ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2089/2022

HOTĂRÂRE

19.10.2022

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2022
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2089/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)

Ședința publică din data de 19 octombrie 2022

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 865 din 14 aprilie 2022, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a instanței, invocată din oficiu și declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că este învestită cu soluționarea unui litigiu căruia i se aplică jurisdicția muncii față de dispozițiile art. 266 din Codul muncii, iar potrivit dispozițiilor art. 269 din Codul muncii "Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul."

Tribunalul a mai reținut și dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, potrivit cărora "Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Totodată, conform art. 129 din C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.

Tribunalul a constatat că reclamanții au domiciliul ales în Sectorul 3 din București, acolo unde activează ca procurori la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București, iar conform art. 127 alin. (2) C. proc. civ. "În cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competența instanței la care acesta își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii."

Având în vedere prevederile legale de mai sus și dispozițiile art. 132 din C. proc. civ., față de faptul că nu se aplică prevederile art. 127 alin. (1) C. proc. civ., întrucât din datele cauzei rezultă că reclamanții își au domiciliul/locul de muncă în raza de competență a Tribunalului București, dar față de faptul că pârât în cauză este Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, care atrage competența facultativă a unei alte instanțe decât Tribunalul Dâmbovița conform art. 127 alin. (2) C. proc. civ., instanța a admis excepția de necompetență teritorială, declinând competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș.

Prin sentința civilă nr. 4756 din 29 septembrie 2022, pronunțată de Tribunalul Argeș, secția pentru conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a instanței, invocată din oficiu și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă; s-a constatat ivit conflictul negativ de competență și s-a dispus suspendarea judecării cauzei și înaintarea acesteia la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unui regulator de competență.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că reclamanții, în calitate de procurori din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sector 3 București, au solicitat în contradictoriu cu parchetul unde își desfășoară activitatea și parchetele superioare ierarhic, în calitate de ordonatori de credite, recalcularea indemnizațiilor de încadrare potrivit Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, precum și plata efectivă a noilor indemnizații luând în considerare coeficientul de multiplicare de 19,00.

Față de acestea, tribunalul a reținut că, în conformitate cu art. 127 din C. proc. civ. care reglementează competența facultativă: "Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea. În cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competența instanței la care acesta își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii. Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în ipoteza în care o instanță de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz. Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor".

Tribunalul a avut în vedere decizia nr. 290/26.04.2018, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 638/23.07.2018, prin care Curtea Constituțională a reținut că dispozițiile art. 127 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. sunt constituționale în măsura în care privesc și instanța de judecată în calitate de parte reclamantă/pârâtă.

Tribunalul a reținut că, prin cererea modificatoare, reclamanții au extins cadrul procesual pasiv raportat la faptul că o parte dintre aceștia au avut anterior calitatea de procurori și la alte unități de parchet.

A mai arătat tribunalul că, prin decizia nr. 7 din 16 mai 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 461/22.06.2016 "condiția premisă de aplicare a dispozițiilor art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. este aceea ca judecătorul să funcționeze la instanța competentă să soluționeze cauza în primă instanță. Condiția nu este îndeplinită dacă partea este judecător la o altă instanță decât cea competentă, de același grad, chiar situată în raza aceleiași curți de apel". Dispozițiile art. 127 din C. proc. civ., instituind o prezumție legală de lipsă de aparență a imparțialității judecătorului, corespund exigențelor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la dreptul părții la o instanță independentă și imparțială. Astfel, pentru o cerere în care un judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier are calitatea de reclamant, cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, este obligatorie sesizarea unei alte instanțe judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea, având alegerea între oricare dintre instanțele de același grad prevăzute anterior.

Deoarece dispozițiile alin. (1) al art. 127 din C. proc. civ. folosesc imperativul «va sesiza», în timp ce dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol arată că «poate sesiza», se consideră că legiuitorul a avut în vedere o obligație a reclamantului în ipoteza de la alin. (1) și o facultate a acestuia în ipoteza de la alin. (2)".

