarea termenului de 10 ani.

Este real că instanța de fond nu a fost învestită să analizeze legalitatea clauzelor din contractul părților, ci doar să verifice dacă încetarea acestuia în temeiul Hotărârii nr. 07/2015 a Consiliului de administrație RNP Romsilva este legală sau nu, însă o astfel de analiză nu poate să ignore clauza pe care se sprijină întreaga argumentație a recurentei-reclamante, ce îi conferă, în accepțiunea acesteia, dreptul exclusiv de a opta pentru continuarea sau încetarea contractului de închiriere ajuns la termen.

Clauza în discuție, inserată la art. 5 din contractul de închiriere nr. x/2005, prevede că "prezentul contract de închiriere se încheie, conform prevederilor H.G. nr. 725/2005, pe o perioadă de 10 ani, adică de la data de 01.09.2005 până la data de 31.08.2015, cu prelungirea, prin tacita reconducțiune (relocațiune), până la 49 de ani, în condițiile în care locatarul nu notifică încetarea contractului cu cel puțin 15 zile înainte de împlinirea termenului de 10 ani".

Recurenta-reclamantă a socotit că este singura îndreptățită să denunțe contractul de închiriere, în calitatea sa de locatar, iar în absența acestei denunțări unilaterale contractul urma să continue prin tacita relocațiune, în timp ce intimata-pârâtă Romsilva a arătat că nu a făcut altceva decât să-și exercite prerogativele sale de locator, ce îi confereau și dreptul ca la expirarea duratei inițiale de închiriere să opteze pentru continuarea locațiunii ori pentru denunțarea contractului, având ca efect încetarea acestuia la momentul ajungerii la termen.

În primă instanță, s-a stabilit cu deplin temei că este corectă interpretarea dată de locatorul Romsilva clauzei contractuale referitoare la dreptul său de a anunța încetarea contractului de închiriere la expirarea duratei stabilite la încheierea locațiunii, drept care aparține oricăreia dintre cele două părți, nefiind recunoscut doar în favoarea chiriașului A., iar această soluție este confirmată și în calea controlului judiciar, Înalta Curte reținând că nu poate fi acceptată interpretarea recurentei-reclamante, privind dreptul său exclusiv de a continua sau de a denunța contractul de închiriere, un astfel de drept intrând în conflict cu necesitatea respectării principiului legalității, de care trebuie să se țină seama în mod prioritar la momentul manifestării de voință pentru tacita relocațiune, după cum se arată în considerentele următoare.

În referire la modalitatea de interpretare a clauzei în discuție, recurenta-reclamantă a susținut că nu este vorba despre un nou contract după expirarea termenului de 10 ani, astfel că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, precum art. 1810 din noul C. civ., art. 15 din Legea nr. 213/1998, art. 1 și art. 4 din H.G. nr. 725/2005, art. 1784 alin. (3) C. civ., art. 11 alin. (3) din Codul silvic, aprobat prin Legea nr. 46/2008.

Din perspectiva normei legale aplicabile în cauză, în materia tacitei relocațiuni, Înalta Curte reține că este corectă soluția judecătorului fondului, care a reținut că sunt incidente prevederile art. 1810 din noul C. civ., potrivit normei exprese din cuprinsul art. 129 din Capitolul VII Dispoziții cu privire la cartea a V-a "Despre obligații" a C. civ. și cu privire la unele legi - Secțiunea 1 Dispoziții tranzitorii și de punere în aplicare a cărții a V-a "Despre obligații" a C. civ. din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., în care se arată că "Dispozițiile art. 1.810 din C. civ. sunt aplicabile în cazul tuturor contractelor de locațiune al căror termen se împlinește după data intrării în vigoare a C. civ..".

În raport de datele temporale ale contractului de închiriere nr. x/2005, a cărei durată de 10 ani s-a împlinit la data de 31.08.2015, este evident că ipoteza unei tacite relocațiuni nu poate fi analizată decât în condițiile prevăzute de art. 1810 din noul C. civ., intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011.

Tacita relocațiune semnifică derularea unui nou contract de închiriere, în condițiile vechiul contract care a ajuns la termen, în situația în care bunul este folosit în continuare de locatar, care își îndeplinește obligațiile fără vreo împotrivire din partea locatorului, fiind, așadar, de esența acestei instituții să se confere fiecărei părți dreptul de a continua ori, dimpotrivă, de a înceta locațiunea începută și epuizată prin ajungerea la termen a contractului inițial. Doar în ipoteza unei manifestări de voință concordante a ambelor părți, în forma descrisă de art. 1810 C. civ., se poate vorbi de o nouă relocațiune, acceptată în continuarea celei expirate prin ajungerea contractului la termen.

Interpretarea pe care încercă recurenta-reclamantă să o impună încalcă, în mod flagrant, dreptul de dispoziție pe care îl are locatorul cu privire la bunul pe care îl oferă spre închiriere, în calitatea sa de administrator căruia i-a fost oferită prerogativa de a gestiona acest bun, aflat în proprietatea publică a statului roman.

Fiind, așadar, vorba despre un nou contract, acesta este supus normelor legale în vigoare la data încheierii sale, după cum se prevede și în dispozițiile art. 102 din același capitol VII al Legii nr. 71/2011:

"(1)Contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa.

(2) Modificarea contractului se face cu respectarea tuturor condițiilor prevăzute de legea în vigoare la data modificării. În privința elementelor ce nu fac obiectul modificării, sunt aplicabile dispozițiile alin. (1)".

În opinia recurentei-reclamante, are prevalență convenția părților, în interpretarea favorabilă sieși, fără a ține cont de noul cadru legal ce reglementează regimul juridic al terenurilor forestiere aflate în domeniul public al statului.

