ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 559/2022

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 10 august 2015 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, sub nr. x/2015, reclamanta societatea A. S.R.L. a chemat în judecată pârâtele B. și C., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate, în principal, nulitatea contractului de împrumut autentificat sub nr. x din 17 octombrie 2014 de S.P.N. D., iar în subsidiar, declararea acestuia ca inopozabil. Reclamanta a solicitat și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1.238 și art. 1.562 C. civ. Prin sentința civilă nr. 3798 din 16 martie 2016, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, în dosarul nr. x/2015, a fost admisă excepția necompetenței materiale, cauza fiind declinată în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată la 28 iunie 2016, pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2016. Prin încheierea din 20 septembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă excepția necompetenței funcționale a acestei secții. Prin sentința civilă nr. 6949 din 1 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost admisă în parte acțiunea și, pe cale de consecință, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de împrumut cu garanție imobiliară autentificat sub nr. x din 17 octombrie 2014 de S.P.N. D.. În rest, a fost respinsă acțiunea, ca neîntemeiată. Totodată, pârâtele au fost obligate, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 8.610 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri și a încheierii din 20 septembrie 2016, pârâta B. a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea în tot a hotărârilor apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată. Prin decizia civilă nr. 1983 A din 8 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost admis apelul pârâtei și, în consecință, sentința apelată a fost schimbată, în tot, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate. Totodată, reclamanta societatea A. S.R.L. a fost obligată să plătească pârâtei suma de 897 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei hotărâri reclamanta societatea A. S.R.L. a declarat recurs, iar prin decizia nr. 575 din 6 martie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost admisă calea extraordinară de atac formulată, decizia atacată fiind casată și, pe cale de consecință, cauza a fost trimisă spre rejudecare instanței de apel. În considerentele deciziei de casare, s-a reținut ca fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., în rejudecare, instanța de apel urmând să analizeze criticile formulate în apel prin raportare la motivele invocate în acțiunea introductivă și analizate de instanța de fond, referitoare la încălcarea dreptului de gaj general al creditorilor chirografari prevăzut de dispozițiile art. 2.324 C. civ. De asemenea, va fi avut în vedere, la rejudecare, și motivul de recurs referitor la omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra cererii subsidiare, în conformitate cu dispozițiile art. 477 C. proc. civ., care prevăd că "instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.".

Cauza a fost înregistrată la 24 iulie 2020, pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2016*. Prin decizia civilă nr. 1747 din 9 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost respins apelul declarat de pârâta B. ca nefondat.

