ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5429/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin Sentința civilă nr. 2488 din 5 septembrie 2016 pronunțată în Dosarul nr. x/2015 s-a dispus disjungerea capătului de cerere formulat de reclamantă, având ca obiect anularea în parte a Hotărârii Consiliului de Administrație al ROMSILVA nr. 7 din 30 iulie 2015, în ce privește decizia, consemnată în art. 7 alin. (13), prin care a fost aprobată propunerea Serviciului juridic al ROMSILVA de a nu se prelungi durata Contractului de închiriere a terenului forestier aferent complexului de vânătoare nr. 5852 din 30 august 2005, precum și orice acte care au stat la baza adoptării acestei hotărâri (Nota Serviciului juridic nr. 9661 din 29 iulie 2015, Notificarea nr. x din 11 iunie 2015 și orice alte acte premergătoare);

În raport de dispozițiile sentinței de mai sus, s-a format, la data de 23 septembrie 2016 Dosarul nr. x/2016.

Prin cererea înregistrată la data de 27 ianuarie 2017, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat cerere sale de intervenție în interesul pârâtelor din prezentul dosar, susținând interesele lor procesuale și solicitând pe această cale respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin Sentința nr. 1457 din 24 aprilie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâții Regia Națională a Pădurilor Romsilva și Regia Națională a Pădurilor Romsilva - Direcția Silvică Bihor. De asemenea a fost admisă cererea de intervenție accesorie în favoarea pârâtelor, formulată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

1.3. Cererea de recurs:

Împotriva Sentinței nr. 1457 din 24 aprilie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamanta SC A. SRL.

Un prim aspect de nelegalitate invocat este circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.."când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei."

În acest sens recurenta a susținut că sentința atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind ignorate majoritatea criticilor de nelegalitate invocate de reclamanta A.

Se apreciază că motivarea sentinței atacate se limitează la preluarea în bloc a argumentelor Romsilva. După cum se poate observa, motivarea (pag. 6 - 7 din hotărâre) se limitează la reluarea șirului de prevederi nerelevante invocate de pârâte, în schimb, instanța nu a analizat niciuna din criticile de nelegalitate invocate de A. împotriva hotărârii Romsilva criticate.

În acest sens, s-a invocat împrejurarea conform căreia considerentele sentinței atacate nu conțin niciun cuvânt privind argumentele A. referitoare la motivarea hotărârii Romsilva, care se întemeiază pe dispoziții legale ulterioare încheierii contractului de închiriere (contractul încheiat în anul 2005 este anterior, spre exemplu, Codului Silvic - adoptat în anul 2008 și noului C. civ. - intrat în vigoare în anul 2011), prevederi legale care sunt prin urmare inaplicabile temporal având în vedere principiul neretroactivității legii.

Astfel, se arată că prima instanță a ignorat și argumentele reclamantei cu privire la inaplicabilitatea din punct de vedere material a textelor legale invocate în susținerea hotărârii Romsilva

De asemenea, recurenta arată că prima instanță a ignorat argumentele privind încălcarea de către hotărârea Romsilva a dispozițiilor legale imperative privind principiile forței obligatorii și irevocabilității convențiilor, art. 969 C. civ. de la 1864), având în vedere că Romsilva s-a angajat prin art. 5 din Contractul de închiriere să respecte dreptul exclusiv al locatarului A. de a decide după primii 10 ani dacă dorește să înceteze sau să continue executarea contractului.

De asemenea, lipsesc din considerentele sentinței atacate orice fel de referiri la motivele de nelegalitate a Hotărârii Romsilva rezultând din încălcarea art. 1225 și 1236 din noul C. proc. civ. civil, care interzic obiectul ilicit și cauza ilicită pentru orice acte juridice

Recurenta mai invocă faptul că motivarea sentinței atacate nu tratează nici argumentul privind încălcarea art. 1 alin. (3) din Constituție care protejează principiile statului de drept, printre care și încrederea legitimă în activitatea autorităților publice, având în vedere că Hotărârea Romsilva reprezintă un act de revocare/denunțare a unui act însușit de către administrația statală.

