ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 430/2022

Ședința publică din data de 01 martie 2022

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 14.11.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., constatarea nulității absolute a Hotărârii Adunării Generare a Asociaților B. S.R.L. nr. 1 din 09.11.2018, precum și constatarea nulității actului constitutiv al societății B. S.R.L. actualizat la 09.11.2018, ca act subsecvent Hotărârii AGA nr. 1/09.11.2018.

La termenul din 20.09.2019, tribunalul a luat act de poziția exprimată de pârâtă prin administrator judiciar, în sensul că nu mai susține excepția necompetenței funcționale a secției a VI-a Civile a Tribunalului București.

La același termen de judecată, tribunalul a calificat cererea de intervenție formulată de C. ca fiind o cerere de intervenție accesorie în favoarea pârâtei și a admis în principiu cererile de intervenție accesorie formulate de intervenienții D. și C.. Pentru a proceda astfel, prima instanță a reținut că, prin cererea respectivă, nu se formulează pretenții proprii, ci se solicită respingerea cererii de chemare în judecată sprijinindu-se apărarea pârâtei.

Totodată, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, pentru motivele expuse în încheierea de ședință din data de 20.09.2019.

Prin sentința nr. 3188/01.11.2019, Tribunalul București București, secția a VI-a civilă a admis cererea de chemare în judecată modificată și a constatat nulitatea absolută a Hotărârii Adunării Generale a Asociaților B. S.R.L. nr. 1/09.11.2018 și nulitatea absolută a actului constitutiv al B. S.R.L. actualizat la 09.11.2018, ca act subsecvent Hotărârii AGA nr. 1/09.11.2018, a respins cererile de intervenție accesorie formulate de intervenienții D. și C., ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe și a încheierii premergătoare din 20.09.2020, au declarat apel pârâta B. S.R.L., precum și intervenientul C., apelurile fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel București.

Prin decizia civilă nr. 291 din 19 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a luat act de renunțarea la judecata apelului principal al apelantei principale B. S.R.L., prin administrator judiciar E..; s-a constatat neavenit apelul intervenientului accesoriu în sprijinul apelantei principale C., împotriva sentinței civile nr. 3188 din data de 01.11.2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018; a fost respinsă excepția inadmisibilității apelului principal declarat de intervenientul C. în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. și intimatul-intervenient D., împotriva încheierii din 20.09.2019 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

S-a respins ca neîntemeiat apelul principal declarat de intervenientul C. împotriva încheierii din 20.09.2019.

I. Împotriva acestei decizii, a formulat recurs intervenientul-accesoriu C., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, învederează că decizia a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 61 alin. (1) și (3), art. 63 și art. 64 C. proc. civ.

În continuare, recurentul arată în esență că, deși la 19.02.2021, în dosarul nr. x/2018, a fost depusă de către F., o cerere de intervenție accesorie în scopul sprijinirii apărării recurentului-intervenient accesoriu, în calitate de apelant împotriva încheierii din 20.09.2019, instanța de apel nu ar fi făcut aplicarea dispozițiilor imperative ale art. 64 C. proc. civ., respectiv nu a comunicat părților cererea de intervenție ci a procedat la soluționarea pe fond a celor două cereri de apel.

La 08.06.2021, recurentul intervenient accesoriu C. și-a completat motivele de recurs, învederând că instanța de apel ar fi încălcat și dispozițiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

II. Împotriva deciziei instanței de apel a formulat recurs și numitul F., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, învederează că decizia a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 61 alin. (1) și (3), art. 63 și art. 64 C. proc. civ.

În continuare, recurentul arată în esență că, deși la 19.02.2021, în dosarul nr. x/2018, a depus o cerere de intervenție accesorie în scopul sprijinirii apărării intervenient accesoriu C., în calitate de apelant împotriva încheierii din 20.09.2019, instanța de apel nu ar fi făcut aplicarea dispozițiilor imperative ale art. 64 C. proc. civ., respectiv nu a comunicat părților cererea de intervenție ci a procedat la soluționarea pe fond a celor două cereri de apel.

Cererile de recurs au fost comunicate intimaților.

La 14.10.2021, intimata-pârâtă B. S.R.L., prin administrator judiciar E.. a formulat un punct de vedere față de recursul declarat de recurentul F., prin care a invocat lipsa calității procesuale active a acestui recurent și excepția inadmisibilității recursului acestuia, precum și un punct de vedere față de recursul declarat de recurentul-intervenient C., prin care a solicitat respingerea cererii de recurs ca neavenită și, în subsidiar, ca inadmisibilă iar, pe fond, ca neîntemeiată.

La 15.10.2021, intimata-reclamantă A. și intimata-pârâtă B. S.R.L., prin administrator judiciar E.., au formulat întâmpinare față de ambele recursuri prin care au invocat excepția lipsei calității procesuale active a recurentului F. și excepția inadmisibilității recursului aceluiași recurent, precum și excepția inadmisibilității recursului declarat de recurentul-intervenient C..

