ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2452/2021

HOTĂRÂRE

16.11.2021

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2452/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2021

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, la data de 30.03.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., obligarea pârâtei la plata sumelor reprezentând contravaloarea, în intervalul martie 2018 și până la pronunțarea unei hotărâri, a timpului de muncă aferent activității pe care a prestat-o în zilele de sărbătoare legală, zilele de sâmbătă și duminică, precum și curse de noapte efectuate, a concediului de odihnă suplimentar neefectuat, a sporurilor obligatorii prevăzute de art. 42 lit. b) din Legea nr. 223/2007, corespunzătoare funcției de însoțitor de bord, a alimentației de întărire și protecție a organismului, pentru activitatea desfășurată în mediul aerian, la nivel de 5.500 calorii/zi, a diurnei aferente curselor interne și externe și a diurnei aferente zilelor de deplasare, a accesoriilor pe care angajatorul era obligat să le achiziționeze o dată la 2 ani, a cheltuielilor de transport de la domiciliu/loc de cazare la aeroport și retur, a indemnizației orare de zbor și indemnizației pe ora de serviciu pentru zbor, la care se adaugă dobânda legală aferentă sporurilor și celorlalte sume datorate și neachitate, de la data scadenței și până la plata lor integrală, inclusiv contribuțiile sociale datorate de angajator pentru aceste sume.

În drept, a invocat dispozițiile Codului muncii.

Prin sentința civilă nr. 4492/16.06.2021 instanța sesizată a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, invocată din oficiu, și a declinat competența în favoarea Tribunalului Prahova.

În motivare s-a reținut că, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința. Totodată, art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede faptul că cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Din termenii textelor enunțate rezultă că, în domeniul conflictelor de muncă, competența teritorială este exclusivă și, în aceste condiții, instanța competentă potrivit legii să soluționeze cauza este Tribunalul Prahova, de vreme ce domiciliul reclamantei este situat în jud. Prahova.

La rândul său, prin sentința civilă nr. 2356/30.09.2021, Tribunalul Prahova, secția I civilă a admis excepția necompetenței teritoriale invocată din oficiu, declinând competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII a conflicte de muncă și asigurări sociale, sesizând, totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

În soluționarea excepției necompetenței teritoriale s-au reținut următoarele:

Potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Acest text de lege, care completează Codul muncii, derogă de la dreptul comun, respectiv de la art. 107 alin. (1) din C. proc. civ., instituind o competență teritorială alternativă în cazul salariaților, aceștia putând introduce acțiunea fie la instanța de la domiciliul lor, fie la instanța în a cărei rază teritorială se află locul lor de muncă.

Potrivit art. 116 din C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Prin urmare, din moment ce reclamanta și-a exercitat dreptul de a alege între Tribunalul Prahova, ca instanță de domiciliu, și Tribunalul București, ca instanță de la sediul angajatorului, rezultă că a fost fixată definitiv competența Tribunalului București, care nu mai putea dispune declinarea competenței în favoarea instanței de domiciliu.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 13 octombrie 2021.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 269 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, "Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești stabilite potrivit legii", iar alin. (2) al aceluiași articol stipulează că "Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința".

Conform dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, "Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul". Art. 216 din același act normativ prevede că "Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ..". Nu în ultimul rând, potrivit art. 116 din C. proc. civ. reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Din coroborarea textelor legale mai sus enunțate rezultă că, în materia conflictelor de muncă, competența teritorială este alternativă, fie cea de la locul unde reclamantul își are domiciliul, fie cea de la locul său de muncă, reclamantul având alegerea între respectivele instanțe deopotrivă competente, opțiune care se manifestă prin învestirea uneia dintre acestea cu soluționarea cererii de chemare în judecată.

În cauză, prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale reclamanta a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei la plata unor drepturi salariale.

În situația conflictelor individuale de muncă, potrivit dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială care derogă de la norma de drept comun în materie - art. 269 alin. (2) Codul muncii, reclamantul are dreptul de a alege între instanța de la locul de muncă și cea de la locul unde își are domiciliul.

Or, în situația de față, în exercitarea drepturilor conferite prin textele de lege de referință anterior invocate, reclamanta a ales să învestească cu soluționarea cererii instanța competentă în a cărei circumscripție își are locul de muncă, respectiv Tribunalul București. Mai exact, prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul București, reclamanta și-a exercitat dreptul de a alege între cele două instanțe deopotrivă competente, fixând în mod definitiv competența teritorială în favoarea instanței de la locul său de muncă.

Potrivit mențiunilor din cererea de chemare în judecată domiciliul reclamantei este în jud. Prahova, iar locul de muncă se află în Mun. București. Așadar, atât Tribunalul Prahova, cât și Tribunalul București sunt instanțe deopotrivă competente să soluționeze acest litigiu, în sensul prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, iar reclamanta a ales să introducă cererea de chemare în judecată la Tribunalul București.

În raport cu această opțiune procesuală, Înalta Curte constată incidența în cauză a dispozițiilor art. 269 alin. (1) și (2) din Legea nr. 53/2003, raportate la cele ale art. 210 și art. 216 din Legea nr. 62/2011, situație față de care competența de soluționare aparține Tribunalului București.