ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1804/2021

Ședința publică din data de 22 septembrie 2021

Asupra recursului de față, constată și reține următoarele:

Împotriva sentinței civile nr. 2938 din 6 august 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă în dosarul nr. x/2007, recurenta S.C. A. S.R.L., prin administrator special B. a declarat recurs, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub același număr unic.

La 8 aprilie 2021 aceeași parte a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 64 alin. (1), art. 65 alin. (2), art. 66 alin. (1) și art. 67 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, în susținerea căreia a arătat că dispozițiile legale contestate sunt neconstituționale în măsura în care desființarea în căile de atac a titlului executoriu care a stat la baza înscrierii creditorului la masa credală, pe parcursul procedurii insolvenței, nu are efecte asupra tabelului de creanțe întocmit inițial, o astfel de interpretare încălcând prevederile art. 11 alin. (1) și (2), art. 16 alin. (1), art. 20, art. 21 alin. (1)-(3) și art. 124 din Constituția României, raportat la art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Prin încheierea din 20 mai 2021, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că, prin cererea formulată, petenta a solicitat, în fapt, interpretarea, eventual completarea dispozițiilor legale criticate, aspecte ce nu intră în sfera de competență a Curții Constituționale, ci a instanțelor de judecată.

Totodată, cu privire la condiția legăturii cererii cu calea de atac exercitată, a constatat că aceste dispoziții vizează procedura de verificare a creanțelor de către administratorul judiciar, procedură care, la momentul soluționării excepției de neconstituționalitate, a fost depășită, având în vedere că obiectul litigiului îl reprezintă o contestație la tabel, instanța de control judiciar urmând să dea o interpretare normelor legale invocate raportat la susținerile părților și la probele administrate în cauză.

Împotriva acestei încheieri, petenta a declarat recurs, solicitând modificarea acesteia, în sensul admiterii cererii de sesizare a Curții Constituționale.

În motivarea căii de atac, după prezentarea obiectului litigiului, a etapelor procesuale anterioare și a considerentelor curții de apel, recurenta a arătat, sub un prim aspect că hotărârea este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Astfel, a afirmat că instanța învestită cu cererea sa a adăugat o nouă condiție pentru admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, anume cea ca obiectul acesteia să fie în competența instanței de control constituțional.

Or, a apreciat recurenta că această cerință excedează condițiile expres si limitativ prevăzute de textul de lege sus-menționat.

Evocând prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992, a susținut că numai în situația neîndeplinirii condițiilor prevăzute de aceste dispoziții legale cererea de sesizare ar fi putut fi respinsă ca inadmisibilă.

Totodată, a afirmat că verificarea constituționalității actelor normative este atributul exclusiv al Curții Constituționale, potrivit art. 146 lit. d) din Constituție, instanței de drept comun nefiindu-i conferită competența de a realiza un control asupra admisibilității excepției de neconstitutionalitate din perspectiva limitelor competenței stabilite de legiuitor în favoarea Curții Constituționale. În acest sens, a precizat că analiza cererii de sesizare trebuia să se realizeze strict prin raportare la condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

A mai susținut că atât doctrina, cât și practica instanței de contencios constituțional au stabilit că deciziile Curții Constituționale pot avea caracter interpretativ. În acest sens, a menționat decizia nr. 121 din 16 octombrie 1996 și deciziile nr. 818 din 3 iulie 2008, nr. 819 din 3 iulie 2008, nr. 820 din 3 iulie 2008 și nr. 821 din 3 iulie 2008 ale aceleiași curți.

În continuare, autoarea căii de atac a criticat încheierea recurată și din perspectiva faptului că în cauză erau îndeplinite toate condițiile de admisibilitate reglementate prin art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, inclusiv cea a existenței unei legături a prevederilor criticate cu soluționarea cauzei.

În argumentare, a arătat că în mod greșit s-a apreciat că dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost invocată nu ar avea legătură cu obiectul cauzei, având în vedere că acestea vizează procedura de verificare a creanțelor de către administratorul/lichidatorul judiciar, respectiv întocmirea tabelului preliminar al creanțelor.

Reluând obiectul cauzei, a subliniat că unul dintre motivele de recurs dedus judecății în apel privea caracterul nelegal al sentinței pronunțate de judecătorul-sindic, care nu a sancționat conduita creditorului care, deși avea acces la elemente probatorii prin care să își dovedească temeinicia declarației de creanță, a ales să nu le depună în susținerea declarației de creanță, respectiv în combaterea contestației formulate de debitoare.

