ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 977/2022

Ședința publică din data de 4 mai 2022

Analizând actele de la dosar, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale la 07.03.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.N. Aeroportul Internațional Mihail Kogălniceanu S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamant a sumei de 55.616,7 RON, reprezentând contravaloarea zilelor libere neefectuate în anii 2016-2018 și a dobânzii legale, începând cu 12.02.2019 și până la achitarea integrală a debitului, cu cheltuieli de judecată.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 146, ale art. 231, ale art. 266 și ale art. 278 din Codul muncii, ale art. 1.535 C. civ., precum și pe celelalte norme legale indicate în cuprinsul cererii.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, care, prin sentința civilă nr. 2743/14.05.2019, a fost admisă și, în consecință, competența de soluționare a cauzei s-a declinat în favoarea Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, pe de o parte, că natura contractului încheiat de părți este de mandat comercial, supus legislației privind litigiile cu profesioniști, iar, pe de altă parte, că litigiile în legătură cu executarea contractului de mandat sunt de competența instanțelor de drept comun ce judecă în materie civilă, respectiv tribunalul în a cărui rază societatea pârâtă își are sediul, potrivit art. 119 C. proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul secția a II-a contencios administrativ și fiscal din cadrul Tribunalului București care, prin încheierea din 10.07.2019, constatând că din eroare cauza a fost repartizată spre soluționare acestei secții, a dispus trimiterea dosarului la Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă.

Prin încheierea din 17.12.2019, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, stabilind că actul juridic încheiat de reclamantul cu societatea pârâtă are natura de contract de mandat nr. x/2014 și, implicit, a stabilit că raportul juridic dedus judecății, este civil, în materia societăților comerciale, a respins excepțiile necompetenței materiale procesuale și a celei teritoriale.

Prin sentința civilă nr. 200/18.02.2020, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a admis acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 55.616,7 RON, reprezentând contravaloarea zilelor de concediu de odihnă neefectuate în anii 2016-2018, precum și la plata dobânzii legale aferente, începând cu data introducerii acțiunii și până la momentul plății integrale a debitului.

Împotriva acestei sentințe, pârâta S.N. Aeroportul Internațional Mihail Kogălniceanu S.A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 431/19.11.2020, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul și a schimbat în tot hotărârea, în sensul că a respins acțiunea ca nefondată.

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivare, după prezentarea situației de fapt și a etapelor procesuale anterioare, recurentul a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 146 alin. (2), coroborate cu art. 278 alin. (2) din Codul muncii, pe care le-a evocat.

Potrivit autorului căii de atac, în cauză erau îndeplinite condițiile pentru reținerea incidenței în cauză a textelor de lege sus-indicate, respectiv existența unui raport juridic de muncă, chiar neîntemeiat pe un contract de muncă, iar reglementările speciale au caracter insuficient, fără a fi incompatibile cu specificul raportului de muncă respectiv.

În ceea ce privește primul aspect, a precizat că raportul juridic dedus judecății, născut în temeiul acordului de voință al părților litigante, era unul de subordonare față de directorul general, consiliul de administrație și adunarea generală a asociaților intimatei-pârâte, potrivit organigramei intimatei-pârâte. În acest sens, a arătat că recurentul raporta lunar sau ori de câte ori i se solicita situația economico-financiară, stadiul realizării indicatorilor, obiectivelor și criteriilor de performanță, intimata-pârâtă îi punea la dispoziție toate mijloacele necesare realizării activității sale și că pentru activitatea desfășurată i se plătea o remunerație.

În susținere, a evocat Decizia nr. 16/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, precum și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, subliniind că toate elementele evidențiate de cele două instanțe se regăseau și în speță, astfel că în cauză nu se putea nega existența raportului de subordonare, specific sau echivalent unuia de dreptul muncii.

Prin urmare, a apreciat că între recurent și intimată a existat un raport juridic de muncă care nu era întemeiat pe dispozițiile unui contract individual de muncă.

