Decizia nr. 916/2022 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Nemaifiind o excepție de dezbătut în mod legal, pe fondul cauzei nu se pot analiza aceste aspecte, chiar dacă a fost calificată ca apărare de fond, întrucât, deși tranșată o chestiune litigioasă, care a intrat în puterea lucrului judecat, ar fi reformată și repusă în discuție ca excepție, ceea ce contravine dispozițiilor art. 430 alin. (1) C. proc. civ., fiind în prezența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7) din C. proc. civ.

Consideră recurenta că instanța de apel în mod eronat și ilegal a făcut aplicarea dispozițiilor legale referitoare la excepția nulității absolute a actului intitulat "Protocol", încheiat la 30 martie 1992, și a actelor subsecvente, pentru neîndeplinirea formalității de autentificare ad validitatem, invocată de reclamantă, în sensul că s-ar referi la condițiile pentru întabularea unui drept real imobiliar în cărțile de publicitate imobiliară.

Este greșită și ilegală motivarea instanței de apel a faptului că actele la care s-a făcut referire în sentința apelată, respectiv procesul-verbal din data de 04.07.1990 (prin care CNSRL a preluat fostul patrimoniu al C. civ. al UGSR de la CNPOSL), precum și tranzacția din data de 07.11.1991 (prin care CNSLR, CNS Cartel Alfa și CSI Frăția au luat în discuție partajarea patrimoniului sindical al UGSR), nu sunt subsecvente Protocolului din data de 30 martie 1992, ci sunt anterioare acestui act, deoarece toate aceste acte au făcut obiectul cercetării penale, fiind considerate întocmite în fals și prin infracțiuni;

Referirea instanței de apel la eludarea dispozițiilor legale privind acțiunea în revendicare este greșită și ilegală, deoarece recurenta a solicitat nulitatea absolută a unui contract în care este parte contractantă, nefiind în prezența lipsei interesului, iar pe de altă parte, acțiunea în revendicare poate fi promovată doar de către proprietar și nu de către administrator așa cum greșit a reținut instanța de apel; mai mult decât atât, acțiunea ar fi fost respinsă ca inadmisibilă și nu ca neîntemeiată, așa cum greșit a procedat instanța de apel.

Greșit este și considerentul instanței de apel potrivit căruia reclamanta nu ar fi înțeles să supună nevalabilitatea contractului de închiriere analizei instanței ce a soluționat dosarul nr. x/2017; totodată, instanța de apel nu a examinat faptul că prin procedura specială a evacuării prevăzute de art. 1034-1045 C. civ. prin care s-a soluționat acel litigiu, nu pot fi formulate alte apărări și excepții și nici cerere reconvențională, sens în care consideră că este greșit și acest considerent.

Recurenta arată că a încheiat la data de 10.02.2014 un contract cu adevăratul proprietar, iar contractul de închiriere nr. x/27.01.2015. încheiat între Societatea C. S.R.L. și recurenta S.C. A. S.R.L., modifică un alt contract din anul 2010, aceasta având investiții de peste 400.000 euro în renovarea și amenajarea imobilului.

În mod ilegal, instanța de apel a concluzionat că demersul judiciar inițiat nu poate avea un folos practic, deoarece folosul practic rezultă din calitatea de parte în contractul de închiriere nr. x/27.01.2015 și de calitatea dată reclamantei de contractul de administrare imobil nr. x/23.10.2014, care se suprapune cu contractul de administrare deținut de recurentă;

Tot greșită este și soluția instanței de apel referitoare la schimbarea în tot a hotărârii apelate, deoarece instanța de fond a respins motivul fraudei la lege și a admis în parte cererea de chemare în judecată, nefiind investită cu această chestiune litigioasă de nici o parte;

Soluția instanței de apel este greșită, deoarece nu cuprinde motivele pe care se sprijină și/sau cuprinde motive contradictorii și străine cauzei, întrucât analizează conduita reclamantei și nu conduita intimatelor-pârâte și situația de fapt a dreptului în ceea ce privește patrimoniul intimatelor, conform acțiunii cu care a fost investită instanța. In acest sens, instanța de apel a depășit cu mult limitele investirii, fiind în prezența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ.

Consideră recurenta că este neavenită și greșită referirea instanței de apel la litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017, în care i s-a respins acțiunea ca lipsită de interes, considerând că este aceeași situație de fapt din cauză, întrucât în această cauză recursul a fost admis în principiu, iar pe de altă parte, lipsa interesului este o excepție veritabilă de fond, absolută și peremptorie, iar calificarea doar ca apărare de fond și neatacarea acestei încheieri prin motivele de apel a pus-o în imposibilitate pe recurentă de a formula apărări pe o chestiune tranșată la instanța de fond.

