ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1471/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorul 2 București la data de 22.10.2022, sub nr. x/2019, astfel cum a fost precizată, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții B., C. și D., obligarea pârâtei B. să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren extravilan în suprafață de 2,98 ha, situat în comuna Izvoarele, jud. Giurgiu, identificat în tarlaua x, parcela x, cartea funciară nr. x Izvoarele, precum și rectificarea cărții funciare în care este înscris imobilul, în sensul radierii mențiunii referitoare la dreptul de proprietate al pârâtei B..

Sentința pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București Prin sentința civilă nr. 7394 din 07 octombrie 2020, pronunțată de Judecătoria Sectorul 2 București în dosarul nr. x/2019, instanța a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 473 din 25 martie 2021 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarulnr. x/2019, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Giurgiu.

Sentința pronunțată de Tribunalul Giurgiu În fața Tribunalului Giurgiu, secția Civilă, unde dosarul a fost înregistrat sub același nr. 23580/300/2019, instanța a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârât, a terțului E. (soțul pârâtei B., căsătoriți sub regimul comunității legale de bunuri). Prin sentința civilă nr. 29 din 22 februarie 2022, Tribunalul Giurgiu, secția a fost admisă acțiunea reclamantei A. în contradictoriu cu pârâții B., E., D. și C., și a fost obligată pârâta B. să îi lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie terenul extravilan de 2,98 ha amplasat pe teritoriul comunei Izvoarele, tarlaua x, parcela x, cu următoarele vecinătăți: N - F., E - G., S - DE, V - H.; totodată, s-a dispus rectificarea cărții funciare nr. x Izvoarele, în sensul radierii mențiunii privitoare la intabularea dreptului de proprietate al pârâților B. și E. cu privire la imobilul revendicat.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 840A din 26 mai 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelanții-pârâți E. și B. împotriva sentinței civile nr. 29/22.02.2022, pronunțate de Tribunalul Giurgiu, secția Civilă în dosarul nr. x/2019, ca nefondat și a obligat pe apelanții la plata către intimată a cheltuielilor de judecată în recurs, în sumă de 700 RON.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 840A din 26 mai 2023 a Curții de Apel București au declarat recurs pârâții B. și E., solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată. Sub un prim aspect, prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenții susțin că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea autorității de lucru judecat al titlului acestora, constând în sentința civilă nr. 7235/22.10.2013, pronunțată de Judecătoria Giurgiu în dosarul nr. x/2012. Arată că, prin respectiva hotărâre, au devenit proprietari asupra imobilului în litigiu, îndeplinind și toate obligațiile ce le reveneau în această calitate, respectiv întocmirea documentației cadastrale și întabularea dreptului de proprietate în cartea funciara, achitarea impozitului și a tuturor costurilor prilejuite de administrarea și conservarea bunului. Consideră recurenții că preferința acordată titlului reclamantei, în comparație cu titlul lor de proprietate, conduce la o încălcare a drepturilor ce le revin în calitate de proprietari și reprezintă o desființare a unei hotărâri judecătorești în afara căilor legale de atac. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții susțin că hotărârea din apel a fost data cu încălcarea si aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 480 C. civ. Arată recurenții că rațiunea instanței de fond, agreată și de cea din calea de atac a apelului, ca și criticile formulate cu privire la titlul acestora sunt vădit nefondate. Potrivit art. 477 alin. (1) coroborat cu art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., instanța de apel era ținută să procedeze la verificarea legalității și temeiniciei sentinței apelate atât prin prisma celor invocate de reclamantă, cat și prin prisma motivelor de apărare prin întâmpinare, note și concluzii scrise, prin cererea de apel și probate prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei. Or, curtea de apel nu a procedat în acest sens, analizând un unic motiv de apel, acela privind «titlul preferabil», în condițiile în care, pe calea apelului, s-au invocat mai multe argumente, respectiv că apelanții sunt titularii unui drept de proprietate recunoscut printr-o hotărâre judecătorească învestită cu autoritate de lucru judecat; că dreptul de proprietate al acestora fost intabulat în cartea funciară; că achiziția terenului ce face obiectul prezentei acțiuni în revendicare s-a făcut cu bună-credință; că o cerere de rectificare a cărtii funciare, în condițiile prevăzute de art. 907 C. civ., este inadmisibilă atunci când întăbularea dreptului de proprietate s-a făcut în baza unei hotărâri judecătorești (sub acest aspect, s-a invocat jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Decizia civila nr. 3583/10.09.2013).