Referitor la cea de-a doua condiție, a arătat că deși Legea nr. 31/1990 și O.U.G nr. 109/2011 nu cuprind dispoziții referitoare la concediul de odihnă, acest aspect nu înlătură dreptul persoanelor, care desfășoară activitățile prevăzute de aceste acte normative, la concediu, în caz contrar, fiind încălcate prevederile art. 22 și ale art. 41 din Constituția României și dreptul la sănătate și la muncă.

De asemenea, a afirmat că potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 2003/88/CE, dispozițiile privind timpul de muncă și de odihnă se aplică tuturor sectoarelor de activitate, private sau publice.

Pe cale de consecință, a apreciat că de vreme ce intimata-pârâtă a inserat în contract dreptul recurentului la un concediu de odihnă anual în cuantum de 25 de zile libere plătite, era evident că dispozițiile legale referitoare la concediu nu erau incompatibile cu specificul raporturilor de muncă reglementate de Legea nr. 31/1990 și de O.U.G. nr. 109/2011.

Astfel, a apreciat că dispozițiile art. 278 alin. (2) din Codul Muncii erau aplicabile în cauză, motiv pentru care instanța de apel trebuia să analizeze cererea sa prin prisma prevederilor art. 146 alin. (2) din Codul Muncii.

În final, autorul căii de atac a expus argumentele din perspectiva cărora a susținut că cererea sa se impunea să fie admisă.

Criticile recurentului au fost circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 22.07.2021 intimata a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția tardivității recursului, care prin încheierea din 02.03.2022 a fost respinsă. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 25.02.2022 recurentul a formulat cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare cu privire la întrebările formulate - dacă un membru al consiliului de administrație al unei societăți de capital care efectuează prestații în favoarea acesteia în schimbul unei remunerații și în subordonarea directorului general, Consiliului de Administrație și Adunării Generale a Acționarilor trebuie considerat "lucrător" în sensul Directivei nr. 2003/88/CEE privind unele aspecte ale organizării timpului de lucru și dacă dispozițiile art. 7 din Directiva nr. 2003/88/CEE se opun unei reglementări precum cea în cauză (potrivit interpretării instanței de apel) potrivit căreia la încetarea contractului, perioada de concediu neefectuat nu poate fi înlocuită cu o indemnizație financiară -, care a fost respinsă la care au avut loc dezbaterile, pentru considerentele expuse în partea introductivă a deciziei.

Analizând decizia atacată în limitele motivului de nelegalitate invocat, Înalta Curte constată următoarele:

Astfel cum au stabilit instanțele devolutive, disputa dintre părți derivă din încheierea la 05.12.2014, de către recurent și intimată a contractului de mandat nr. x, pe o perioadă de 4 ani și a avut obiect mandatarea celui dintâi cu organizarea și coordonarea activității economice a societății și stabilirea instrucțiunilor și normelor de lucru privind operațiunile legate de politica economică și financiară a societății, precum și asigurarea urmăririi și realizarea acestora la nivelul societății în schimbul unei remunerații.

Prin contract părțile au stabilit la art. 5 alin. (2) că recurentul este îndreptățit la un concediul de odihnă anual de 25 de zile libere plătite, drept pe care reclamantul nu l-a exercitat în anii 2016-2018 din motive obiective, rămânând, la data încetării contractului de mandat, neefectuate 18 zile în anul 2016, 25 de zile în anul 2017 și 23 de zile în anul 2018.

După încetarea contractului de mandat, apreciind că are dreptul la contravaloarea acestor zile, recurentul a inițiat demersul judiciar de față pentru obținerea contravalorii concediului neefectuat.

Instanța inițial învestită, apreciind că natura juridică a litigiului este una civilă și nu intră în sfera conflictelor de muncă, având în vedere că reclamantul nu are calitatea de salariat, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, instanță în circumscripția căreia își avea sediul pârâta.

