ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 432/2022

Ședința publică din data de 01 martie 2022

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 09.07.2019 pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București sub dosar nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. a formulat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. (fostă C. S.R.L.), o cerere de chemare în judecată prin care a solicitat:

- punerea în întârziere a pârâtei cu privire la obligația de a preda bunurile ce fac obiectul facturilor fiscale seria x nr. x/30.06.2016 și seria x nr. x/01.08.2016 potrivit art. 1522 alin. (1) C. civ.

- constatarea rezoluțiunii contractului materializat prin facturile fiscale seria x nr. x/30.06.2016 și seria x nr. x/01.08.2016;

- repunerea părților în situația anterioară în sensul obligării pârâtei la restituirea sumei de 195.575,06 RON, reprezentând contravaloarea sumelor încasate nedatorat de către pârâtă urmare a neexecutării culpabile a obligațiilor asumate potrivit contractului materializat prin facturile fiscale seria x nr. x/30.06.2016 și seria x nr. x/01.08.2016;

- obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculată de la data achitării facturilor fiscale și până la momentul achitării debitului.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1350 - art. 1549, art. 1522 și urm. din C. civ.

Prin sentința civilă nr. 8806 din 04.12.202019, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6, s-a admis excepția necompetenței materiale a judecătoriei și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, pe rolul căruia dosarul a fost înregistrat, cu același număr.

Prin sentința civilă nr. 2210/16.11.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI a civilă, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru creanța constatată prin factura fiscală seria x nr. x/30.06.2016, s-a respins excepția dreptului material la acțiune pentru creanța constatată prin factura fiscală seria x nr. x/01.08.2016, s-a constatat prescris dreptul material la acțiune pentru creanța din factura fiscală seria x nr. x/30.06.2016, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., s-a constatat rezoluțiunea contractului în formă simplificată (factura fiscală seria x nr. x/01.08.2016), au fost repuse părțile în situația anterioară încheierii contractului, în sensul că, a fost obligată pârâta să restituie reclamantei suma de 131.751,91 RON și s-a luat act că reclamanta și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A. S.R.L., care a fost admis prin decizia nr. 1281/2021 din 08 iulie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Prin această decizie, instanța de apel a schimbat în parte sentința apelată în sensul că: a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la toate capetele de cerere pentru care a fost invocată de pârâta B. S.R.L.

A constatat rezoluțiunea contractelor materializate prin facturile fiscale seria x nr. x/30.06.2016 și seria x nr. x/01.08.2016.

A repus părțile în situația anterioară, în sensul că a obligat pârâta B. S.R.L. să restituie reclamantei A. S.R.L. suma de 178.497,60 RON încasată în baza contractelor materializate prin facturile fiscale seria x nr. x/30.06.2016 și seria x nr. x/01.08.2016.

A obligat pârâta să plătească reclamantei dobânda legală aferentă sumei de 178.497,60 de la data de 04.07.2019 și până la data plății efective.

A respins în rest cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. ca neîntemeiată.

A menținut restul dispozițiilor din sentința apelată și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 5.948.83 RON (5.898,83 RON onorariu avocat + 50 RON taxă judiciară de timbru) reprezentând cheltuieli de judecată în apel. Totodată, a luat act că pârâta B. S.R.L. și-a rezervat dreptul de a solicita pe cale separată cheltuielile de judecată din apel.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.R.L. a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat să se constate că a operat prescripția dreptului material la acțiune pentru factura fiscala seria x nr. x/30.06.2016, în valoare de 97.497,60 RON, prescripția fiind invocată prin întâmpinarea formulata de recurentă și reținută în mod corect de prima instanță.

În dezvoltarea motivului de recurs, se arată, în esență, că, termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C. civ., a început să curgă la 25.06.2016, dată la care reclamanta a trimis recurentei o notificare prin care i-a pus în vedere să își îndeplinească obligațiile contractuale, notificare la care recurenta nu a dat curs, și s-a împlinit la 25.06.2019, anterior introducerii prezentei cereri de chemare în judecată.

Apreciază că argumentele apelantei-reclamante cu privire la tardivitatea întâmpinării depusă de recurentă față de cererea de chemare în judecată sunt greșite, cât timp aceasta nu a invocat excepția tardivității depunerii întâmpinării prin răspunsul la întâmpinare. Prin urmare, apreciază că excepția prescripției a fost invocată în termen, neintervenind sancțiunea decăderii prevăzută de dispozițiile art. 1851 alin. (1) C. proc. civ.

În continuare, susține că instanța de apel a reținut în mod greșit faptul că prescripția s-ar fi împlinit la 04.07.2019, fără a avea în vedere că însăși reclamanta a recunoscut în cererea de chemare în judecată că a transmis notificarea la 25.06.2016, astfel că prescripția operează cel mai târziu la data de 25.06.2019, așadar anterior datei de 04.07.2019, data formulării cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, instanța de apel ar fi interpretat greșit dispozițiile art. 2556 C. civ. privind actele făcute în termen și prevederile art. 2523 C. civ. privind momentul începerii curgerii prescripției.