Acțiunea în revendicare prin comparare de titluri poate fi promovată de către proprietari, însă acțiunea în constatarea nulității absolute și a nulității contractelor în care este parte, aparține recurentei, neavând la îndemână altă cale procesuală, așa cum greșit a reținut instanța de apel în considerentele deciziei recurate;

Hotărârea recurată este dată cu aplicarea greșită și încălcarea normelor de drept material, deoarece limitele investirii instanței sunt date de către cererea introductivă și/sau cererea reconvențională, astfel încât analizarea altor aspecte ce privesc alte persoane este ilegală și inadmisibilă, motiv pentru care trebuiesc înlăturate toate considerentele privind alte persoane care nu sunt parte în cauza pendinte.

Atât soluția pronunțată, cât și considerentele menționate dovedesc fără echivoc un puternic subiectivism din partea instanței de apel, mergând până la încălcarea în mod flagrant a dreptului la apărare a reclamantei și a limitelor învestirii, făcând din recurentă un adevărat vinovat pentru încheierea contractelor care, în realitate, au o cauză ilicită și imorală, omițând în mod voit să analizeze aspectele deduse judecății, chiar în situația în care, cauza ilicită este comună. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1238 C. civ.: "Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască", motiv pentru care aplicarea normelor de drept material este greșită din partea instanței de apel.