În fine, considerentele sentinței atacate ignoră motivul de nelegalitate invocat de reclamantă privind încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art. 44 din Constituție, ce protejează dreptul la protecția bunurilor și a proprietății (inclusiv protecția speranțelor legitime), având în vedere că - prin Contractul de închiriere și investițiile realizate în legătură cu executarea acestuia - s-a născut un "bun" sau cel puțin o speranță legitimă în favoarea A., care au fost încălcate de intimata-pârâtă prin Hotărârea Romsilva.

Se mai precizează că prima instanța declară expres că nu analizează efectele Contractului de închiriere. Astfel, la pag. 7 din sentință, prima instanță remarcă motivul de nelegalitate formulat de reclamantă în lumina art. 5 din Contractul de închiriere, însă se limitează să afirme că "valabilitatea acestei clauze precum și consecințele sale juridice, poate fi analizată doar în cadrul dosarului disjuns ce vizează Contractul de închiriere". Având în vedere că actul atacat în prezentul dosar vizează tocmai decizia autorității de a nu prelungi durata Contractului de închiriere, în opinia recurentei, la soluționarea cauzei, nu putea fi ignorat actul juridic prin care aceeași autoritate a convenit că, la finalul duratei inițiale de 10 ani, numai locatarul (A.) poate decide încetarea contractului.

Pe un alt palier de critică, recurenta invocă prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Sub acest aspect, recurenta susține că, pe de o parte, considerentele sentinței atacate arată că prima instanță și-a întemeiat soluția pe o serie de prevederi legale inaplicabile temporal și/sau material, preluate ca atare din apărările formulate de pârâte, iar pe de altă parte, sentința a ignorat normele de drept material invocate de reclamanta A..

Se apreciază că instanța a constatat, în mod greșit, că prelungirea duratei Contractului de închiriere ar intra în conflict cu prevederile Codului Silvic din anul 2008. Prima instanță s-a întemeiat pe o dispoziție inaplicabilă temporal, cu încălcarea principiului neretroactivității legii. Prelungirea duratei inițiale a contractului de închiriere, în lipsa manifestării de voință contrare din partea chiriașului (A.), reprezintă un efect direct al conținutului contractului de închiriere încheiat de părți în anul 2005 (mai precis, un efect al articolului 5 din contract), iar acest efect nu poate fi guvernat de o lege ulterioară încheierii contractului. În acest sens, se invocă prevederile art. 1 din C. civ. de la 1864, în vigoare la data încheierii contractului de închiriere și la data intrării în vigoare a Codului silvic din 2008, dar și art. 102 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 (privind punerea în aplicare a noului C. civ.) care conține aceeași soluție:

"Contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa".

Se subliniază că prezentul contract de închiriere a fost încheiat în anul 2005, în timp ce Codul Silvic, aplicat în mod greșit de către prima instanță, a fost adoptat abia în anul 2008, fiind inaplicabil temporal față de efectele Contractului de închiriere, iar sentința atacată - ce a soluționat cauza în lumina prevederilor respectivului act normativ - încalcă principiul neretroactivității legii.

Pe de altă parte, Codul silvic este inaplicabil material, având în vedere ca se referă la contracte de concesiune, iar nu la contracte de închiriere. Deși a citat conținutul art. 11 alin. (3) din Codul silvic aprobat prin Legea nr. 46/2008, prima instanță nu a observat că ipoteza respectivului text legal privește doar contracte de concesiune, deci aplicabilitatea acestuia nu poate fi extinsă încât să includă și contractul de închiriere din prezenta cauză.

Susține recurenta că atât potrivit C. civ. anterior, cât și potrivit C. civ. actual, contractele de închiriere dau naștere numai la drepturi de creanță, constând într-un drept de folosință asupra bunului închiriat, în timp ce prin contractele de concesiune se transmite un drept real asupra bunului proprietate publică dat în concesiune, astfel că interdicția instituită de art. 11 alin. (3) din Codul silvic din 2008 cu privire la încheierea de contracte de concesiune (prin care se acordă drepturi reale) nu poate fi extinsă și față de încheierea contractelor de închiriere (prin care se acordă doar drepturi de creanță), întrucât o astfel de interdicție reprezintă o normă de excepție, fiind astfel de strictă și restrictivă aplicare.