Apărările formulate în cauză În data de 09 februarie 2024, cu respectarea termenului legal, intimata A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, față de neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Apreciază intimata că instanțele fondului au constatat în mod corect că titlul reclamantei este preferabil, în raport cu titlul pârâților, întrucât la data pronunțării sentinței civile nr. 7235/22.10.2013 a Judecătoriei Giurgiu (hotărârea constitutivă de drept de care se prevalează pârâții) promitentul-vânzător C. nu era proprietarul terenului care a făcut obiectul promisiunii de vânzare - cumpărare. Este subliniată împrejurarea că nu a fost parte în procesul finalizat prin pronunțarea sentinței civile nr. 7235/22.10.2013 a Judecătoriei Giurgiu, acțiunea fiind formulată cu fraudarea drepturilor reclamantei, care dobândise anterior, prin partaj judiciar, calitatea de proprietar asupra imobilului cu privire la care s-a pronunțat hotărârea care să țină loc de act autentic. Cât privește solicitarea de rectificare a înscrierilor din cartea funciară, aceasta a fost admisă urmare a pronunțării soluției de admitere a petitului principal în revendicare, cu respectarea dispozițiilor art. 907 C. civ. Întâmpinarea a fost comunicată părților în data de19 februarie 2024, recurenții formulând răspuns la întâmpinare în data de 29 februarie 2024. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, din perspectiva motivelor de recurs formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succedă. Recurenții afirmă nelegalitatea deciziei instanței de apel, în esență, pentru următoarele motive:- decizia a fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat a hotărârii judecătorești ce constituie titlul lor de proprietate, constituit cu bună-credință și în baza căruia dreptul de proprietate supra imobilului revendicat de reclamantă a fost înscris în cartea funciară;-preferabilitatea acordată de instanță titlului de proprietate exhibat de reclamantă are ca efect desființarea unei hotărâri judecătorești definitive, în afara căilor legale de atac, și încalcă astfel prevederile art. 480 C. civ. de la 1864; -este inadmisibilă o acțiune în rectificarea înscrierilor în cartea funciară efectuate în baza unei hotărâri judecătorești definitive. Aceste motive de recurs pot fi circumscrise cazurilor de casare reglementate prin art. 488 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva cărora va fi apreciată legalitatea hotărârii recurate. Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că prima instanță a fondului a fost învestită cu soluționarea unei acțiuni în rectificarea înscrierii în cartea funciară care îmbracă forma unei revendicări imobiliare de drept comun, prin care reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și E., C. și D., obligarea pârâților I. să îi recunoască dreptul de proprietate, cu consecința predării în deplină proprietate și liniștită posesie, asupra imobilului teren extravilan în suprafață de 2,98 ha, situat în comuna Izvoarele, jud. Giurgiu, identificat în tarlaua x, parcela x, cartea funciară nr. x Izvoarele. Drept consecință, reclamanta a solicitat și rectificarea înscrierii în cartea funciară, în sensul radierii dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, înscris în favoarea pârâtei Kabiri în temeiul sentinței civile nr. 7235/22.10.2013, pronunțată de Judecătoria Giurgiu în dosarul nr. x/2012. Ipoteza specifică prezentei acțiuni în revendicare imobiliară, întemeiată în drept pe art. 480 și urm. din C. civ. de la 1864, este aceea în care părțile aflate în litigiu își opun reciproc, cu valoarea unui titlu de proprietate valabil constituit, hotărâri judecătorești definitive, pronunțate cu referire la unul și același imobil, terenul extravilan în suprafață de 2,98 ha, situat în comuna Izvoarele, jud. Giurgiu, identificat în tarlaua x, parcela x, identificat în cartea funciară nr. x Izvoarele. Astfel, reclamantă A. invocă în favoarea sa sentința civilă nr. 4833/09.09.2008 pronunțată de Judecătoria Giurgiu în dosarul nr. x/2008(definitivă și irevocabilă), prin care au fost dezbătute succesiunile succesive după autorii comuni ai reclamantei și ai pârților D. și C.