La termenul din 19.10.2021 a fost încuviințată cererea de amânare a judecății cauzei, formulată de recurentul-intervenient C., pentru a-i da posibilitatea să ia cunoștință de excepțiile invocate de intimata-pârâtă B. S.R.L., prin administrator judiciar E.. și prin administrator special G. și de intimata-reclamantă A. prin întâmpinările depuse la dosar.

La 13.12.2021, recurentul F. a depus la dosar concluzii scrise.

La 14.12.2021, H.., în calitate de lichidator judiciar al B. S.R.L. a formulat o cerere de introducere în cauză, modificarea citativului și acordarea unui nou termen de judecată pentru a lua cunoștință de actele dosarului.

La termenul din 14.12.2021 a fost încuviințată cererea de amânare a judecății cauzei, formulată de lichidatorul judiciar al B. S.R.L., pentru a-i da posibilitatea să ia cunoștință de actele dosarului.

La 1 martie 2022, lichidatorul judiciar al B. S.R.L. a transmis la dosar, prin e-mail, note de ședință, prin care a solicitat să se ia act de schimbarea formei de organizare, a denumirii și a sediului lichidatorului H.., noua denumire fiind I.., solicitând, totodată, respingerea recursurilor ca neîntemeiate.

Analizând, cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 248 C. proc. civ., excepția inadmisibilității recursurilor, invocată de instanță din oficiu, Înalta Curte constată următoarele:

I. Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este cel al legalității căilor de atac, statuat de prevederile art. 457 C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 și care presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege, astfel că ele nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunțat este consacrat și la nivel constituțional, fiind înscris în art. 129 din Constituție, care prevede dreptul părților și al procurorului de a folosi căile de atac, însă numai în condițiile legii.

Obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de o acțiune prin care reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., constatarea nulității absolute a Hotărârii Adunării Generare a Asociaților B. S.R.L. nr. 1 din 09.11.2018, precum și constatarea nulității actului constitutiv al societății B. S.R.L. actualizat la 09.11.2018, ca act subsecvent Hotărârii AGA nr. 1/09.11.2018.

Instanța supremă reține că, prin încheierea din 20.09.2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a calificat cererea de intervenție formulată de C. în cerere de intervenție accesorie și, în temeiul art. 64 alin. (2) C. proc. civ., a dispus admiterea în principiu a cererii, iar prin sentința civilă nr. 3188/01.11.2019 a aceleiași instanțe, cererea de intervenție accesorie a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva încheierii din 20.09.2019 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, intervenientul accesoriu C. a formulat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 291 din 19 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Potrivit art. 132 alin. (2) și (3) coroborate cu alin. (9) al aceluiași articol din Legea nr. 31/1990, "(2) hotărârile adunării generale contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate în justiție, în termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, de oricare dintre acționarii care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat contra și au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al ședinței; (3) când se invocă motive de nulitate absolută, dreptul la acțiune este imprescriptibil, iar cererea poate fi formulată și de orice persoană interesată; (9) Cererea se va judeca în camera de consiliu. Hotărârea judecătorească pronunțată este supusă numai apelului".

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. XVIII alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 2/2013, "în procesele pornite începând cu data de 20 iulie 2017 și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și asigurări sociale, în materie de expropriere, precum și în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Nu în ultimul rând, art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. dispune că sunt hotărâri definitive "hotărârile date în apel, fără drept de recurs".

Cererea de intervenție accesorie este o cerere accesorie față de cererea principală, prin urmare devenind incidente dispozițiile art. 460 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora, "dacă prin aceeași hotărâre au fost soluționate și cereri accesorii, hotărârea este supusă în întregul ei căii de atac prevăzute de lege pentru cererea principală".

Nu poate fi primită apărarea recurentului privind faptul că cererea de intervenție principală, formulată inițial, a fost analizată direct în apel, fiind respinsă ca inadmisibilă, aspect care ar fi deschis calea recursului în condițiile art. 64 alin. (4) C. proc. civ., forma aplicabilă la data cererii de chemare în judecată. Așa cum rezultă în mod evident din decizia recurată, instanța de apel a răspuns criticii recurentului intervenient privind greșita calificare de către prima instanță a cererii de intervenție formulate, din intervenție principală, în intervenție accesorie, apreciind că recurentul nu justifică o vătămare prin această operațiune. Respingând apelul împotriva încheierii din 20.09.2019, instanța de apel a confirmat practic atât calificarea cererii de intervenție cât și admiterea în principiu a cererii de intervenție accesorie formulată de C., aspect care atrage incidența dispozițiilor art. 64 alin. (3) C. proc. civ., forma aplicabilă litigiului, potrivit cărora, "încheierea de admitere în principiu nu se poate ataca decât odată cu fondul".

