Decizia nr. 1012/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată la 16 noiembrie 2017, pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, sub nr. x/2017, modificată la 5 iunie 2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții S.C. B. S.R.L. și C., solicitând a se dispune: constatarea nulității absolute a contractului de comodat nr. x din 25.10.2005, încheiat în numele reclamantului de către pârâtul C., pentru S.C. B. S.R.L., fără a avea mandat în acest sens, precum și a actului adițional pretins a fi încheiat la 19 octombrie 2010, prin care, în mod fraudulos, s-a menționat prelungirea contractului de comodat cu 20 de ani, respectiv de la 25.10.2010 până la 25.10.2030, pentru cauză ilicită și imorală; constatarea nulității absolute a contractului de închiriere încheiat la 1 aprilie 2008, între pârâtul C., pretins a fi împuternicit de reclamant și S.C. B. S.R.L; constatarea inexistenței vreunui drept material și procedural al S.C. B. S.R.L., urmare a radierii societății; constatarea lipsei oricărui titlu locativ al pârâților asupra apartamentului situat în București, bd. x, sector 1; evacuarea pârâților din imobilul situat în București, bd. x, pe care îl ocupă fără niciun titlu legalși fără a exista vreun raport de locațiune între reclamant și pârâți.

Hotărârea pronunțată în declinarea de competență Prin sentința civilă nr. 3468 din 5 iunie 2018, Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat cauza în favoarea Tribunalului București. Prin întâmpinarea depusă la 26 septembrie 2018, pârâții au invocat excepția autorității de lucru judecat.

Hotărârea pronunțată, în primă instanță, de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 1720 din 8 iulie 2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția autorității de lucru judecat, ca neîntemeiată. A admis, în parte, cererea de chemare în judecată și a anulat actul adițional încheiat la 19 octombrie 2010 la contractul de comodat nr. x din 25 octombrie 2005. A declarat nulitatea absolută a contractului de închiriere, încheiat la 1 aprilie 2008, între pârâții C. și B. S.R.L., respectiv S.C. B. S.R.L. - societate radiată. A dispus evacuarea pârâtei B. S.R.L. din imobilul situat în Bd. x, sector 1 și a respins în rest cererea, ca neîntemeiată. A obligat pârâții la plata către reclamant a sumei de 3.700 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru. A luat act că reclamantul înțelege să solicite, pe cale separată, plata onorariul de avocat. Împotriva acestei hotărâri au formulat apel reclamantul și pârâții.

Decizia pronunțată, în apel, de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 1749A din 11 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au fost respinse apelurile, ca nefondate, precum și cererea apelantului-reclamant de acordare a cheltuielilor de judecată.

Recursul exercitat în cauză Hotărârea din apel a fost atacată pe calea recursului de către pârâții C. și B. S.R.L. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtii au formulat, în esență, următoarele critici: Hotărârea este netemeinică în condițiile în care anulează recurenților un drept asupra investițiilor realizate la imobil, în contextul în care recurenții ocupă în prezent în baza contractului a cărui scadență este la data de 31 martie 2033, aspect care a fost ignorat de instanțele anterioare. În cauză nu a fost avut în vedere faptul că procura autentificată sub nr. x/09.04.1999 de BNP D., nerevocată de proprietarul apartamentului, îi conferă pârâtului C. drepturi depline de reprezentare pentru a încheia orice act, însă tribunalul a anulat, indirect, și a limitat efectele acestei procuri, fără ca acest fapt să fie cerut de către A. sau de reprezentantul acestuia. Acest aspect poate fi observat și din contractul de comodat nr. x/25.10.2005 la care face referire tribunalul în motivare, reținându-se că actul a fost încheiat tot în baza unei procuri date de reclamant. O altă critică se referă la contractul de închiriere și contractul de comodat încheiat la 01.04.2008, atestat cu dată certă și notat la OCPI sectorul 1, prin care se constituie dreptul de folosință, neîngrădit, asupra apartamentului situat în Bd. x, sector l București, de către S.C. B. S.R.L. și S.C. B. S.R.L. Legat de acest aspect, recurenții au relevat o serie de argumente care țin de situația de fapt, arătând, în esență, că reclamantul a încercat să pătrundă cu forța, în decembrie 2015, în acest apartament și au fost sesizate organele competente, fiind deschis un dosar penal pentru distrugere și tentativă de pătrundere prin efracție intr-un imobil fără a avea un titlu executoriu definitiv și irevocabil. Au mai susținut că există autoritate de lucru judecat în raport de sentința nr. 2537/12.07.