(bunica și tatăl acestor părți, respectiv J. și K.) și s-a dispus partajul succesoral conform tranzacției judiciare încheiate de moștenitori, reclamantei fiindu-i atribuită în proprietate exclusivă suprafața de 2,98 ha teren extravilan, amplasată în tarlaua x, parcela x, înscris în titlul de proprietate nr. x/2002, identificat în cartea funciară nr. x Izvoarele. Imobilul cu privire la care a fost confirmat retroactiv dreptul de proprietate al reclamantei (prin hotărârea judecătorească de partaj anterior evocată) a făcut obiectul unei promisiuni bilaterale de vânzare, încheiate în data de 28 decembrie 2007 între pârâta B. și unul dintre comoștenitori, pârâtul C.(fratele reclamantei). Pârâții B. și E. invocă, de asemenea, în favoarea lor, o hotărâre judecătorească, pronunțată la o dată ulterioară hotărârii de partaj judiciar, și anume sentința civilă nr. 7235/22.10.2013 a Judecătoria Giurgiu (rămasă definitivă). Această hotărâre ține loc de contract de vânzare-cumpărare, cu privire la unul și același imobil teren extravilan în suprafață de 2,98 ha, fiind pronunțată de instanță în considerarea promisiunii bilaterale de vânzare încheiate între pârâtul C.(promitent-vânzător) și pârâta B.(promitent-cumpărător). Prin considerentele decisive ale acestei sentințe, se reține că lucrul vândut se află în proprietatea vânzătorului C., fiind moștenitorul defunctei J. în favoarea căreia a fost reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii fondului funciar și s-a emis titlul de proprietate cu nr. x/6 noiembrie 2002. Conform încheierii de carte funciară nr. x/17.11.2015, emisă de OCPI Giurgiu, a fost intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu în favoarea pârâtei-cumpărătoare B. și a soțului acesteia, E., în baza hotărârii judecătorești irevocabile care ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare, anterior evocate. În aceste circumstanțe de fapt, validând raționamentul celei dintâi instanțe a fondului, în mod corect instanța de apel a procedat la o cercetare comparativă a celor două titluri de proprietate exhibate de părțile aflate în litigiu, titluri provenind de la autori diferiți, și a concluzionat în sensul că titlul reclamantei este preferabil, fiind mai bine caracterizat întrucât provine de la adevăratul proprietar al imobilului în litigiu. Se rețin ca fiind decisive în susținerea acestei soluții următoarele considerente: sentința civilă irevocabilă de partaj are efect declarativ(retroactiv), iar sentința civilă irevocabilă prin care instanța a pronunțat o hotărâre care ține loc de contract de vânzare-cumpărare are efect translativ de proprietate, prin urmare, calitatea de proprietar a pârâtului C. ar fi trebuit să existe la data pronunțării acesteia, iar nu la data încheierii promisiunii de vânzare cu pârâta B.; hotărârea judecătorească pe care pârâta o invocă în favoarea sa nu poate fi opusă reclamantei cu autoritate de lucru judecat, întrucât reclamanta nu a avut calitatea de parte în procesul soluționat prin această hotărâre; sentința civilă irevocabilă care ține loc de contract de vânzare-cumpărare nu face dovada absolută a dreptului de proprietate al apelantei-pârâte B., ci creează numai o prezumție simplă de existență a acestui drept în patrimoniul cumpărătoarei; reclamanta a făcut dovada contrară, în sensul că dreptul de proprietate asupra terenului îi aparține în urma partajului succesoral, iar promitentul-vânzător C. nu era proprietar al terenului la data pronunțării sentinței civile irevocabile nr. 7235/22.10.2013 și, prin urmare, nu putea transmite ceea ce nu avea, în virtutea principiului nemo dat quod non habet; în