Se mai precizează că sentința atacată se întemeiază, în mod greșit, pe norme legale care nu lipsesc de efecte art. 5 din Contractul de închiriere (care lasă numai chiriașului opțiunea încetării contractului după 10 ani). În opinia recurentei, normele legale invocate de prima instanță în cuprinsul hotărârii, nu împiedică producerea efectelor art. 5 din contractul de închiriere, care nu generează vreo consecință de natură a împiedica art. 5 din Contractul de închiriere să își producă efectele convenite de părți, anume ca numai chiriașul (iar nu și locatorul) să poată opta pentru încetarea contractului după expirarea duratei inițiale de 10 ani.

Se mai precizează că instanța de fond a ignorat principiile forței obligatorii și a irevocabilității a convențiilor civile. Prin validarea hotărârii Romsilva de a se opune prelungirii Contractului de închiriere, în ciuda celor convenite de Romsilva prin art. 5 din acest contract, prima instanță a încălcat normele imperative conținute de art. 969 alin. (1) C. civ. 1864 (aplicabil), prin care forța obligatorie a actelor juridice a fost ridicată la nivel de principiu.

De asemenea, permițând Romsilva să hotărască încetarea Contractului de închiriere, în ciuda faptului că prevederile acestui act nu îi confereau un drept de denunțare unilaterală, prima instanță a încălcat și norma imperativă prevăzută de art. 969 alin. (2) din același C. civ., prin care a fost ridicată la nivel de principiu și irevocabilitatea contractelor.

Se arată că, în fața primei instanțe, reclamanta a depus doctrină și jurisprudență (ignorate de prima instanță) din care rezultă o practică constantă a instanțelor judecătorești de a desființa declarațiile de încetare a contractelor emise în lipsa îndepliniri condițiilor pentru valabila încetare a acestora. Or, existența dreptului de a denunța unilateral un contract este o condiție materiala de validitate a declarației de denunțare. Având în vedere că Romsilva nu avea dreptul de denunțare a contractului de închiriere (nici în temeiul art. 1436 din C. civ. 1864, nici în temeiul art. 5 din contractul respectiv), prima instanță trebuia să constate ca hotărârea Romsilva de încetare a acestuia este afectată de nulitate.

Nu în ultimul rând, recurenta a menționat că, în mod greșit prima instanță nu a constatat că Hotărârea Romsilva are un obiect și o cauza ilicită, încălcând astfel dispozițiile imperative ale art. 1225 și 1236 din noul C. civ.. Pe de o parte, hotărârea Romsilva are ca obiect încetarea contractului de închiriere, în lipsa dreptului autorității de a îl înceta și cu ignorarea forței obligatorii a art. 5 din respectivul contract. Prin urmare, obiectul acestui act administrativ contravine ordinii publice. Pe de altă parte, cauza (motivul determinant) pentru care intimata-pârâta a emis hotărârea Romsilva constă în eludarea obligației asumate prin contractul de închiriere de a îl respecta pentru o perioadă de 49 de ani, dacă chiriașul (A.) nu notifică încetarea acestuia după primii 10 ani. Prin urmare, Hotărârea Romsilva are și o cauză ilicită.

În finalul demersului său judiciar, recurenta a arătat că instanța de fond nu a aplicat normele imperative rezultând din art. 1 Protocolul 1 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și din art. 44 din Constituție. În susținerea acestui motiv de recurs, se precizează că actele administrației care încalcă drepturi și interese legitime ale particularilor, inclusiv prin rezilierea unui contract, sunt nule pentru exces de putere. Chiar și în situația în care legea lasă o marjă de apreciere autorităților publice, exercitarea acestei marje cu încălcarea drepturilor și intereselor legitime ale particularilor reprezintă exces de putere, ce atrage nulitatea actului respectiv. În jurisprudența Înaltei Curți s-a stabilit că, inclusiv un act de reziliere emis de o autoritate publică, poate fi adoptat cu exces de putere (în cazul în care încălcările contractuale nu sunt grave), situație în care se impune anularea respectivului act de reziliere. Afortiori, dat fiind că nu există vreo încălcare a Contractului de închiriere din partea A., nu se justifică opțiunea Romsilva de a se opune prelungirii sale în condițiile convenite la semnarea acestuia, astfel încât hotărârea Romsilva a fost emisă cu exces de putere.