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, iar instanța a respins excepția fără a recurge la o motivare în drept. Fără a indica în drept motivele de lelegalitate pe care își fundamentează calea de atac, recurenții au solicitat admiterea recursului și schimbarea hotărârii pronunțate de instanța de apel.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare intimatul A. a invocat excepția nulității recursului, întrucât aspectele invocate nu se pot încadra în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., precum și excepția netimbrării, recurenții neconformându-se cerințelor legale, de a achita taxa judiciară de timbru aferentă căii de atac. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Constatând că recurenții au timbrat corespunzător, conform dovezilor aflate la dosar, astfel încât excepția privind netimbrarea recursului nu poatefi primită, prin încheierea din 9 decembrie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâții C. și S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1749 A din 11 decembrie 202, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen pentru judecata recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor susceptibile de încadrare în cazurile de nelegalitate și în raport de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte va constata că recursul pârâților este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele care urmează să fie expuse: Cu titlu preliminar, se impune a sublinia faptul că, din cuprinsul cererii de recurs rezultă că anumite critici vizează modul de interpretare a materialului probator de către instanța care a pronunțat hotărârea recurată, critici care nu sunt susceptibile de încadrare în motivele de nelegalitate reglementate expres și limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și, ca atare, nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs. Prin urmare, doar o parte a criticilor semnalate sunt susceptibile de încadrare în motivele înscrise în art. 488 alin. (1), pct. 7 și 8 C. proc. civ., astfel încât analiza instanței supreme se va realiza doar în privința susținerilor care se înscriu în respectivele cazuri de nelegalitate. Prin memoriul de recurs, pârâții au pretins că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat în raport de sentința nr. 2537/12.07.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului București. Critica punctată de recurenți pune în discuție chestiunea autorității de lucru judecat sub aspectul funcției sale pozitive, regăsită în cuprinsul dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. civ., întrucât se referă la încălcarea, de către instanțele fondului, a unui aspect tranșat definitiv într-un proces anterior și care are legătură cu soluționarea litigiului de față. Critica, deși susceptibilă în cazul de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., nu poate fi primită, întrucât nu se poate imputa instanțelor de fond că au nesocotit aspectul pozitiv al lucrului judecat derivând din cele statuate prin sentința nr. 2537/12.07.2018 a Tribunalului București, secția a V-a civilă. Obiectul dosarului nr. x/2017 înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București a vizat cererea formulată, pe cale de ordonanță președințială, de reclamantul A., prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâții S.C. B. S.R.L. și C., încetarea abuzului de folosință exercitat de către ambii pârâți, cu privire la apartamentul nr. x, situat în București, Bd. x, obligarea pârâților să permită examinarea imobilului, precum și evacuarea pârâților din apartament. Judecătoria Sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 115/11/01.2018, a respins cererea, ca nefondată, sentință rămasă definitivă, prin respingerea apelului, prin decizia civilă nr. 2537/12.07.2018 Tribunalul București, secția a V-a civilă. Așadar, cum corect s-a reținut prin decizia recurată, autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 115/11/01.2018, definitivă