raport cu art. 26 din Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, dreptul de proprietate dobândit de reclamanta-copărtașă era opozabil față de terți fără înscrierea în cartea funciară, deoarece provenea din hotărârea judecătorească cu efect declarativ prin care instanța a luat act de tranzacția prin care s-a realizat sistarea indiviziunii succesorale prin partaj; în ipoteza în care titlurile de proprietate provin de la autori diferiți, are câștig de cauză partea al cărei titlu este mai bine caracterizat și al cărei drept este preferabil, fiind exclus de la aplicare criteriul de preferință referitor la anterioritatea publicității imobiliare, (ne)îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară fiind relevantă doar în situația în care ambele titluri ar fi provenit de la același autor. Înalta Curte constată că întreaga construcție argumentativă care a fundamentat soluția curții de apel, aceea de respingere a apelului pârâților și de păstrare a sentinței primei instanțe a fondului prin care a fost recunoscută calitatea reclamantei de proprietar al bunului imobil în litigiu și s-a dispus rectificarea înscrierii din cartea funciară, este rezultatul aplicării corecte a principiilor și a regulilor de drept incidente cauzei deduse judecății. În esență, chestiunea de drept care reclamă o rezolvare în acest proces este legată de posibilitatea exercitării unei acțiuni în rectificarea înscrierilor din cartea funciară efectuate în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive, în lumina reglementării cuprinse în art. 908 alin. (1) din C. civ. În speță, rectificarea întăbulării a fost grefată pe o acțiune de drept comun în revendicare imobiliară, cele două titluri opuse de părțile în litigiu fiind reprezentate de hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, și anume: o hotărâre de partaj succesoral, cu efect declarativ, care declară/recunoaște retroactiv existența dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei (de la data nașterii stării de indiviziune succesorală) cu privire la imobilul pe care îl revendică și o hotărâre judecătorească ulterioară, care ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare, o hotărâre constitutivă de drepturi, pronunțată în favoarea pârâtei B. într-un proces care a succedat celui de partaj succesoral și la care reclamanta nu a participat, având astfel calitatea de terț în raport cu acest proces. Indiscutabil, o hotărâre judecătorească, ca act jurisdicțional al unei autorități înzestrate cu funcție publică, produce efectul specific și esențial, acela al autorității de lucru judecat, în considerarea căruia se interzice părților și succesorilor lor în drepturi să repună în discuție, în cadrul unei alte judecăți, cele tranșate definitiv într-un litigiu anterior, purtat între ele. În acest sens se statuează prin art. 431 C. proc. civ., autoritatea lucrului judecat îndeplinind atât o funcție negativă, cât și una pozitivă. Se admite că producerea acestor funcții(efecte), de regulă, doar între părțile litigante este justificată de împrejurarea că acestea, participând la proces, au avut posibilitatea să își susțină pretențiile și apărările, să propună probe în condiții de contradictorialitate, să exercite căile legale de atac, fiind astfel just ca ele să respecte ceea ce s-a judecat definitiv, atât în sensul inadmisibilității unei acțiuni ulterioare identice, cât și în sensul imposibilității de a fi contrazise, între ele, chestiunile litigioase definitiv stabilite, judecățile respectiv urmând a fi avute în vedere ca premise cu valoare de adevăr juridic, inatacabile, în litigii ulterioare. Prin urmare, obligativitatea efectelor unei hotărâri judecătorești presupune identitate de părți și ea operează inter partes, fiind relativă (art. 435 alin. (1) C. proc. civ.). Față de terți, hotărârea judecătorească își produce efectele sub semnul opozabilității, ceea ce semnifică că aceasta