Împotriva acestei decizii la 27 mai 2021, pârâta B. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând, în esență, admiterea căii de atac formulate și casarea hotărârii recurate. Recurenta solicită admiterea excepției inadmisibilității acțiunii în raport cu temeiul juridic invocat, respectiv art. 1.246 alin. (1) C. civ., având în vedere că acțiunea creditorului care dovedește un prejudiciu, nu atrage anularea contractului ci inopozabilitatea. În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta arată că în aplicarea art. 501 alin. (1) din același cod, instanța de apel era obligată în rejudecarea cauzei să țină seama în mod strict de considerentele hotărârii Înaltei Curți, referitoare la situația particulară sau cazul particular de "fraudare a legii" prin încălcarea dreptului de gaj general al creditorilor chirografari, drept prevăzut de art. 2.324 C. civ. În considerarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susține că un motiv contradictoriu care rezultă din considerentele deciziei este acela al interpretării contractului deoarece, pe de o parte, instanța de apel susține că nu ar fi o continuare a contractului din 16.09.2014, în sensul că împrumutul nu ar fi fost dat intimatei E. în scopul finanțării societății F. S.R.L., iar, pe de altă parte, potrivit analizei ofertelor bancare efectuată de instanța de apel, cash-ul colateral ar fi trebuit să fie pe numele intimatei E., situație care confirmă în fapt susținerile recurentei. Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se arată că, în mod eronat, instanța de apel a reținut că au incidență dispozițiile art. 1.238 alin. (2) C. civ. și a concluzionat că este legală și temeinică dispoziția din sentința apelată, în sensul constatării nulității absolute a contractului de împrumut cu garanție imobiliară, autentificat sub nr. x/17.10.2014. Chiar în ipoteza în care un contract cu titlu oneros, așa cum este împrumutul, ar fi încheiat în scopul fraudării intereselor creditorilor chirografari, nu se poate pune problema constatării nulității absolute a acestuia pentru că ar avea o cauză ilicită sau imorală, ci sancțiunea aplicabilă este aceea care rezultă din analiza dispozițiilor art. 1.562 și art. 1.565 C. civ., respectiv cea a declarării inopozabilității contractului față de creditorul fraudat. Recurenta susține că legea civilă stabilește în mod expres prin textele legale invocate că, în situații precum cea în cauză, constând în încheierea unui contract cu titlu oneros în frauda unui creditor chirografar, sancțiunea civilă care intervine nu este cea a constatării nulității absolute, ci aceea a declarării inopozabilității acelui contract față de respectivul creditor. Or, dacă legea civilă prevede sancțiunea juridică incidentă într-o asemenea ipoteză, atunci nu îi este permis judecătorului să facă aplicarea unei alte sancțiuni. Subliniază recurenta că nu s-au administrat alte dovezi pertinente și concludente din care să reiasă cu certitudine că aceasta ar fi conștientizat caracterul ilicit și imoral al cauzei contractului de împrumut, concluzia în acest sens a instanței decurgând din prezumții simple. Instanța a omis să țină seama de împrejurarea că recurentei i se aplică o serie de prezumții legale, stabilite prin normele juridice cuprinse la art. 14 alin. (2) și art. 1.239 C. civ. Or, în lipsa unor dovezi din care să reiasă în mod indubitabil reaua-credință a recurentei ori împrejurarea că avea cunoștință despre caracterul ilicit și imoral al cauzei contractului de împrumut, nu poate fi acceptată concluzia la care a ajuns instanța de apel, deoarece ar însemna admiterea faptului că prezumțiile legale pot fi răsturnate doar pe bază de prezumții simple. La 5 iulie 2021, recurenta-pârâtă a depus la dosar, prin poștă electronică, declarația de renunțare la însuși dreptul pretins formulată de către intimata-reclamantă A. S.R.L., în temeiul dispozițiilor art. 408 C. proc. civ. Prin rezoluția din 8 iulie 2021 s-a fixat în sarcina recurentei-pârâte taxă judiciară de timbru în cuantum de 4.405 RON potrivit art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 și s-a dispus emiterea unei comunicări către aceasta cu mențiunea de a depune în termen de cel mult 10 zile de la primire dovada achitării taxei judiciare de timbru. De asemenea, la 21 iulie 2021, prin înscrisul depus, prin poștă electronică, recurenta-pârâtă a solicitat să se ia act de cererea de renunțare la însuși dreptul pretins, formulată de intimata-reclamantă, și a precizat că nu mai înțelege să achite taxa judiciară de timbru stabilită în sarcina acesteia, în vederea soluționării recursului. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. Prin încheierea din 7 decembrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor către părți, prin care s-a constatat această neregularitate procedurală a căii de atac, prevăzută sub sancțiunea nulității potrivit art. 493 alin. (3) C. proc. civ., cu mențiunea că se pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare. Părțile nu au depus puncte de vedere la raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor. În cauză, s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilității în principiu a recursului la 8 martie 2022. La termenul din 8 martie 2022, în completul de filtru, Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția netimbrării recursului, invocată din oficiu, asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., a reținut următoarele: În cauză s-a stabilit în sarcina recurentei-pârâte B. o taxă judiciară de timbru aferentă soluționării recursului principal pendinte, în cuantum de 4.405 RON, conform dispozițiilor art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, iar recurenta-pârâtă a fost înștiințată cu privire la obligația de achitare a acesteia, potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, însă nu s-a conformat în acest sens. De asemenea, nici nu a folosit mijlocul procesual reglementat de art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013, privind cererea de reexaminare, pentru a contesta această taxă judiciară de timbru. Prin art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 a fost statuat principiul potrivit căruia acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ, taxe datorate atât de persoanele fizice, cât și de persoanele juridice, care se plătesc anticipat sau, în mod excepțional, până la termenul stabilit de instanță. În conformitate cu prevederile art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, taxele judiciare de timbru se datorează și se plătesc anticipat, iar alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 stabilește că, în măsura în care cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, părții i se pune în vedere, în condițiile art. 200 alin. (2) teza I C. proc. civ., obligația de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanță și de a transmite la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării. Totodată, potrivit art. 486 alin. (2) C. proc. civ., la cererea de recurs se va atașa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol, cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității. Constatând că recursul nu a fost timbrat anticipat și până la termenul din 8 martie 2022 recurenta-pârâtă nu s-a conformat obligației de timbrare în temeiul art. 177 alin. (3) C. proc. civ., potrivit mențiunilor din adresă și raport, acte procedurale comunicate la 16 iulie 2021, respectiv la 21 decembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a da eficiență dispozițiilor art. 486 alin. (3) și art. 493 alin. (5) din același cod și să anuleze ca netimbrat recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 1747 din 9 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.