Prin încheierea din 17.12.2019, în soluționarea excepțiilor necompetenței sale materiale, teritoriale și materiale procesuale această din urmă instanță a calificat contractul încheiat de părți ca fiind unul civil, care îndeplinește nici un criteriu pentru calificarea lui ca raport de muncă, în considerarea modalității de numire a reclamantului în calitate de director economic și de exercitare a competenței prevăzută de art. 143 din Legea nr. 31/1990, precum și de obiectul contractului, asupra căruia a reținut că se circumscrie ipotezei de la art. 143

1

din Legea nr 31/1990.

Se cuvine subliniat că niciuna dintre părți nu a atacat, în sistemul căilor de atac recunoscut de lege, aceste statuări, așa încât ele au căpătat autoritatea de lucru judecat, conform art. 431 C. proc. civ.

La rândul ei, instanța de apel, reținând că natura juridică a raportului juridic dedus judecății nu este specifică unui raport de muncă, raportat la prevederile art. 2 pct. 5 din O.U.G. nr. 109/2011 și art. 143 din Legea nr. 31/1990, a stabilit că în cauză nu pot fi aplicabile prevederile art. 278 alin. (2) din Codul Muncii, ci clauzele contractului de mandat prin care însă părțile nu au prevăzut dreptul dedus judecății, sens în care a apreciat ca neîntemeiate pretențiile reclamantului, fiind incidente alte reguli de drept, dar care nu au fost susținute în cauza acțiunii.

Prin memoriul de recurs, autorul căii de atac critică legalitatea hotărârii instanței de apel din perspectiva nereținerii de către aceasta a prevederilor art. 146 alin. (2) din Codul Muncii, aplicabile în speță în temeiul art. 278 alin. (2) din același cod. În argumentare, a afirmat că de vreme ce condițiile pentru calificarea raportului juridic dedus judecății ca fiind unul de muncă erau îndeplinite, iar Legea nr. 31/1990 și O.U.G. nr. 109/2011 nu face nicio referire la concediul de odihnă a persoanelor la care se referă, prevederile din Codul Muncii puteau fi aplicate în completare, acestea nefiind incompatibile cu actele normative enunțate.

Așadar, chestiunea litigioasă adusă în dezbatere în recurs vizează, în esență, dispozițiile art. 278 alin. (2) din Codul Muncii, respectiv măsura în care legislația muncii, implicit a celor privind dreptul la contravaloarea zilelor de concediu neefectuate poate fi aplicată în completare unor raporturi juridice care derivă dintr-un contract de mandat reglementat prin norme legale specifice.

Plecând de la autoritatea de lucru judecat a statuărilor primei instanțe, prin calificarea naturii juridice a litigiului, Înalta Curte subliniază că, în acord cu acestea, regimul juridic aplicabil contractului de mandat din speță este guvernat de prevederile art. 2 alin. (1) pct. 11 și ale art. 25 din O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice, de cele ale art. 143 și ale art. 143

1

din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale și ale C. civ.

Semnificația acestui contract ca fiind un contract de mandat este stabilită prin art. 2 alin. (1) pct. 11 din O.U.G. nr. 109/2011, directorul fiind persoana căreia i-au fost delegate atribuții de conducere a societății, în conformitate cu prevederile art. 143 din Legea societăților nr. 31/1990.

Art. 2 alin. (1) pct. 11 din O.U.G. nr. 109/2011 prevede în mod expres și limitativ regimul juridic aplicabil contractului de mandat, respectiv că acesta poate fi caracterizat prin raportare la Legea societăților nr. 31/1990 și, în completare, la dispozițiile C. civ. și nu prin prisma dispozițiilor specifice legislației muncii, cum în mod greșit susține recurentul.

Concluzia că raporturile stabilite în baza unui contract de mandat nu pot fi asimilate raporturilor juridice de muncă rezultă și din jurisprudența Curții Constituționale dezvoltată în verificarea constituționalității unor dispoziții legale cuprinse în O.U.G. nr. 79/2008, aplicabilă în speță pentru identitate de rațiune, având în vedere că statuările Curții Constituționale vizează texte de lege ce au fost preluate atât în cuprinsul Legii nr. 31/1990 - art. 153

18

, cât și în al O.U.G. nr. 109/2011 - art. 38.