se opune terților ca fapt juridic, cu valoarea unui mijloc de probă, care admite dovada contrară, iar nu cu valoarea autorității lucrului judecat(art. 435 alin. (2) C. proc. civ.). Opozabilitatea operează erga omnes, fiind, în alte cuvinte, generală și poate fi opusă unor terți. Desigur, terții nu pot face abstracție de o hotărâre judecătorească definitivă, rezumându-se la a invoca faptul neparticipării la proces. Pentru a înlătura opozabilitatea respectivei hotărâri, terții trebuie să poată face dovada contrară celor probate prin hotărâre. Elementele care pot fi invocate de către terți pentru a înlătura opozabilitatea hotărârii judecătorești care le este opusă sunt elemente noi de fapt ori construcții juridice noi, care nu au fost avute în vedere de instanță la pronunțarea acestei hotărâri și sunt în măsură să conducă la o altă concluzie decât cea la care s-a ajuns prin hotărâre. În cauza dată, astfel cum a fost reținut de către instanțele fondului, reclamanta nu a avut calitatea de parte în procesul soluționat definitiv prin sentința civilă nr. 7235 din 22 octombrie 2013 a Judecătoriei Giurgiu, hotărâre constitutivă de drepturi pronunțată în favoarea pârâtei B., în temeiul căreia aceasta și-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară. Prin urmare, reclamanta este un terț, față de care nu poate fi invocată această hotărâre judecătorească cu autoritate de lucru judecat, ci doar cu "autoritate de fapt, fiindu-i opozabilă, ceea ce înseamnă că reclamanta are posibilitatea ca în cadrul unui proces în care nu se pune în niciun caz în discuție valabilitatea hotărârii inițiale, să susțină că are un drept mai puternic decât cel recunoscut pârâtei prin menționata hotărâre judecătorească, apreciată cu valoarea unui mijloc de probă. Prin pronunțarea hotărârii judecătorești constitutive de drept în favoarea pârâtei, hotărâre în temeiul căreia aceasta și-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară, reclamanta a suferit un prejudiciu întrucât în favoarea acesteia fusese deja recunoscut un drept de proprietate exclusivă, în mod retroactiv, prin hotărârea de partaj judiciar. Așa fiind, se poate reține că reclamanta justifică interesul de a obține paralizarea efectelor hotărârii judecătorești pronunțate în favoarea pârâtei, prin exercitarea prezentei acțiuni în rectificarea înscrierii în cartea funciară, grefată pe o acțiune în revendicare imobiliară. În aceste circumstanțe, instanța de apel stabilește, sub aspect probatoriu, că reclamanta a făcută dovada contrară, fiind astfel înlăturată opozabilitatea hotărârii constitutive de drept, în temeiul căreia pârâta și-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară, reclamanta fiind adevăratul proprietar al bunului imobil în litigiu. Astfel, realizând o cercetare comparativă a celor două titluri exhibate de părțile aflate în litigiu, în mod corect instanța de apel relevă anterioritatea titlului de proprietate al reclamantei și efectul declarativ al hotărârii de partaj succesoral pronunțate în favoarea reclamantei, împrejurarea că dreptul reclamantei provine de la adevăratul proprietar. Totodată, corect este subliniată opozabilitatea erga omnes a dreptului exclusiv de proprietate dobândit de reclamantă cu efect retroactiv, prin succesiune și partaj, chiar chiar fără înscriere în cartea funciară, în considerarea art. 26 din Legea nr. 7/1996, în vigoare la data pronunțării sentinței de partaj. Această hotărâre de partaj judiciar exhibată de reclamantă face dovada calității ei de proprietar exclusiv al bunului imobil pe care pârâtul coindivizar C. l-a promis spre vânzare, înainte de a se fi realizat partajul judiciar, prin promisiunea de vânzare încheiată cu pârâta Kabiri la 28 decembrie 2007. În alte cuvinte, a fost probată împrejurarea că a fost pronunțată în favoarea pârâtei, posesor al bunului imobil revendicat, o hotărâre judecătorească