Concluzionează recurenta că a făcut o serie de investiții semnificative în considerarea posibilității de a exploata Complexul de Vânătoare Balc pentru o perioadă îndelungată, de până la 49 de ani. Prin încetarea prematură a contractului de închiriere, A. își vede investițiile neamortizate și eforturile nerecompensate. Astfel, Hotărârea Romsilva de a înceta Contractul de închiriere, pe lângă faptul că a fost emisă fără drept, totodată vatămă grav drepturile și interesele legitime ale recurentei A..

În dovedirea argumentelor sale, recurenta invocă o cauză aproape identică, în care CEDO a condamnat Marea Britanie pentru încălcarea speranței legitime create unui particular, în cauza Stretch vs. Marea Britanie, Curtea Europeană a analizat situația unui particular care a încheiat cu o autoritate publică un contract de închiriere ce prevedea un termen inițial de 22 de ani, precum și dreptul exclusiv al chiriașului de a opta pentru prelungirea contractului pe o perioadă suplimentară de 21 de ani. însă, instanțele statale din Marea Britanie au anulat clauza ce prevedea exclusiv în favoarea chiriașului opțiunea prelungirii duratei contractuale. Pentru acest motiv, Curtea Europeană a condamnat statul britanic pentru încălcarea speranței legitime (protejată prin art. 1 din Protocolul nr. 1 Convenția Europeană a Drepturilor Omului) creată particularului prin încheierea contractului de închiriere conținând opțiunea respectivă de prelungire, chiar dacă clauza relevantă a fost ulterior declarată nulă. Curtea a avut în vedere tocmai interesul chiriașului de a prelungi durata închirierii în scopul recuperării investiției efectuate:

"33% speță, reclamantul a încheiat un contract de închiriere de terenuri de la Dorchester [n.n., autoritate publică] pentru o perioadă de 22 de ani. Potrivit prevederilor contractului de închiriere, a trebuit să ridice pe propria sa cheltuială o serie de clădiri în vederea utilizării acestora în industrie ușoară, pe care le putea subînchiria în vederea obținerii chiriei. Contractul de închiriere conținea o opțiune de reînnoire pentru încă 21 de ani. Cu toate acestea, atunci când solicitantul a anunțat că își exercită opțiunea, B. (care a succedat Dorchester ca autoritate locală) a considerat că, prin acordarea opțiunii [n.n. de prelungire], predecesorul său a acționat ultra vires fără să cunoască acest lucru, dreptul de opțiune fiind, prin urmare, nevalid. Această linie de argumentare a fost reținută, fără echivoc, de instanțele engleze [...]

Un ultim aspect pus în discuție se referă la încălcarea principiul securității raporturilor juridice, prevăzut de art. 1 alin. (3) Constituție, arătându-se că prin hotărârea Romsilva a fost afectată securitatea raporturilor juridice și totodată încrederea în autoritățile publice. Art. 5 din Contractul de închiriere însușit de Romsilva prevedea dreptul exclusiv al chiriașului (A.) de a opta pentru prelungirea duratei acestuia până la 49 de ani. Prin Hotărârea Romsilva de a înceta contractul de închiriere (la finalul perioadei inițiale de 10 ani și cu opoziția A.) s-a încălcat principiul securității raporturilor juridice, dar totodată - și nu mai puțin important - s-a știrbit și încrederea particularilor în autoritățile publice.

Intimații pârâți Regia Națională a Pădurilor Romsilva și Regia Națională a Pădurilor Romsilva - Direcția Silvică Bihor, precum și intimatul intervenient Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, nu au formulat întâmpinare în cauză.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este fondat.

Un prim argument de nelegalitate se referă la incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 noul C. proc. civ., respectiv atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit acestui text de lege, casarea hotărârii se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

În literatura de specialitate s-a precizat că deși la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare și anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Un atare motiv de casare se justifică prin prisma faptului că în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluția adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

Este de principiu că, în conformitate cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se va arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Obligația judecătorului de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluția dată, pentru ce a admis susținerile unei părți și le-a respins pe ale celeilalte, pentru ce a găsit bună o probă și nesinceră o altă probă, de ce a aplicat o anumită normă de drept, sau i-a dat o anumită interpretare, este o obligație esențială, a cărei încălcare duce la desființarea hotărârii.

