ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 667/2022

Ședința publică din data de 16 martie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Giurgiu la 07.11.2018 sub nr. x/2018, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței de judecată ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate încetarea dreptului de superficie asupra terenului, proprietatea societății, în suprafață de 5.584,52 m.p. înscris în cartea funciară x/N a localității Giurgiu, având număr cadastral x, situat în Giurgiu, județul Giurgiu.

Pe cale reconvențională, pârâta a solicitat ca instanța să constate intervenirea uzucapiunii dreptului de superficie asupra terenului în suprafață de 5.584,52 mp, înscris în CF a localității Giurgiu, având număr cadastral x, situat în Giurgiu, județul Giurgiu.

Prin sentința civilă nr. 2258/22.05.2019, Judecătoria Giurgiu a admis excepția propriei necompetenței materiale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Giurgiu.

Prin sentința civilă nr. 144/10.09.2019, Tribunalul Giurgiu, secția Civilă a respins acțiunea și cererea reconvențională.

Împotriva sentinței civile, atât reclamanta, cât și pârâta au declarat apel.

Prin încheierea nr. 27A/07.09.2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și Familie a admis excepția necompetenței sale funcționale și a trimis cauza spre repartizare uneia dintre secțiile specializate în materia litigiilor cu profesioniști.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub nr. x/2020.

Prin decizia civilă nr. 1737/A/24.11.2020, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondate apelurile.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii, admiterea apelului propriu și admiterea acțiunii formulate.

În motivare, după prezentarea situației de fapt și a evoluției raporturilor juridice dintre părți, recurenta a susținut că instanța de apel în mod nelegal a considerat că dreptul de superficie s-ar fi constituit fără termen, în condițiile în care din înscrisurile aflate la dosar rezultă contrariul, în sensul că dreptul de superficie nu a fost acordat fără termen, ci numai pentru perioada în care între cele două societăți au existat contractele de închiriere, deoarece dreptul de superficie nu a fost acordat cu titlu gratuit, ci oneros.

Recurenta a evocat dispozițiile art. 492 C. civ. de la 1864 și a mai susținut că dreptul de superficie constituit asupra terenului în cauză a expirat ca urmare a încetării celui de-al doilea contract de închiriere, odată cu refuzul intimatei-pârâte de a mai încheia în continuare un nou contract de închiriere.

În ce privește declarația notarială a directorului general C., a arătat recurenta că aceasta nu poate fi luată în considerare, dată fiind lipsa oricărei împuterniciri sau mandat acordate acestuia de către adunarea generală a acționarilor sau de consiliul de administrație ale recurentei. În plus, a subliniat lipsa de claritate și de precizie a conținutului însuși al declarației notariale, în sensul că în cuprinsul acesteia nu se precizează nici perioada pentru care ar fi fost constituit dreptul de superficie și nici dacă acesta ar avea caracter gratuit sau oneros.

În final, recurenta a arătat că, dacă ar fi fost coroborată declarația notarială autentificată sub nr. x/14.04.2005 cu cele două contracte de închiriere, nr. x/14.05.2002 și nr. y/02.02.2005, instanța de apel ar fi constatat că dreptul de superficie a încetat o dată cu încetarea contractelor de închiriere, chestiune ce ar fi condus la admiterea apelului său.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata nu a depus întâmpinare.

Față de data înregistrării cererii pe rolul instanțelor, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

La 26.11.2021, recurenta a prezentat punctul de vedere.

Analizând, cu prioritate, potrivit dispozițiilor art. 494, raportat la art. 482 și la art. 248 C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, dezvoltarea motivelor trebuie să facă posibilă încadrarea lor în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Analiza motivelor de recurs relevă faptul că în prezenta cauză nu au fost formulate critici de nelegalitate împotriva deciziei atacate.

Recurenta a reiterat motivele prezentate în cererea de apel, însă nu a formulat nicio critică la adresa deciziei instanței de prim control judiciar, care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Toate argumentele expuse în cadrul criticilor din recurs urmăresc doar o reevaluare a materialului probator și a situației de fapt; astfel, recurenta a arătat că dreptul de superficie nu a fost acordat fără termen, ci numai pentru perioada contractată de închiriere, că a avut caracter oneros și nu gratuit, precum și faptul că declarația notarială dată de directorul general al societății nu poate fi luată în considerare, în lipsa unui mandat în acest sens de către adunarea generală a asociaților sau de consiliul de administrație, dar și din pricina lipsei a claritate a acesteia.

Aceste aspecte reprezintă însă elemente de fapt, care au fost deja analizate de instanțele de fond.

Or, examinarea instanței de recurs este limitată de însuși conținutul introductiv al art. 488 C. proc. civ., respectiv doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de eventuală netemeinicie.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care nu poate fi considerată o motivare din perspectiva rigorilor procedurale.

Mai mult decât atât, prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta tinde să obțină o nouă verificare factuală a susținerilor sale, deși legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, nu și al treilea grad devolutiv.

Altfel spus, recurenta nu a precizat și nu a argumentat de o manieră concretă și efectivă care sunt normele de drept material care au fost interpretate sau aplicate greșit de către instanța a cărei hotărâre se atacă.

De aceea, examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurenta nu a formulat nicio critică aptă să poată fi circumscrisă ipotezelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Față de considerentele expuse mai sus, subliniind că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, Înalta Curte, dând eficiență prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A., prin administrator judiciar D.. și administrator special E., împotriva deciziei civile nr. 1737/A/24.11.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 martie 2022.