care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare în contradictoriu cu un non proprietar și fără să fi fost chemat în judecată adevăratul proprietar al bunului, la data validării promisiunii de vânzare. Reclamantă a făcut dovada calității sale de proprietar al imobilului pe care îl revendică, dreptul de proprietate provenind de la un verus dominus, aspect care, deși era cunoscut de pârâtul Guțu în cel de-al doilea proces (în dosarul nr. x/2012 al Judecătoriei Giurgiu), nu a fost adus la cunoștința instanței. Or, stabilirea autorului care este un non dominus, precum și a celui care are calitatea de proprietar sau prezintă cele mai puternice aparențe ale acestei calități de verus dominus este consecința cercetării judecătorești efectuate de instanțele fondului în baza materialului probator al dosarului și în același timp o operațiune juridică și logică necesară pentru a se putea da satisfacție adagiului nemo plus iurus ad alium transfere protest qaum ipse habet. În aceste circumstanțe de fapt și de drept, soluția admiterii prezentei acțiuni în revendicare imobiliară de drept comun, exercitată de reclamantă în calitatea acesteia de proprietar recunoscut cu efect declarativ printr-o hotărâre judecătorească de partaj judiciar pronunțată în anul 2008 și în același timp terț față de procesul soluționat prin hotărârea judecătorească constitutivă de drept pronunțată în anul 2013, invocată de pârâtă cu valoarea unui titlu de proprietate valabil constituit, nu este de natură să aducă atingere autorității de lucru judecat a celei din urmă hotărâri, cum greșit se afirmă prin declarația de recurs. O astfel de acțiune are valoarea unui mijloc juridic de protecție a unui drept real admis de lege, aflat la îndemâna unui terț pentru a-și valorifica drepturile proprii asupra bunului imobil ce face obiectului litigiului. Reluând, în alte cuvinte, rațiunile anterior și detaliat expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a respectat principiile și regulile de drept în materie de comparare a titlurilor exhibate de părți, înțelese ca moduri de dobândire a dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, înlăturând în mod corect de la aplicare, la circumstanțele factuale concrete ale cauzei, criteriul de preferabilitate constând în anterioritatea formalităților de publicitate imobiliară și fără a încălca autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 7235/22 oct. 2013 a Judecătoriei Giurgiu, pronunțată în dosarul nr. x/2012. Pe cale de consecință, reținând că ambele părți aflate în litigiu exhibă un titlu de proprietate, însă titlul reclamantei A. provine de la adevăratul proprietar, iar titlul pârâtei B. provine de la un nonproprietar, în mod corect s-a apreciat că titlul reclamantei este cel preferabil. Cu referire la posibilitatea exercitării unei acțiuni în rectificarea înscrierilor în cartea funciară efectuate în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive, Înalta Curte relevă că, atât în contextul Legii nr. 7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare, cât și în acela al C. civ. (urmărind condițiile de aplicare a dispozițiilor art. 885, la data la care a fost înscris în cartea funciară dreptul de proprietate al pârâtei în proces), în principiu, drepturile reale imobiliare iau naștere, se modifică și se strămută prin consimțământul concordant al părților, exprimat în condițiile prevăzute de lege, iar înscrierea acestor drepturi în cartea funciară are numai rostul limitat de a le face opozabile terților; în acest sens s-a stipulat prin art. 2 alin. (2) lit. d) din Legea cadastrului și art. 56 din Legea de aplicare a C. civ..