Astfel, prin deciziile pronunțate, nr. 768/2019 și nr. 52/2015, instanța de contencios constituțional a statuat că modalitatea de configurare și cuantumul retribuției plătite în baza unui contract de mandat, cum este cel din speță, nu pot fi cenzurate prin prisma textului constituțional ce vizează raportul de muncă, dat fiind că un astfel de contract reprezintă o varietate a celui reglementat de art. 2.009 C. civ. și se deosebește, în mod esențial, de raportul de muncă.

Or, se constată că asupra raportului juridic dedus judecății atât tribunalul inițial învestit, cât și prima instanță au statuat în sensul că aceasta este unul civil, întrucât derivă din contractul de mandat încheiat între părți, supus unei legislații specifice, care exclude de la aplicare normele de dreptul muncii.

Cum în etapa procesuală anterioară, deși avea deschisă calea apelului incident, reclamantul nu a contestat natura juridică a raportului dedus judecății, ci dimpotrivă, a apreciat că hotărârea instanței de fond ca legală și temeinică, așa cum rezultă din întâmpinarea depusă în apel, Înalta Curte constată că asupra statuărilor sus-enunțate nu se mai poate reveni în recurs, opunându-se puterea de lucru judecat.

Adițional considerentelor ce preced, asimilarea raportului juridic litigios cu unul de muncă nu poate fi reținută nici din perspectiva elementelor conturate de Înalta Curte de Casație de Justiție prin decizia nr. 16/2016, pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, atât timp cât lipsa raportului de subordonare dintre părțile litigante a fost constată de către prima instanță prin încheierea din 17.12.2019, reținându-se, cu putere de lucru judecat, că obligațiile directorului economic reglementate prin contractul încheiat de părți sunt specifice unui contract de mandat, nefiind caracteristice contractului de muncă.

De asemenea, Înalta Curtea notează că excluderea normelor de dreptul muncii din sfera raportului juridic litigios este relevată și de prevederile art. 137

1

, coroborat cu art. 152 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, aplicabile în speță în temeiul art. 2 alin. (1) pct. 11 din O.U.G. nr. 109/2011, potrivit cărora pe durata îndeplinirii mandatului, directorii nu pot încheia cu societatea un contract de muncă, iar în cazul în care administratorii au fost desemnați dintre salariații societății, contractul individual de muncă este suspendat pe perioada mandatului.

Împrejurarea că O.U.G. nr. 109/2011 și Legea nr. 31/1990 nu reglementează în mod particular dreptul mandatarului la un concediu de odihnă nu este natură a impune concluzia complementarității acestor dispoziții cu cele din dreptul muncii, în măsura în care raportul dintre părți este întemeiat pe un contract de mandat, al cărui regim juridic este specific, propriu și guvernat sub toate elementele sale - încheiere, modificare, drepturi și obligații ale părților, cauze de încetare și, implicit, răspunderea părților - de norme legale speciale care se completează, potrivit art. 2 alin. (1) pct. 11 din O.U.G. nr. 109/2011, cu cele ale C. civ.

Din această perspectivă, calitatea recurentului nu poate fi circumscrisă nici noțiunii de "lucrător", pentru a se reține incidența Directivei nr. 2003/88/CEE, din moment ce sfera acesteia vizează numai acele persoane care beneficiază de protecția legislației muncii în statele membre.

Raportând considerentele expuse anterior la decizia atacată, Înalta Curte constată că hotărârii recurate nu i se poate imputa niciun viciu de legalitate, de vreme ce instanța de apel, în mod judicios, a stabilit că față de izvorul juridic și natura civilă a raportului juridic litigios, dispozițiile din Codul Muncii, inclusiv cele care privesc pretenția reclamantului, sunt excluse de la aplicare în speță.

În consecință, pentru toate rațiunile înfățișate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 431/19.11.2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 mai 2022.