Înalta Curte nu poate valida un astfel de raționament, care ignoră cu bună știință contextul normativ ce a fost modificat și care configurează alte repere ale posibilității de a folosi bunuri aflate în proprietatea publică a statului român, întrucât, punând în balanță interesul particularului cu interesul public, în materia dreptului administrativ, interesul public primează, iar cel privat este subordonat puterii publice în virtutea căreia a acționat locatorul la momentul încheierii contractului.

În acest context, contrar celor afirmate de recurenta-reclamantă, în speță, examinarea clauzelor contractuale din perspectiva voinței părților și respectării principiului forței obligatorii a contractelor nu poate fi decât subsidiară cerinței de a respecta principiul legalității, altfel spus, "nu se poate deroga prin convenții (...)de la legile care interesează ordinea publică...", principiu regăsit atât în vechiul C. civ. (art. 5), cât și în C. civ. intrat în vigoare în anul 2011 (art. 11).

Reține Înalta Curte că recurenta-reclamantă și-a asumat la încheierea contractului nr. x/2005 ca acesta să fie supus prevederilor legale în vigoare la data manifestării acordului lor de voință, respectiv cele din O.G. nr. 81/19.08.2004, C. civ., Codul comercial și C. proc. civ., precum și acelor reglementări apărute ulterior datei de încheiere a contractului (art. 25 din contractul de închiriere nr. x/2005).

Regulile de încheiere a unei noi locațiuni, din perspectiva îndeplinirii cerințelor legale stipulate pentru închirierea bunurilor aflate în proprietatea publică a statului, cum sunt cele care au format obiectul contractului nr. x/2005, trebuie să existe la momentul la care se dorește noua locațiune, nefiind suficient faptul că ele au fost respectate la încheierea contractului inițial, expirat prin ajungere la termen.

Contextul normativ impus de apariția unui nou cod silvic nu mai putea permite adoptarea unei hotărâri de guvern pentru închirierea unui bun din domeniul public al statului român, fiind permisă doar concesionarea anumitor bunuri, după cum se arată la art. 11 alin. (3) din acest Cod silvic aprobat prin Legea nr. 46/2008, în care se arată că:

(3) Fondul forestier proprietate publică a statului nu poate fi concesionat, cu următoarele excepții:

a) terenurile aferente activelor care se vând, în condițiile legii, de Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, pe durata existenței construcțiilor, dar nu mai mult de 49 de ani de la data încheierii contractului de concesiune;

b) terenurile aferente obiectivelor construite înainte de anul 1990, altele decât cele prevăzute în Legea energiei electrice și a gazelor naturale nr. 123/2012, cu modificările și completările ulterioare, aflate în funcțiune la data intrării în vigoare a prezentei legi, pe durata de funcționare a obiectivelor, dar nu mai mult de 49 de ani de la data încheierii contractului de concesiune, cu condiția menținerii obiectivului."

Aceste noi reglementări survenite după încheierea contractului de închiriere nr. x/2005 determină o imposibilitate de continuare a locațiunii în aceleași condiții ca cele care au fost prevăzute în contractual ajuns la termen, nemaifiind îndeplinite condițiile legale existente la momentul exprimării dreptului de opțiune pentru relocațiune.

O altă normă legală ce se opune operării instituției tacitei relocațiuni este cea prevăzută de art. 1784 alin. (3) C. civ., potrivit căreia " Dacă legea nu dispune altfel, locațiunile încheiate de persoanele care, potrivit legii, nu pot face decât acte de administrare nu vor depăși 5 ani."

Aceste restricții în privința închirierii pe o durată mai mare de 5 ani, precum și lipsa din Codul silvic din 2008 a posibilității de exploatare a fondurilor forestiere aflate în domeniul public al statului prin închiriere determină caracterul justificat al opțiunii Romsilva de a nu consimți la o nouă locațiune asupra bunului ce a format obiectul contractului nr. x/2005.

Cât privește susținerile recurentei-reclamante, potrivit cărora prevederile art. 1784 alin. (3) C. civ. se aplică doar incapabililor la care se referă art. 1654 alin. (1) C. civ., Înalta Curte reține că o astfel de concluzie nu este sprijinită pe niciun argument de interpretare a normei în discuție, ce nu face nicio distincție între persoanele fizice sau juridice, singura posibilitate de stabilire a altui termen de locațiune mai mare de 5 ani fiind existența expresă a unor prevederi legale în acest sens, ce nu au fost identificate în cauză în perioada contemporană momentului la care ar fi putut începe o nouă locațiune, respectiv în anul 2015. Dacă la încheierea inițială a contractului, H.G. nr. 725/2005 prevedea posibilitatea închirierii pe o durată de 10 ani și a prelungirii acestei durate inițiale, la expirarea acestui interval de timp, modificările legislative survenite nu mai prevedeau exploatarea bunului prin modalitatea închirierii, astfel că nici termenul de locațiune nu mai putea fi pus în discuție.

Prin urmare, în mod corect, instanța de fond, făcând aplicarea dispozițiilor art. 1810 din C. civ., a constatat că nu mai există cadrul legal pentru prelungirea contractului de închiriere x/2005, având în vedere că tacita relocațiune presupune, de fapt, încheierea unui nou contract care trebuie însă să respecte normele legale în vigoare în acel moment și nu pe cele abrogate ulterior încheierii primului contract.

Criticile care pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. au fost decelate ca fiind cele referitoare la faptul că prima instanță nu a examinat motivele de nelegalitate a Hotărârii Romsilva nr. 7/30.07.2015 referitoare la încălcarea art. 1225 și art. 1236 C. civ., care interzic obiectul ilicit și cauza ilicită pentru orice acte juridice.

Față de această pretinsă lipsă de motivare din partea primei instanțe, reține Înalta Curte că nu era necesar a se examina distinct incid