prin decizia civilă nr. 2537/12.07.2018, nu poate fi reținută în cauză întrucât, în conformitate cu dispozițiile înscrise în art. 1002 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ., rezultă că ordonanța președințială nu are autoritate de lucru judecat asupra cererii privind fondul dreptului, ci doar față de o altă cerere de ordonanță președințială și numai dacă nu s-au modificat împrejurările de fapt care au justificat-o. Or, cererea care face obiectul litigiului de față privește fondul dreptului, fiind formulată pe calea unei acțiuni de drept comun, iar nu a procedurii ordonanței președințiale, drept pentru care, în procesul pendinte, nu poate fi opus efectul pozitiv al celor statuate în cadtul dosarului nr. x/2017, cum corect s-a reținut, prin decizia recurată, de instanța de apel. Printr-o altă critică, pârâții au susținut că instanța de apel a apreciat greșit contractului de comodat nr. x/25.10.2005 ca fiind un act de administrare și nu unul de dispoziție. Totodată, au pretins că instanțele de fond nu au avut în vedere că scadența termenului stabilit prin contractul de închiriere este data de 31.03.2033 și, că, procura autentificată sub nr. x/09.04.1999 nu a fost revocată de către mandant, ceea ce îi conferă lui C. drepturi depline de reprezentare și perfectare a unor acte juridice, astfel cum este și contractul de închiriere, ce conferă S.C. B. S.R.L. și S.C. B. S.R.L. un drept de folosință asupra apartamentului. Susținerile recurenților, deși susceptibile de încadrare în cazul de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât ridică aspecte de aplicare și interpretarea a dispozițiilor de drept substanțial, nu pot fi primite. Cenzura de legalitate a hotărârii recurate impune ca examinarea să fiereaklizată în raport de situația de fapt reținută de instanțeleanterioare, pe baza probatoriului administrat în cauză. Astfel, raportat la demersul judiciar declanșat în cauză, avut în vedere de instanțele fondului, s-a reținut în baza probatoriului administrat, relativ la contractul de comodat nr. x/2005, a cărei nulitate s-a solicitat de către reclamant pe motiv de cauză ilicită, că actul juridic respectiv a fost încheiat de pârâtul C., pe de o parte, în calitate de comodant, care a acționat ca reprezentant convențional al reclamantului A., în baza procurii autentificate sub nr. x/09.04.1999, iar, pe de alte parte, în calitate de asociat unic și administrator a S.C. B. S.R.L.. S-a stabilit că pârâtul, la data încheierii contractul de comodat, a acționat în dublă calitate, respectiv atât ca reprezentant convențional al comodantului, cât și ca reprezentant legal al comodatarului. Dată fiind acestă dublă reprezentare la momentul perfectării contractului și, ca efect al verificării îndeplinirii obligației de loialitate față de mandant, s-a reținut că perfectarea contractului de comodat pe o perioadă inițială de 5 ani nu poate prezenta, în lipsa dovedirii unor elemente suplimentare, un aspect care să conducă la concluzia că pârâtul C. ar fi acționat în fraudarea intereselor reclamantului. În schimb, în privința actul adițional din 19.10.2010 la contractul de comodat inițial, în baza căruia dreptul de folosință gratuită (acordat, inițial, pentru o perioadă de 5 ani) a fost prelungit pentru o perioadă de 20 ani, s-a constatat că durata stabilătă - excepțional de îndelungată - determină concluzia că actul a fost încheiat cu încălcarea obligației pârâtului de loialitate față de mandat și cu vătămarea intereselor reclamantului, aflat în imposibilitatea de a folosi bunul său o perioadă îndelungată de timp. Relativ la contractul de închiriere din 01.04.2008, s-a stabilit că procura, în baza căreia a acționat pârâtul, era dată doar pentru efectuarea unor acte de conservare sau de administrare, iar nu pentru încheierea unui contract de locațiune pe o perioadă de 25 de ani, a cărei durată conferea actului natura unui act de dispoziție. În contextul factual reținut și în lipsa unei procuri speciale care să acorde, expres, pârâtului dreptul de a încheia acte de dispoziție, instanțele fondului au reținut lipsa consimțământului proprietarului bunului la încheierea respectivului act juridic. Înalta Curte constată necesar a observa, în exercitarea controlului de legalitate, că în privința determinării legii aplicabile actelor juridice contestate în cauză, pârâții nu au