Având în vedere faptul că, în cauza ce face obiectul dosarului nr. x/2017, a fost admis în principiu recursul de către I.C.C.J., recurenta consideră că lipsa interesului, reținută de către instanța de fond, ca motiv al respingerii acțiunii sale, este greșită, instanța de recurs urmând a analiza cauza sub toate aspectele invocate. Intimatele-pârâte au depus întâmpinare prin care au solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat. Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare prin care a reiterat argumentele susținute prin cererea de recurs, solicitând, în esență, admiterea recursului. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. Prin încheierea din 9 iunie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; părțile nu au înțeles să își exercite acest drept. Prin încheierea din 24 noiembrie 2021 a fost admis în principiu recursul. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate și în limitele controlului de legalitate, reține următoarele considerente: Critica recurentei-reclamante prin care se susține că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat când a analizat chestiunea interesului său, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., nu este fondată. Astfel, se constată că prin încheierea din 24.04.2019, care nu a fost supusă controlului judiciar, prima instanță nu a oferit o dezlegare excepției lipsei de interes invocată de pârâte, ci a calificat excepția ca fiind o apărare de fond, iar, ulterior, această apărare a fost respinsă. Prin urmare, doar calificarea dată excepției lipsei de interes a dobândit autoritate de lucru judecat. În condițiile în care, prin cererea de apel, au fost dezvoltate critici cu privire la respingerea lipsei de interes la formularea cererii de chemare în judecată și nu cu privire la calificarea dată excepției invocate, în mod corect, instanța de apel a procedat la analizarea argumentelor expuse de apelantele-pârâte, evident tot ca fiind chestiuni care țin de soluționarea pe fond a cauzei. Critica recurentei-reclamante prin care se susține că instanța de apel în mod eronat și ilegal a făcut aplicarea dispozițiilor legale referitoare la excepția nulității absolute a actului intitulat "Protocol", încheiat la 30 martie 1992, și a actelor subsecvente, pentru neîndeplinirea formalității de autentificare ad validitatem, nu poate fi primită, întrucât dispozițiile art. 8 din Legea 242/1947 și art. 43 - 44 din Legea 115/1938 se referă la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească înscrisul în temeiul căruia se cere întabularea unui drept real imobiliar în cărțile de publicitate funciară și nicidecum la condițiile de validitate pe care trebuie să le îndeplinească protocolul. Într-o altă critică, recurenta-reclamantă susține că este greșită și ilegală motivarea instanței de apel în sensul că procesul-verbal din 04.07.1990 și tranzacția din 07.11.1991 nu sunt subsecvente Protocolului din 30 martie 1992, ci sunt anterioare acestui act, deoarece toate aceste acte au făcut obiectul cercetării penale, fiind considerate întocmite în fals și prin infracțiuni. Această critică nu poate fi susținută cu temei, în condițiile în care aspectele evocate vizează reaprecierea probatoriului, respectiv situația de fapt, așa cum a fost stabilită de instanța de apel, constituind astfel chestiuni de netemeinicie care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., nu pot fi analizate de instanța de recurs. Criticile recurentei care vizează considerentele reținute de instanța de prim control judiciar prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată pendinte și acțiunea în revendicare nu sunt fondate, acestea fiind străine de analiza dezvoltată în decizia recurată, recurenta dând o interpretare neadecvată argumentelor prezentate de instanța de apel. Cât privește criticile vizând considerentul instanței de apel în referire la dosarul nr. x/2017, ce a avut ca obiect procedura specială de evacuare, se reține că acestea nu sunt justificate, recurenta având posibilitatea să invoce în dosarul menționat nevalabilitatea contractului de închiriere nr. x/27.01.2015, în baza prevederilor art. 1043 alin. (2) C. proc. civ., care arată clar că pârâtul poate face apărări pe fond privind temeinicia motivelor de fapt și drept, inclusiv în ce privește lipsa titlului reclamantului. Susținerea recurentei prin care se menționează că, în speță, contractul de închiriere nr. x/27.01.2015 modifică un alt contract din anul 2010, constituie o simplă afirmație, neînsoțită de vreun argument care să poate fi convertit într-o veritabilă critică de nelegalitate. Critica referitoare la schimbarea în tot a hotărârii apelate nu este fondată, în condițiile în care prima instanță a găsit întemeiate ambele petite ale cererii de chemare în judecată formulate de reclamantă, pronunțând o hotărâre prin care acțiunea a fost admisă în ansamblu, chiar dacă nu toate argumentele recurentei au fost apreciate ca fiind juste. Prin urmare, soluția pronunțată de prima instanță a fost una de admitere în totalitate a cererii de chemare în judecată, și nu de admitere în parte a cererii, așa cum greșit susține recurenta. De asemenea, această critică nu poate fi susținută cu temei, întrucât prin cererea de apel pârâtele au învestit instanța de prim control judiciar cu solicitarea de respingere a acțiunii, în principal, ca fiind lipsită de interes și, în subsidiar, ca fiind neîntemeiată, curtea de apel pronunțând o hotărâre temeinică și legală, cu respectarea principiului disponibilității. Criticile recurentei din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., care vizează depășirea limitelor învestirii și lipsa motivelor pe care se sprijină hotărârea atacată, precum și existența în cuprinsul deciziei a unor motive contradictorii și străine cauzei, prin care se susține că soluția instanței de apel este greșită, întrucât analizează conduita reclamantei și nu conduita intimatelor și situația de fapt a dreptului în ceea ce privește patrimoniul pârâtelor, conform acțiunii cu care a fost investită instanța, sunt nefondate. Astfel, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. cuprinde, cu excepția regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent dacă aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări, iar celălalt motiv de nelegalitate vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) din C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât si cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Înalta Curte reține că instanța de apel, respectând limitele devoluțiunii, și-a exercitat atribuțiile de instanță de prim control judiciar, apreciind asupra caracterului fondat sau nefondat al criticilor pe care apelantele le-au adus unei judecăți anterior realizate, demers analitic ce este în deplin acord cu exigențele ce se impun judecății în apel potrivit art. 477, art. 478 și art. 479 alin. (1) din C. proc. civ. Efectul devolutiv al apelului dă apelantului dreptul de a repune în discuție faptele, instanța de prim control judiciar fiind obligată la rândul său, în caz de reformare, să motiveze împrejurările ce au determinat-o să schimbe soluția primei instanțe, situație care se regăsește în