(amână de la aplicare art. 885 C. civ., până la finalizarea lucrărilor de cadastru). Așadar, înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate și a altor drepturi reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil(spre exemplu, o hotărâre judecătorească), în sistemul Legii nr. 7/1996 și în acela al C. civ., până la îndeplinirea condiției prescrise de lege, se face numai în scop de opozabilitate față de terți, ea neavând efect constitutiv de drept. Înalta Curte reamintește că orice a unui drept real în cartea funciară, indiferent de efectul pe care îl poate produce, în raport cu sistemul legislativ sub imperiul căreia ea se realizează, nu remediază, în sine, nevalabilitatea actului în baza căreia a fost efectuată și nici nu acoperă lipsa acestuia; ea nu închide de plano posibilitatea de a se putea invoca inexactitatea înscrierii ori neconcordanța apărută ulterior între starea tabulară a imobilului și situația lui juridică reală. Aceasta întrucât înscrierile în cartea funciară trebuie să oglindească permanent, integral și fidel, cu acuratețe, exact situația reală a imobilului, în considerarea principiilor legalității și specialității, ce guvernează sistemul de publicitate imobiliară prin cărți funciare. Prezumțiile instituite de legiuitor, care se referă la existența sau, după caz, inexistența unor drepturi reale având ca obiect un imobil înscris în cartea funciară sunt relative (iuris tantum), iar nu absolute (iuris et de iure), putând fi combătute prin proba contrară. În acest sens, prin Legea nr. 7/1996, iar ulterior prin art. 908 C. civ., a fost reglementată acțiunea în rectificare tabulară, cu regimul ei specific. În materie de publicitate imobiliară, adevăratul proprietar este considerat terț, în raport cu o înstrăinare a non domino. Pentru ipoteza în care reclamantul din actuala acțiune în rectificare de carte funciară nu a fost parte în procesul finalizat prin hotărârea în baza căreia s-a dispus efectuarea înscrierii unui drept real în cartea funciară, ci a fost un terț (ipoteză care se verifică în prezenta cauză), față de el nu se poate opune autoritatea de lucru judecat, având astfel posibilitatea să formuleze o acțiune în revendicare, în considerarea celor enunțate mai sus cu referire la autoritatea de lucru judecat. Se reamintește că relativitatea lucrului judecat privește părțile, iar opozabilitatea hotărârii vizează terții, întrucât aceștia, nefiind părți în procesul anterior, finalizat prin hotărârea în baza căreia s-a efectuat înscrierea în cartea funciară, față de ei nu se pot crea drepturi și obligații, câtă vreme nu au beneficiat de contradictorialitatea dezbaterilor și de dreptul la apărare. Pentru terț, hotărârea judecătorească care nu poate fi, desigur, ignorată pentru că a creat o situație juridică care a modificat ordinea existentă, are valoarea unui fapt juridic care generează o prezumție de proprietate, pe care o poate combate prin alte mijloace de probă, fără ca prin aceasta să se pună în discuție valabilitatea hotărârii inițiale. Cum în prezentul proces, instanțele fondului au stabilit, sub aspect probator, că reclamanta a făcut dovada unui drept mai puternic decât cel recunoscut în favoarea pârâtei, în mod corect au dispus și rectificarea înscrierii în cartea funciară, în temeiul art. 908 pct. 4 din C. civ., deoarece numai așa se poate asigura deplina eficacitate soluției date acțiunii în revendicare, prin care s-a constatat că nu pârâta înscrisă în cartea funciară este adevăratul proprietar al imobilului, ci reclamanta, în calitate de verus dominus. Cum înscrierea nu mai este astfel în concordanță cu situația juridică reală actuală a imobilului, se impune rectificarea acestei înscrieri, în sensul radierii dreptului de proprietate înscris în favoarea pârâtei. În consecință, motivele de casare formulate de recurenți sunt nefondate și se vor respinge. Față de cele de mai sus, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul pârâților ca nefondat. În raport cu art. 453 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată efectuate, instanța de recurs va obliga pe recurenții B. și E. să plătească intimatei A. cheltuielile reprezentând onorariul avocatului ales, dovedite în recurs.