Instanța a reținut că, potrivit acestei decizii, "în cadrul parchetelor funcționează atât procurori, cât și grefieri, sintagma utilizată de legiuitor în cuprinsul art. 127 alin. (3) din C. proc. civ. "se aplică în mod corespunzător" trebuie înțeleasă ca referindu-se la desfășurarea activității în cadrul unei unități de parchet ce funcționează pe lângă instanța arătată la alin. (1), indiferent dacă este vorba despre un procuror sau un grefier."

Mai mult, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat faptul că, "intenția legiuitorului la edictarea normei este fără echivoc, reieșind din referirea strictă doar la acea instanță la care partea își desfășoară activitatea ca judecător și căreia îi revine competența de soluționare a cauzei. Astfel, trebuie subliniat că prevederile art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. își găsesc aplicarea numai atunci când cererea care urmează să fie formulată de un judecător sau împotriva unui judecător ar fi, potrivit legii, de competența instanței la care acesta își desfășoară activitatea".

Prin urmare, Tribunalul Argeș a apreciat că nu poate fi competent din punct de vedere teritorial să judece prezenta acțiune, având în vedere aspectele obligatorii asupra cărora s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin decizia nr. 7/16.05.2016, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 461/22.06.2016, precum și faptul că niciunul dintre reclamanți nu își desfășoară activitatea și nici nu și-au desfășurat activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, instanța inițial învestită.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Instanțele aflate în conflict negativ de competență au fost sesizate cu o acțiune având ca obiect plata unor drepturi salariale. Având în vedere cele solicitate în cuprinsul cererii de chemare de judecată, rezultă faptul că prezentului litigiu i se aplică dispozițiile legii speciale referitoare la conflictele de muncă.

În cauza dedusă judecății, reclamanții au calitatea de procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București.

Dreptul comun pentru soluționarea conflictelor de muncă este reglementat de dispozițiiile art. 266-275 din Codul muncii și Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social prevede că "Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar art. 216 din același act normativ stipulează:

"Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele din C. proc. civ..".

În ceea ce privește dispozițiile art. 127 din C. proc. civ., amintite de instanțele aflate în conflict în cuprinsul considerentelor, aceste dispoziții legale reglementează situația particulară a litigiilor în care este implicat un judecător în calitate de reclamant sau de pârât, rațiunea normei fiind aceea de a înlătura orice suspiciune de soluționare părtinitoare a cauzei, din pricina calității părții.

Textul de lege se aplică întocmai și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor și vizează două situații, respectiv când una din aceste persoane are legitimare procesuală activă (este reclamant) și când are legitimare procesuală pasivă (este pârât).

Potrivit art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ. "(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea. (…)

(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor".

Se reține că Legea nr. 310/2018, aplicabilă în raport de data introducerii acțiunii 6 decembrie 2021, a modificat dispozițiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. prin extinderea sferei de aplicare a textului legal, în sensul că este incidentă competența facultativă nu numai atunci când magistratul are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, ci și atunci când cererea este de competența unei instanțe inferioare celei la care magistratul își desfășoară activitatea.

Or, reclamanții își desfășoară activitatea la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București, iar competența materială de soluționare a cauzei aparține în primă instanță tribunalului.

Din acest punct de vedere, competența nu poate fi evaluată în raport cu art. 127 alin. (1) C. proc. civ., deoarece acțiunea nu este în competența instanței unde reclamanții își desfășoară activitatea ori în competența unei instanțe inferioare acesteia, devenind incidente dispozițiile art. 127 alin. (2) C. proc. civ.

Or, reclamanții au ales să introducă cererea de chemare în judecată la Tribunalul Dâmbovița, în acord cu prevederile art. 127 alin. (2) C. proc. civ., coroborate cu cele ale alin. (2

) al aceluiași text de lege care reglementează norme de competență teritorială având caracter relativ, în acord cu dispozițiile art. 116 C. proc. civ.

Caracterul facultativ al acestor dispoziții legale permite așadar reclamanților să recurgă sau nu la acest beneficiu oferit de lege, fără să le fie afectată valabilitatea opțiunii.

Totodată, în condițiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., Tribunalul Dâmbovița nu putea invoca din oficiu excepția de necompetență teritorială relativă.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse și de principiul asigurării accesului efectiv la justiție, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cererii ce face obiectul cauzei, în favoarea Tribunalului Dîmbovița, secția I civilă, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.