ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1819/2021

Ședința publică din data de 22 septembrie 2021

Asupra recursului de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 3 iulie 2019 sub nr. x/2019, reclamantul A. le-a chemat în judecată pe pârâtele S.C. B. S.A. și S.C. C. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să le oblige pe pârâte la plata către reclamant a sumei de 13.460 euro, a sumei de 10 RON/zi, începând cu 27 octombrie 2018 și până la data plății efective, a sumei de 50.000 euro, cu titlu de daune materiale, a sumei de 10.000 euro, reprezentând daune morale; a solicitat, de asemenea, ca instanța să constate nulitatea absolută a clauzei contractuale abuzive incluse în contractul de asigurare secțiunea B, capitolul VI, pct. 15.4 referitoare la rezilierea fără notificare, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 192 din 10 februarie 2020, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale în contradictoriu cu S.C. C. S.R.L., ca fiind îndreptat împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. A respins în rest acțiunea ca neîntemeiată, l-a obligat pe reclamant la plata către pârâta S.C. C. S.R.L. a sumei de 900 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe civile, reclamantul a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 30 din 12 ianuarie 2021, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul și l-a obligat pe apelant la plata către intimata S.C. C. S.R.L. a sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 30 din 12 ianuarie 2021, apelantul A. a declarat recurs, solicitând casarea deciziei atacate, reținerea cauzei spre rejudecare și admiterea acțiunii.

În motivare, evocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., a art. 1.350 C. civ. și a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 și a Directivei nr. 93/13/CEE.

Sub aspectul interpretării și aplicării normei procedurale privind motivarea hotărârii, a afirmat că instanța de apel în mod greșit a apreciat că hotărârea primei instanțe ar fi răspuns exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în condițiile în care aceasta era motivată doar cu privire la soluția dispusă asupra celui de-al treilea capăt de cerere, nu și cu privire la cea dată asupra celorlalte petite, care, în opinia autorului căii de atac, era succintă, lacunară și nu răspundea aspectelor deduse judecății prin acțiunea promovată.

Recurentul a mai arătat că, deși a reținut că prima instanță nu a răspuns în mod lămurit criticilor recurentului, instanța de prim control judiciar s-a substituit tribunalului, motivând hotărârea dată de prima instanță direct în apel, fără a trimite cauza spre rejudecare, astfel cum se impunea.

A subliniat că aspectele privind nemotivarea hotărârii instanței de fond au vizat, în esență, lipsa menționării în cuprinsul acesteia, în mod clar și detaliat, a motivelor care au determinat respingerea fiecărui argument al recurentului.

În ceea ce privește respingerea capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei din pct. 15.4 a capitolului VI din secțiunea B din contractul de asigurare, autorul căii de atac a arătat că instanța de prim control judiciar a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În argumentare, a afirmat că în cauză condițiile prevăzute de norma sus-indicată erau întrunite.

Astfel, cu privire la caracterul nenegociat al clauzei, a arătat că acesta a fost reținut de către prima instanță, nefiind contestat de intimată în apel, așa încât acesta a intrat în puterea lucrului judecat.

Referitor la cerința dezechilibrului semnificativ produs între drepturile și obligațiile părților, a susținut că aceasta era îndeplinită, intimata neasumându-și niciun fel de obligații față de recurent.

În continuare, a afirmat că prevederea contractuală în litigiu nu respectă exigențele bunei-credințe, întrucât rezilierea contractului de asigurare fără notificare prealabilă din partea intimatei a vătămat interesele sale patrimoniale, acesta neavând cunoștință de intervenirea rezilierii contractului.

Autorul căii de atac a criticat decizia recurată și din perspectiva faptului că instanța de apel a reținut că recurentul nu își poate invoca propria culpă în ceea ce privește neîndeplinirea obligației de plată a ratelor scadente, dar nu și faptul că aceeași situație este incidentă și în privința intimatei, care, după intervenirea rezilierii contractului pentru neplata ratei a 2-a, a emis notificarea de plată a celei de a treia rate.

În opinia sa, aprecierea instanțelor de fond privind incidența răspunderii contractuale a recurentului, nu și a intimatei contravine articolelor de lege referitoare la răspunderea civilă.

Totodată, a arătat că emiterea notificării cu privire la plata celei de a treia tranșe a echivalat, în opinia sa, cu un acord tacit de continuare a relațiilor contractuale, iar comunicarea rezilierii contractului de asigurare după producerea riscului impunea sancționarea intimatelor prin admiterea capătului de cerere principal.

În continuare, a arătat că instanța de apel nu a menționat detaliat motivele pentru care nu poate fi reținută răspunderea intimatei pentru emiterea notificării cu privire la tranșa 3 și acceptarea plății aferente, precum și pentru continuarea contractului după intervenirea rezilierii contractului de asigurare.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 19 aprilie 2021 intimata S.C. C. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat nulitatea recursului. În susținerea excepției, a arătat că motivele invocate de autorul căii de atac prin memoriul de recurs nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că, în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se impune aplicarea sancțiunii nulității prevăzute de același text de lege. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând, cu prioritate, potrivit dispozițiilor art. 494, raportat la art. 482 și la art. 248 C. proc. civ., excepția inadmisibilității recursului, Înalta Curte reține următoarele:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalității căilor de atac, care presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege, astfel că nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunțat este consacrat la nivel constituțional în art. 129 din Constituția României, iar în noul C. proc. civ. în art. 457.

Potrivit art. 24 C. proc. civ., dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor începute după intrarea acesteia în vigoare, iar, potrivit art. 27 din același cod, hotărârile rămân supuse căilor de atac prevăzute de legea sub care a început procesul.

În speță, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 3 iulie 2019.

Recursul are ca obiect decizia civilă nr. 3123 din 2 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă în apel, într-o cauză cu caracter mixt, respectiv, în materia asigurărilor, sub aspectul daunelor solicitate prin acțiune și în materia protecției consumatorului, în ceea ce privește petitul cererii privind constatarea nulității absolute a clauzei din contractul de asigurare indicate ca fiind abuzive.

Art. 483 alin. (2) C. proc. civ., în forma pe care o are ca efect al intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, prevede că "nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) -j), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunțate în materia protecției consumatorilor, a asigurărilor, precum și în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului."

Normele tranzitorii ale art. III pct. 3 din Legea nr. 310/2018 au recunoscut accesul la recurs pentru hotărârile pronunțate în materia asigurărilor și protecției consumatorilor, în cazul proceselor pornite până la 31.12.2018.

Prin urmare, raportat la dispozițiile sus-enunțate și la data inițierii procesului pe rolul instanțelor judecătorești, decizia atacată este o hotărâre definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., nefiind susceptibilă de a mai fi cenzurată pe calea recursului.

Chiar dacă în dispozitivul acesteia s-a menționat posibilitatea exercitării căii de atac a recursului împotriva deciziei atacate, recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenței atribuite prin lege, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac reglementat de art. 457 C. proc. civ. și nu poate primi eficiență juridică.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a, raportat la art. 483 alin. (2) C. proc. civ., va respinge recursul ca inadmisibil.

Totodată, constatându-se culpa procesuală a recurentului, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. acesta urmează să fie obligat la plata către intimata S.C. C. S.R.L. a sumei de 500 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentul A. împotriva deciziei civile nr. 30 din 12 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă recurentul la plata către intimata S.C. C. S.R.L. a sumei de 500 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 septembrie 2021.