Prin urmare, textul legal sus evocat se referă la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept ce au format convingerea instanței precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă și concretă în concordanță cu probele și actele de la dosar, ea constituind astfel o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și de altfel singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar. Astfel, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, și de altfel ea se circumscrie și noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28 aprilie 2005 în cauza Albina c. României și hot. CEDO din 15 martie 2007 în cauza Gheorghe c. României).

Circumstanțiind aceste aspecte teoretice la speța dedusă judecății, se observă că motivul de recurs invocat în prezentul demers judiciar este fondat.

Astfel, verificând considerentele hotărârii atacate, instanța de control judiciar nu regăsește motivele pentru care au fost înlăturate argumentele de nelegalitate invocate de reclamantă în cererea sa de chemare în judecată.

În concret, prima instanță nu a fost preocupată să răspundă criticilor de nelegalitate constând în inaplicabilitatea prevederilor legale invocate de pârâtă și pe care prima instanță și-a întemeiat sentința, având în vedere principiul neretroactivității legii.

În același sens, judecătorul fondului nu a cercetat dispozițiilor legale imperative privind principiile forței obligatorii și irevocabilității convențiilor Cart. 969 de la 1864), din perspectiva invocată de reclamantă în acțiune, având în vedere că Romsilva s-a angajat prin art. 5 din Contractul de închiriere să respecte dreptul exclusiv al locatarului A. de a decide după primii 10 ani dacă dorește să înceteze sau să continue executarea contractului. Susținerea conform căreia "valabilitatea acestei clauze precum și consecințele sale juridice, poate fi analizată doar în cadrul dosarului disjuns ce vizează Contractul de închiriere" nu poate fi împărtășită de instanța de control judiciar, în condițiile în care actul administrativ atacat a avut ca obiect tocmai decizia autorității de a nu prelungi durata Contractului de închiriere, iar forța obligatorie a contractului din perspectiva prevederilor art. 5 ale acestuia a fost invocat ca motiv distinct de nelegalitate în cererea de chemare în judecată.

De asemenea, lipsesc din considerentele sentinței atacate orice fel de referiri la motivele de nelegalitate ale Hotărârii Romsilva rezultând din încălcarea art. 1225 și 1236 din noul C. proc. civ. civil, care interzic obiectul ilicit și cauza ilicită pentru orice acte juridice, de asemenea menționate în cererea de chemare în judecată.

Nu în ultimul rând, se constată că prima instanță a ignorat motivul de nelegalitate invocat de reclamantă privind încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art. 44 din Constituție, ce protejează dreptul la protecția bunurilor și a proprietății (inclusiv protecția speranțelor legitime), reclamanta recurentă invocând în demersul său judiciar că prin Contractul de închiriere și investițiile realizate în legătură cu executarea acestuia - s-a născut un "bun" sau cel puțin o speranță legitimă în favoarea A., care au fost încălcate de intimata-pârâtă prin Hotărârea Romsilva.

Procedând în acest mod, prima instanta nu a cercetat fondul cererii principale cu care a fost sesizata, preluând doar apărările formulate de pârâtă pe calea întâmpinării, iar pronunțarea unei soluții direct în recurs ar conduce la nerespectarea principiului dublului grad de juridisdicție.

Constatând că primul motiv de casare invocat de recurentă este fondat, iar admiterea acestuia conduce la casarea hotărârii cu consecința trimiterii cauzei la prima instanță, se apreciază că nu este necesară verificarea celui de-al doilea motiv de casare - art. 488 alin. (8) C. proc. civ., prima instanță urmând să cerceteze în primă instanță toate motivele de nelegalitate invocate în cererea de chemare în judecată și reiterate în prezentul recurs.

Concluzionând, este evident că toate aspectele reținute mai sus corespund unei nemotivări a hotărârii și necercetării fondului litigiului, motiv pentru care sunt incidente în cauză prevederile art. 498 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmând să admită recursul declarat de reclamantă și să dispună trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, potrivit considerentelor prezentei decizii.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 497 C. proc. civ. și art. 20 din Legea 554/2004, va dispune admiterea recursului declarat de reclamantă, cu consecința casării sentinței recurate și trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe care va rejudeca pricina ținând cont de îndrumările prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta SC A. SRL împotriva Sentinței civile nr. 1457 din 24 aprilie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 noiembrie 2019.

GGC - LM