Referitor la voința reală a părților, arată că este evident faptul că acestea au înțeles să încheie contractul anterior datei de 25.06.2016, existând cu siguranță contacte și corespondentă între acestea anterior datei respective.

Recurenta evocă dispozițiile art. 1266 alin. (1) și ale art. 1289 alin. (1) C. civ., precum și pe cele ale art. 1206 din același cod.

Cu referire la speță, susține că, având în vedere notificarea din 25.06.2016, este evident că anterior acesteia părțile au purtat negocieri care au dus la formarea voinței interne și la încheierea contractului, în caz contrar neputând exista o notificare prin care se solicită, la 25.06.2016, respectarea clauzelor contractuale, acest fapt fiind absolut cert, chiar dacă nu s-a dat curs notificării respective, existența contractului la data de 25.06.2016 fiind de netăgăduit.

În aceste condiții, având în vedere faptul că este demonstrată existența contractului anterior datei de 25.06.2016, conchide că prescripția a operat la 25.06.2019, conform art. 2517 C. civ., interpretat greșit de instanța de apel.

Mai arată că, din răspunsul la interogatoriul luat recurentei, necontestat de intimata-reclamantă, au rezultat următoarele: în ce privește ureea, aceasta nu a putut fi furnizată, însă în ce privește celelalte echipamente, acestea au fost livrate parțial (răspunsul la întrebarea nr. 1); la centrala solară s-au livrat structura metalică și cablajul, fiind instalată structura metalica pe câmp, pe amplasament (răspunsul la întrebarea nr. 3); achizitorul nu a dorit continuarea proiectului și nici nu a plătit restul echipamentelor (răspunsul la întrebarea nr. 4).

Instanța de apel ar fi ignorat aceste susțineri ale recurentei din dosarul de apel (punctul 3 din concluziile scrise) și din dosarul de fond și nu s-a pronunțat în niciun fel asupra acestora.

În aceste condiții, apreciază că se impune diminuarea sumei care trebuie restituita intimatei-reclamante, fapt ce se poate realiza în baza unei expertize care sa fie efectuată de către instanța care va rejudeca dosarul în urma casării.

Recursul a fost comunicat intimatei-reclamante la 29.10.2021 și 01.11.2021 .

La 10.11.2021, intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepției nulității cererii de recurs și anularea recursului; în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 23.11.2021, care a depus răspuns la întâmpinare, la 02.12.2021.

Analizând, cu prioritate, excepția nulității recursului formulat de recurenta-pârâtă, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e, precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă, precum și formularea acestora cu depășirea termenului legal sunt sancționate cu anularea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă constată că, prin cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, deși recurenta-pârâtă a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dispozițiile legale la care a făcut referire, respectiv art. 2517, art. 2556 și art. 2523 C. civ., au fost invocate în mod formal, întrucât, fără a fi raportate la raționamentul instanței de apel, în sensul de a arăta, în concret, în ce modalitate au fost nesocotite dispozițiile invocate, în realitate, criticile urmăresc reevaluarea situației de fapt stabilită în cauză, prin reinterpretarea probatoriului administrat (notificarea din 25.06.2016), relativ la data încheierii contractului dintre părți, în vederea stabilirii unei alte date de început a curgerii termenului de prescripție decât cea reținută prin decizia atacată. Or, aceste aspecte vizează netemeinicia deciziei recurate, care nu poate fi analizată în calea de atac a recursului, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei față de soluția instanței de prim control judiciar.

Totodată, și aspectele privind stabilirea voinței reale a părților de a încheia contractul anterior datei de 25.06.2016, motivat de existența notificării trimisă de reclamantă recurentei, precum și valența probatorie a răspunsurilor la interogatoriul luat recurentei reprezintă chestiuni de netemeinicie asupra cărora instanța de recurs nu se poate pronunța, întrucât dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. impun examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, stabilirea situației de fapt prin interpretarea probatoriului fiind atributul instanțelor devolutive.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situației de fapt.

Se reține că recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Nu în ultimul rând, instanța supremă reține că, prin decizia atacată, instanța de apel a reținut că excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost invocată în termen, astfel că sunt lipsite de interes criticile recurentei cu privire la aceste aspecte.

Simpla nemulțumire la părții cu privire la soluția pronunțată, nestructurată din punct de vedere juridic, nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Criticile nu pot fi încadrate din oficiu în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., nefiind identificate nici alte motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu.

În considerarea celor ce preced, văzând că recurenta-pârâtă nu s-a conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) din același cod, Înalta Curte va admite excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă A. S.R.L. prin întâmpinare și, în consecință, va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. (fostă C. S.R.L.) împotriva deciziei civile nr. 1281/2021 din 08 iulie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă A. S.R.L. prin întâmpinare.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. (fostă C. S.R.L.) împotriva deciziei civile nr. 1281/2021 din 08 iulie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 01 martie 2022.