ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1893/2022

HOTĂRÂRE

05.10.2022

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2022
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1893/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)

Ședința publică din data de 5 octombrie 2022

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la 2 noiembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamantele A. și B. au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției și Ministrul Justiției, față de care au solicitat emiterea unui nou ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000, o valoare de referință sectorială de 605,225, începând cu 31 ianuarie 2017 și în continuare și o valoare de referință sectorială de 605,225 începând cu 21 februarie 2017 și în continuare.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 8 și art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004 și ale Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Ministerul Justiției și Ministrul Justiției au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția autorității de lucru judecat, excepția inadmisibilității acțiunii, excepția tardivității cererii și excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministrului Justiției.

La termenul de la 1 februarie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a invocat, din oficiu, excepția necompetenței materiale și teritoriale pe care a admis-o prin sentința civilă nr. 152 din 1 februarie 2022 și a declinat competența materială și teritorială de soluționare în favoarea Tribunalului Dâmbovița - conflicte de muncă și asigurări sociale.

În esență, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a reținut că reclamantele A. și B. au calitatea de judecătoare în cadrul Tribunalului București, secția I Penală, iar cererea de chemare în judecată introdusă are ca obiect obligarea pârâților Ministerul Justiției și Ministrul Justiției la emiterea unor noi ordine de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, solicitându-se analiza legalității și temeiniciei refuzului administrativ al pârâtului Ministrul Justiției de a pune în executare hotărârile judecătorești pronunțate și emiterea ordinelor de salarizare pentru reclamantele A. și B., prin care drepturile salariale ale acestora să fie stabilite în conformitate cu dispozitivul respectivelor hotărâri judecătorești.

A mai reținut că refuzul administrativ al pârâtului Ministrul Justiției de a pune în executare hotărârile judecătorești definitive pronunțate în litigii de dreptul muncii, prin emiterea ordinelor de salarizare aferente în conformitate cu dispozitivul acestor hotărâri judecătorești, nu reprezintă un act administrativ asimilat în accepțiunea prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, ci produce efecte juridice în sfera raporturilor de dreptul muncii. Astfel, curtea a apreciat că instanța competentă să soluționeze cererea de chemare în judecată se determină prin raportare la prevederile art. 266 și art. 269 Codul muncii coroborate cu art. 95 pct. 1 C. proc. civ. și la dispozițiile art. 201 și 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, competența materială și teritorială de soluționare a cauzei revenind tribunalului în a cărui circumscripție își au domiciliul sau locul de muncă reclamantele, respectiv Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Față de faptul că reclamantele A. și B. au calitatea de judecătoare în cadrul Tribunalului București, secția I Penală, iar cererea de chemare în judecată este de competența Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, prin raportare la prevederile art. 127 alin. (1) C. proc. civ., Curtea de Apel București a apreciat că instanța competentă din punct de vedere material și teritorial să soluționeze cauza este orice tribunal aflat în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu Curtea de Apel București, în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea reclamantele, Tribunalul Dâmbovița îndeplinind exigențele textului de lege menționat anterior.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă sub nr. x/2022.

La termenul de la 29 iunie 2022, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a invocat, din oficiu, excepția de necompetență materială, pe care a admis-o prin sentința civilă nr. 1387 din aceeași dată, a declinat cauza în favoarea Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului.

În esență, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a reținut că prin cererea de chemare în judecată reclamantele au solicitat obligarea Ministerului Justiției la emiterea unor ordine de salarizare luând în considerare un coeficient de multiplicare de 19.00 și o valoare de referință sectorială de 605,225 și că nu se solicită drepturile salariale efective, corespunzătoare acestora.

Instanța a apreciat că cererea de chemare în judecată reprezintă o plângere formulată conform art. 7 alin. (2) din Capitolul VIII al Anexei 5 la Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice și că aceste dispoziții au caracter special față de art. 127 C. proc. civ., competența de soluționare aparținând Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că instanțele învestite, respectiv Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal și Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre aceste instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Nici una din instanțele aflate în conflict nu se consideră competentă, din punct de vedere material, să judece cererea cu care a fost sesizată.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Pentru a stabili competența materială de soluționare a cauzei, Înalta Curte reține că instanțele au fost învestite cu o cerere de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unor ordine de salarizare conform prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 ca urmare a sentințelor civile pronunțate în această materie, respectiv reîncadrarea prin valorificarea unui coeficient de multiplicare 19,000, date fiind atribuțiile pârâtului de ordonator de credite.

Având în vedere obiectul cauzei, astfel cum a fost stabilit de reclamante, Înalta Curte reține că acțiunea cu care a fost sesizată Curtea de Apel București nu este o acțiune prin care se solicită plata unor drepturi de natură salarială. De altfel, reclamantele au chemat în judecată Ministerul Justiției în calitate de ordonator de credite și nu au extins cadrul procesual pasiv și față de Tribunalul București, instanța unde acestea își desfășoară activitatea.

Conform dispozițiilor Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, pe care reclamantele au indicat-o ca temei al cererii de chemare în judecată, actul prin care ordonatorul de credite stabilește drepturile salariale este un act administrativ, ce poate fi contestat la organele de conducere ale instituțiilor indicate la art. 7 din Anexa V la lege, iar plângerea împotriva hotărârilor acestor organe este de competența secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București.

În același sens a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 9/2017, din considerentele acestei decizii rezultând că în situațiile prevăzute de anexele legilor-cadru de salarizare pe familii ocupaționale există și prevederi speciale pentru personalul salarizat în baza acestor anexe, iar în cazul familiei ocupaționale de funcții bugetare "justiție", "legea instituie o procedură specială în fața ordonatorului de credite, urmată de o procedură judiciară în contencios administrativ."

Așa fiind, în raport de considerentele expuse și de principiul asigurării accesului efectiv la justiție, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.