cauză. În speță, verificând decizia recurată, se constată că instanța de apel, raportat la cuprinsul cererii de apel, al întâmpinării, dar și față de circumstanțele factuale ale speței și de principiul disponibilității care guvernează procesul civil a analizat susținerile și apărările formulate pe parcursul procesului, pronunțându-se în limitele învestirii, răspunzând argumentat chestiunilor esențiale invocate, fără să existe în cuprinsul hotărârii atacate motive contradictorii și străine de natura cauzei. Este de reținut că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, neînsușirea de către instanță a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat, instanța nefiind ținută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate. Pe cale de consecință, nu se poate reține incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ., câtă vreme instanța de apel, folosind logica juridică pentru fundamentarea aspectelor dezlegate, a ajuns la soluția pronunțată. Criticile recurentei cu privire la cele reținute de instanța de apel referitor la litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 sunt nefondate, în condițiile în care prin decizia nr. 1605 din 15.09.2020, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele E., prin administrator judiciar CII B., și S.C. A. S.R.L., prin același administrator judiciar, împotriva deciziei nr. 983A din data de 1 iulie 2019 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Criticile expuse de recurentă la punctele 13 și 14 din motivele de recurs nu sunt fondate, având în vedere că acestea reprezintă, pe de o parte, simple afirmații ale părții nemulțumite de soluția pronunțată de instanța de apel, iar, pe de altă parte, vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport de stabilirea situației de fapt reținută în cauză. Faptul că se indică anumite dispoziții legale (art. 1238 C. civ.), fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză, nefiind incident pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. Oricum, potrivit considerentelor arătate anterior, instanța de apel a respectat limitele învestirii, a analizat susținerile și apărările formulate pe parcursul procesului, toate părțile având posibilitatea de a uza de garanțiile prevăzute de legea procesual civilă pentru a-și susține poziția asupra problemelor de fapt și de drept deduse judecății, recurenta nefiind în situația de a i se fi încălcat dreptul la apărare. Nu în cele din urmă, critica recurentei-reclamante prin care se susține că, în mod ilegal, instanța de apel a concluzionat că demersul judiciar inițiat nu poate avea un folos practic, deoarece acesta rezultă din calitatea de parte în contractul de închiriere nr. x/27.01.2015 și din calitatea dată reclamantei de contractul de administrare imobil nr. x/23.10.2014, încheiat între pârâte, care se suprapune cu contractul de administrare deținut de recurentă, nu este fondată. Astfel, se reține că activitatea judiciară nu poate fi inițiată și întreținută fără justificarea unui interes de către persoana care solicită instanței de judecată soluționarea unei cereri, iar interesul reprezintă folosul practic, material, direct pe care partea îl obține ca urmare a promovării acțiunii în justiție. Conform art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia justifică un interes. Potrivit art. 33 C. proc. civ., interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Cu alte cuvinte, justificarea unui folos practic este dată de existența unei vătămări a unui drept sau interes legitim al reclamantului. În cauză, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a învestit prima instanță cu o acțiune prin care a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de administrare imobil nr. x/23.10.2014 încheiat între Confederația Națională Sindicală "Cartel Alfa" și societatea C. S.R.L. și a contractului de închiriere nr. x/27.01.2015, încheiat între A. S.R.L. si societatea C. S.R.L., pentru fraudă la lege, cauză ilicită și imorală prevăzută de art. 1235-1238 C. civ. Așa cum a reținut instanța de apel, reclamanta s-a prevalat în susținerea interesului în formularea cererii de chemare în judecată de contractul de administrare nr. x/10.02.2014 prin care U.G.S.R. (Uniunea Generală a Sindicatelor din România) i-a încredințat administrarea întregului imobil situat în București (același ca și cel ce a făcut obiectul celor două contracte denunțate ca nule prin cererea de chemare în judecată); în cuprinsul acestuia menționându-se că imobilul este proprietatea U.G.S.R. în baza actului de donație autentificat sub nr. x/17.04.1951 de Notariatul de Stat București. Prin acest contract, Colegiul Avocaților Ilfov și Casa Locală de Asigurări a Avocaților din Colegiul Ilfov au donat Confederației Generale a Muncii imobilul situat în București. Se observă că donatarul, Confederația Generală a Muncii, nu este cel care a încheiat contractul de administrare cu reclamanta A. S.R.L.. Ca element al situației de fapt, a reținut instanța de apel, nu s-a dovedit că Uniunea Generală a Sindicatelor din România ar fi succesorul în drepturi al Confederației Generale a Muncii. Totodată, a constatat instanța de apel că situația de fapt din cauză, prin care reclamanta urmărește ca, pe calea acțiunii formulate, să se constate că pârâta Confederația Națională Sindicală "Cartel Alfa" nu ar avea calitatea de proprietar asupra imobilului din București, str. x, este aceeași cu cea reținută în dosarul nr. x/2017, prin care a fost respinsă acțiunea formulată de reclamante (printre care și reclamanta din prezenta cauză) urmare admiterii excepției lipsei de interes. Înalta Curte constată justețea statuării instanței de apel în sensul că reclamanta nu justifică un interes propriu în promovarea prezentei acțiuni, întrucât folosul practic urmărit de aceasta nu poate fi atins, din moment ce efectul admiterii acțiunii și anulării celor două contracte nu este reîntoarcerea bunului în patrimoniul U.G.S.R. (persoana juridică de la care reclamanta a dobândit dreptul de administrare prin încheierea contractului nr. x/10.02.2014) și câtă vreme admiterea acțiunii nu poate avea ca efect lipsirea pârâtei Confederația Națională Sindicală "Cartel Alfa" de folosința imobilului în discuție. Așadar, chiar în ipoteza în care s-ar fi anulat contractele pentru fraudă la lege, cauză ilicită și imorală prevăzută de art. 1235-1238 C. civ., așa cum a solicitat reclamanta, bunul nu s-ar fi întors în patrimoniul U.G.S.R. și pârâta Confederația Națională Sindicală "Cartel Alfa" nu ar putea fi lipsită de folosința asupra imobilului. Concluzia care se impune este aceea că reclamanta nu are un interes direct, un folos material care să-i profite prin promovarea acțiunii în constatarea nulității contractelor pentru motivele pe care le-a invocat prin cererea de chemare în judecată, astfel încât demersul procesual inițiat de reclamantă nu poate fi considerat întemeiat, fiind corectă soluția instanței de apel. În considerarea celor ce preced, nu poate fi reținută incidența motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., invocate de recurentă, așa încât, constatând legalitatea deciziei recurate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.