ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 848/2022

Ședința publică din data de 07 aprilie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 24.11.2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă în dosar nr. x/2017, s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2561 alin. (2) teza a II-a C. civ., formulată de petentul A..

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs A. prin care a solicitat în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. raportat la art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, cu referire la art. 488 pct. 8 C. proc. civ. admiterea recursului, casarea încheierii atacate și în rejudecare, să se constate îndeplinirea condițiilor cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, urmând să se admită cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată.

Raportat la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentul apreciază că instanța a pronunțat încheierea atacată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, raportat la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate expres stipulate de prevederile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

Astfel, instanța în fața căreia a fost invocată excepția de neconstituționalitate trebuia să se limiteze exclusiv la analiza criteriilor de admisibilitate a cererii de sesizare și nicidecum nu trebuia să se substituie rolului Curții Constituționale și să analizeze motivele invocate de petent.

Raportat la criteriile de admisibilitate la care instanța sesizată trebuia să analizeze cerințele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, arată următoarele:

În ceea ce privește cerința ca excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă, recurentul arată că excepția a fost ridicată în dosarul nr. x/2017 aflat în etapa recursului, soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție, unde recurentul are calitatea de parte, această cerință fiind astfel îndeplinită.

În ceea ce privește cea de a doua cerință, recurentul arată că excepția de neconstituționalitate vizează prevederile art. 2561 alin. (2) teza a II-a C. civ., ca parte integrantă a Legii nr. 287/2009, fiind evident că și cerința ca excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este îndeplinită.

Față de cerința ca excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale pintr-o decizie anterioară a Curții Constituționale, recurentul solicită să se constate că prevederile art. 2561 alin. (2) teza a II-a C. civ. nu au fost constatate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Raportat la cerința ca excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia, recurentul solicită să se constate că excepția invocată are o legătură directă cu soluționarea cauzei ce face obiectul dosarului de recurs, în condițiile în care cauza are ca obiect pronunțarea unei hotărâri de recunoaștere și încuviințare a unei hotărâri pronunțate de instanțele judecătorești din Australia, cerere întemeiată pe dispozițiile art. 2561 alin. (2) teza a II-a C. civ., cu privire la instituirea prezumției legale a îndeplinirii cerinței reciprocității de fapt până la dovada contrară care se poate face exclusiv de către Ministerul Justiției prin consultare cu Ministerul Afacerilor Externe, prin acest text de lege fiind limitat dreptul său la apărare și la un proces echitabil, raportat la considerentele de neconstituționalitate invocate pe fondul acesteia.

Legătura între norma care face obiectul excepției și soluționarea cererii de recurs este evidentă, textul de lege invocat limitând dreptul la un proces echitabil, pe baza unor probe elocvente și pertinente.

Se reproșează instanței de recurs, că trebuia să se rezume la analiza legăturii textului de lege incriminat cu soluționarea cauzei, care poate să fie de natură a produce efecte în cauza supusă soluționării dosarului de recurs, recurentul putând invoca în fața instanței de judecată condițiile de recunoaștere în fapt a unei sentințe judecătorești și instanța de judecată putând să analizeze existența sau nu a unor reciprocități de fapt a unei sentințe pronunțate într-un sistem judiciar anglo-saxon complet distinct și cu particularitățile distincte, așa cum au fost ele comunicate în dosar de către Ministerul Justiției Australian și nicidecum raportat exclusiv la prezumția legală a reciprocității de fapt.

Cu alte cuvinte, arată recurentul, în ipoteza admiterii excepției de neconstituționalitate, poate face dovada liberă, având asigurat accesul la un proces echitabil în care se poate permite orice probă pertinentă și utilă este considerată necesară, fiind deschisă calea admiterii în principiu a cererii de revizuire și rejudecarea cauzei, în condițiile înlăturării prezumției de drept a îndeplinirii condiției reciprocității de fapt până la dovada contrară efectuată exclusiv de Ministerul Justiției, recurentul urmând să poată aduce și invoca dovezi în fața instanței cu privire la inexistența reciprocității conform art. 1096 pct. 1 lit. c). C. proc. civ.

În consecință, recurentul apreciază că sunt îndeplinite cerințele impuse de lege cu privire strict la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

În combaterea recursului, intimații B. și C. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea acestuia ce nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând recursul din perspectiva criticilor formulate, îl va respinge ca nefondat pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că, pentru a fi admisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale, din perspectiva dispozițiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, republicată, aceasta este condiționată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerințe stipulate expres de textul legislativ, respectiv excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă; excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; excepția să aibă ca obiect o prevedere legală care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia; excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

În aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, are loc verificarea condițiilor sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate fiind inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a unui act normativ sau de control al conformității legale al acestuia cu prevederile Constituției României.

Pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, excepția trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.

Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzută de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța de judecată trebuie să analizeze, implicit, eficiența folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Prin excepția de neconstituționalitate formulată, petentul a arătat că dispoziția legală pe care o contestă încalcă principiul liberului acces la justiție și dreptul la un proces echitabil, în condițiile în care nu le recunoaște justițiabililor vreo posibilitate de a acționa pentru a combate prezumția instituită de art. 2561 alin. (2) teza a II-a C. civ., stabilirea condiției reciprocității de fapt fiind lăsată la dispoziția instituțiilor administrative cu rol de execuție.

Recurentul a criticat faptul că soluția de respingere a cererii de sesizare este nelegală, întrucât norma vizată are legătură cu soluționarea cauzei, în sensul că în situația în care dispoziția contestată ar fi declarată neconstituțională, recurentul poate invoca în fața instanței condițiile de recunoaștere în fapt a unor sentințe judecătorești și instanța de judecată poate să analizeze existența sau nu a unei reciprocități de fapt a unei sentințe pronunțate într-un sistem judiciar complet distinct și cu particularități distincte.

Dispoziția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, întrucât nu produce un efect direct și util în procesul în care excepția a fost invocată, s-a făcut în cadrul verificării condițiilor de admisibilitate, în mod special cu privire la îndeplinirea condiției ca sesizarea să aibă legătură cu soluționarea cauzei.

Această condiție este esențială pentru justificarea admiterii de către instanța de judecată a cererii de sesizare a Curții Constituționale, iar verificarea legăturii excepției de neconstituționalitate dintre excepție și soluționarea cauzei nu s-a limitat, astfel cum a arătat instanța de recurs, la identificarea unei simple tangențe a prevederilor legale contestate cu litigiul aflat pe rol, ci au fost luate în calcul elementele concrete ale cauzei.

Pentru a admite însă cererea de învestire a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, instanța, în fața căreia a fost invocată, nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei a textului invocat ca neconstituțional și nici cu aspecte de interpretare a dispozițiilor legale dintr-o perspectivă proprie a petentului.

Instanța de recurs a analizat interesul procesual al invocării excepției de neconstituționalitate, prin prisma unei admiteri a excepției și a constatat că petentul s-a prevalat în cadrul procedurii de exequatur de dispozițiile art. 2561 alin. (2) teza a II-a C. civ., pentru verificarea reciprocității de fapt de către Ministerul Justiției, iar ulterior constatării de către curtea de apel că aceasta este îndeplinită, petentul a afirmat că existența normei îi încalcă accesul la justiție.

Prin susținerile recurentului nu este relevată incompatibilitatea actului normativ care formează obiectul sesizării cu prevederile și principiile de ordin constituțional, ci este propusă declararea ca neconstituțională a dispoziției legale care descrie mijlocul probatoriu prin care părțile pot demonstra, ori pot combate existența cerinței reciprocității de fapt.

Considerentele instanței de recurs, în sensul că eventuala declarare ca neconstituțională a acestui text nu ar avea niciun impact direct asupra procesului de exequatur este corectă, întrucât nu ar suprima cerința reciprocității.

De asemenea, corect s-a reținut și aspectul că cerința reciprocității de fapt stabilită de instanța de apel, nu mai poate fi combătură în calea de atac a recursului.

În consecință, întrucât cererea recurentului vizează o chestiune de efectuare a controlului conformității dispozițiilor legale cu prevederile Constituției, din perspectiva examinării materialului probator administrat, nu este îndeplinită condiția de admisibilitate ca, excepția să aibă legătură suficientă și determinantă cu fondul cauzei, motiv pentru care sunt nefondate criticile care privesc aplicarea greșită a legii.

În ceea ce privește motivele invocate de recurent cu referire la analiza instanței de recurs care nu trebuia să se substituie Curții Constituționale, Înalta Curte reține că în raport de concluziile expuse anterior, acestea sunt nefondate.

Așa fiind, instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate nu a verificat decât îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a excepției, cerințe care, de altfel, sunt și condiții de admitere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, fără a se pronunța asupra temeiniciei. Înalta Curte reține că în considerentele încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2561 alin. (2) teza a II-a C. civ., instanța de recurs a arătat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, motiv pentru care în mod just a respins cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional.

Așa cum s-a arătat, controlul admisibilității cererii de sesizare a Curții Constituționale s-a făcut exclusiv prin raportare la dispozițiile art. 29 din Legea nr. 147/1992, care stabilesc limitele cercetării, judecata vizând strict verificarea îndeplinirii cumulative a condițiilor anterior menționate.

Drept urmare, Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A., cu privire la încheierea din 24 noiembrie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în ceea ce privește dispoziția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate având ca obiect dispozițiile art. 2561 alin. (2) teza a II-a C. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din 24 noiembrie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimații B. și C..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 aprilie 2022.