Prin urmare, cum art. 132 alin. (9) teza finală din Legea nr. 31/1990 prevede că hotărârea pronunțată în acțiunea în anulare a hotărârii adunării generale este supusă numai apelului, rezultă că decizia instanței de apel prin care s-a respins apelul împotriva încheierii din 20.09.2019 are caracter definitiv de la data pronunțării, conform art. 634 alin. (1) pct. 4 teza I C. proc. civ. și nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, conform art. XVIII alin. (2) teza finală din Legea nr. 2/2013.

Întrucât celelalte critici, care vizează nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul încălcării dispozițiilor art. 63 și art. 64 C. proc. civ., în legătură cu cererea de intervenție accesorie formulată de F., sunt identice cu cele din recursul declarat de F. împotriva aceleiași decizii, Înalta Curte le va înlătura printr-un considerent comun, expus cu ocazia analizării acestui din urmă recurs.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 132 alin. (9) teza finală din Legea nr. 31/1990 și art. XVIII alin. (2) teza finală din Legea nr. 2/2013, raportat la art. 460 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentul-intervenient accesoriu C. împotriva deciziei civile nr. 291 din 19 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

II. Critica recurentului F. privește faptul că, deși la 19.02.2021, în dosarul nr. x/2018, aflat în etapa procesuală a apelului, a depus o cerere de intervenție accesorie în scopul sprijinirii apărării intervenientului accesoriu C., în calitate de apelant împotriva încheierii din 20.09.2019, instanța de apel nu ar fi făcut aplicarea dispozițiilor imperative ale art. 64 C. proc. civ., respectiv nu ar fi comunicat părților cererea de intervenție ci ar fi procedat la soluționarea pe fond a celor două cereri de apel.

Instanța supremă constată că, la dosarul cauzei, se află cererea de intervenție accesorie, formulată de către numitul F. prin intermediul mijloacelor electronice, la 18.02.2021, privind sprijinirea apărării apelantului C..

Totodată, constată că, deși în practicaua deciziei recurate, se menționează faptul că numitul F. a depus la dosar o cerere de intervenție accesorie în favoarea apelantului-intervenient C. și înscrisuri, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acestei cereri prin dispozitivul hotărârii.

Nu în ultimul rând, reține că motivele de recurs nu se referă la soluția dată acestei cereri incidentale, ci la nesoluționarea ei.

Nepronunțarea instanței de apel asupra unei cereri incidentale formează obiectul cererii de completare a hotărârii reglementată de art. 444 C. proc. civ., iar art. 445 din același cod instituie obligativitatea acestei proceduri, completarea hotărârii neputând fi cerută pe calea recursului.

Recurentul nu a formulat însă cerere de completare a hotărârii în fața instanței de apel în condițiile art. 444 C. proc. civ., invocând ca motiv de recurs nepronunțarea instanței de apel asupra acestei cereri, motiv care însă nu poate fi primit față de dispozițiile imperative ale art. 445 C. proc. civ.

În acest context de fapt și de drept, instanța supremă reține că, potrivit dispozițiilor art. 458 C. proc. civ., "căile de atac pot fi exercitate numai de părțile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au și alte organe sau persoane", iar conform art. 65 alin. (1) din același cod, "intervenientul devine parte în proces numai după admiterea în principiu a cererii sale".

Prin urmare, în analiza admisibilității unei căi de atac, instanța de control judiciar trebuie să aibă în vedere și aspectele ce țin de aptitudinea celui care a promovat calea de atac de a efectua acest demers juridic, care, potrivit dispozițiilor legale anterior enunțate, depinde de calitatea de parte în proces.

În raport de cele arătate anterior, Înalta Curte constată că recurentul F. nu a dobândit calitatea de parte în litigiul de față, ceea ce rezultă din lăsarea nesoluționată a cererii sale de intervenție accesorie în apel, având calitatea de terț față de cauza pendinte. Ca regulă, legea nu recunoaște dreptul de a ataca o hotărâre judecătorească pronunțată într-un proces decât părților cărora le este opozabilă. Pe de altă parte, constată că nu există vreo situație de excepție prevăzută de o lege specială care să dea posibilitatea exercitării căii de atac de alte entități decât părțile procesului.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

Raportat la soluția ce urmează a fi pronunțată și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat pe fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza criticilor formulate prin cererea de recurs. De asemenea, nici aspectele invocate de către intimata-reclamantă și intimata-pârâtă prin întâmpinare nu vor mai fi supuse analizei instanței de control judiciar, având în vedere inadmisibilitatea prezentei căi de atac care face de prisos cercetarea oricărei alte excepții.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurentul F. și de de recurentul-intervenient C. împotriva deciziei civile nr. 291 din 19 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca inadmisibile.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 01 martie 2022.