formulat critici prin memoriul de recurs. În raport de data perfectării contractului de comodat, a actului adițional celui dintîi, precum și a contractului de închiriere, s-a stabilit ca incidente normele de drept substanțial înscrise în C. civ. din 1864, potrivit art. 3 și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. Astfel, în raport de precizarea semnalată și a normelor de drept substanțial aplicate în cauză, critica recurenților în privința calificării naturii contractului de comodat și a contractului de închiriere ca fiind acte de dispoziție și nu acte de administrare, se vădește a fi nefondată. Întrucât contractul de comodat nr. x/25.10.2005 a fost încheiat și și-a produs efectele sub imperiul C. civ. de la 1864, rezultă că, în acord cu doctrina în materie și practica judiciară, instanța de apel a stabilit corect natura actul juridic analizat ca fiind cea a unui act de administrare, iar nu a unui act de dispoziție, de vreme ce, prin încheierea acestuia, părțile contractante au urmărit o normală punere în valoare a bunului dat în folosință gratuită. Pe de altă parte, învestite cu examinarea contractului de închiriere încheiat la 01.04.2008 instanțele fondului au reținut că reclamantul A. a fost reprezentat, la momentul încheierii contractului respectiv, de către pârâtul-recurent C., în baza procurii autentificate sub nr. x/09.04.1999, împuternicire dată doar pentru efectuarea unor acte de conservare și/sau de administrare a imobilului, nu și pentru încheierea unui contract de locațiune pentru o perioadă de 25 de ani, care conferă, prin însăși durata actului perfectat, natura unui act de dispoziție, astfel cum rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 1419 cu cele ale art. 1268 C. civ. din 1864. Așadar, contrar susținerilor recurenților, instanța de apel a stabilit, în acord cu dispozițiile legale evocate, că mandatul acordat, în baza procurii autentificate sub nr. x/09.04.1999, nu conferea pârâtul-recurent C. prerogativa de a încheia acte de dispoziție, respectiv contractul de închiriere ce a fost perfectat pentru o perioadă mai mare de 5 ani. Or, în contextul în care recurentul C. a fost mandatat să încheie doar acte de administrare, în circumstanțele factuale expuse, concluzia instanței de apel referitoare la lipsa consimțământului reclamatului la perfectarea contractului de închiriere din 01.04.2008, pentru un termen de 25 de ani, ce are natura unui act de dispoziție, se vădește a fi corectă. Nici susținerile recurenților care impută instanțelor lipsa acordării unor despăgubiri echivalente valorii investițiilor sau reparațiilor făcute imobilului este lipsită de temei legal, de vreme ce recurenții nu înțeles să învestească instanța de fond cu o cerere reconvențională. Or, în acord cu principiul disponibilității părților, înscris în art. 9 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia "obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților" și în aplicarea dispozițiilor înscrise în art. 22 alin. (6) C. proc. civ., în conformitate cu care "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel", instanța de apel a reținut corect că limitele învestirii au fost pe deplin respectate, de vreme ce prima instanța s-a pronunțat doar asupra a ceea ce s-a cerut de reclamant, prin cererea de chemare în judecată, atât timp cât, în cauză, nu a fost formulată cerere reconvențională de către pârâți, în legătură cu propriile pretenții. Relativ la susținerea recurenților referitoare la titlul în baza căruia ar avealegitimarea ocupării imobilului litigios, Înalta Curte urmează a o respinge întrucât soluția dată cererii de evacuare din imobilul reclamantului constituie consecința măsurii de anulare/constatare a nulității actului adițional la contractul de comodat și, respectiv, a contractului de închiriere, drept pentru care s-a reținut corect lipsa vreunui titlu care să confere recurentei-pârâte S.C. B. dreptul de a ocupa imobilul, proprietatea reclamantului. În consecință, constatând că motivele de recurs înscrise în art. 488 pct. 7 și 8 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, deoarece decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materie, Înalta Curte urmează, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., să respingă, ca nefondat, recursul declarat de pârâții C. și S.C. B. S.R.L. PENTRU ACESTE MOTIVE,