Mai mult, a arătat că soluția judecătorului-sindic s-a fundamentat pe o probă administrată ulterior expirării termenului pentru formularea declarației de admitere a creanței, astfel că, în opinia recurentei, hotărârea dată nu răspundea rigorilor art. 65 alin. (2), respectiv art. 76 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, a căror incidență trebuia recunoscută și în speța de față pentru a se respecta principiul egalității între creditori, celeritatea procedurii de insolvență, dar și dreptul la un proces echitabil.

Autoarea căii de atac a mai susținut că motivul de casare a fost formulat în considerarea situației creditorului al cărui titlu executoriu a fost desființat în timpul soluționării contestației la tabel, iar acest creditor a rămas în pasivitate procesuală până la formularea opoziției.

Mai mult, a arătat că a solicitat instanței de recurs aplicarea dispozițiilor art. 65 alin. (2), art. 66 alin. (1) și art. 67 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, cu consecința înlăturării creantei S.C. C. S.R.L. din tabelul preliminar, în condițiile în care creditorului îi revenea sarcina probei în dovedirea creanței, obiect al contestației.

Sub aspectul temeiniciei excepției de neconstitutionalitate, a afirmat că Legea nr. 85/2006 nu reglementează, în mod expres, un instrument la îndemâna debitoarei sau a altor persoane interesate în situația în care titlul executoriu exhibat de creditor este desființat pe durata procedurii insolvenței, iar creditorul nu face dovada dreptului de creanță cu documente justificative.

Totodată, a precizat că prevederile art. 65 alin. (2), ale art. 66 alin. (1) și art. 67 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 prevăd obligația creditorilor de a proba creanța și că sunt exceptate de la procedura de verificare cele pentru care creditorul prezintă un titlu executoriu.

În opinia autoarei căii de atac, ca urmare a desființării titlului care a stat la baza înscrierii creanței în tabelul preliminar și înlăturării situației de excepție, potrivit principiului egalității de tratament și scopului legii insolvenței, devin incidente dispozițiile legale sus-menționate și se aplică regula generală, în sensul că sarcina probei dreptului de creanță revine creditorului.

Din această perspectivă, a afirmat că această interpretare se impunea și în cauză având în vedere că Legea nr. 85/2006 nu prevedea o asemenea soluție, dar aceasta se regăsește la art. 105 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

În continuare, a arătat că interpretarea normelor contestate potrivit propunerii recurentei răspunde necesității existenței unui instrument eficient la îndemâna instanței de judecată pentru a sancționa creditorul care nu face dovada dreptului său de creanță, ce a fost înlăturată din tabelul de creanțe, pentru a asigura echilibrul între drepturile creditorilor și dreptul la apărare al debitorului.

Evocând dispozițiile art. 16 alin. (1) din Constituția României, a arătat că prevederile legale contestate încalcă normele constituționale referitoare la egalitatea cetățenilor în fața legii, precum și dreptul la un proces echitabil, în măsura în care acestea nu conțin un remediu precum cel reglementat prin art. 105 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, în situația desființării titlului executoriu al creditorului și nu se revine la regula potrivit sarcina probei dreptului de creanță aparține creditorului.

În acest sens, a menționat prin decizia nr. 7/2007 a Curții Constituționale, care a reținut că rațiunea dispoziției art. 66 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 constă în faptul că, pe de o parte, titlurile executorii sunt prezumate a fi întocmite în conformitate cu dispozițiile legii, iar, pe de altă parte, asupra valabilității titlurilor executorii, singura competentă a se pronunța este instanța judecătorească.

Din această perspectivă, a subliniat că în măsura în care creditorul nu este ținut să își probeze pretențiile în cadrul contestației la tabel, prevederile legale contestate încalcă și dreptul la un proces echitabil, reglementat prin art. 21 din Constituția României.

În opinia sa, singura interpretare ce poate fi atribuită normelor legale ce fac obiect excepției de neconstituționalitate și care este compatibilă cu prevederile constituționale este în sensul că desființarea titlului executoriu pe parcursul procedurii insolvenței produce efecte asupra conduitei procesuale pe care trebuie să o adopte creditorul aflat în situația expusă sub aspect probatoriu.

Criticile recurentului au fost încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Analizând actele dosarului, precum și încheierea atacată prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reține următoarele:

În etapa procesuală a recursului, în verificarea îndeplinirii condițiilor de la art. 29 din Legea nr. 47/1992 curtea de apel a reținut, pe o parte, că în privința textelor de lege a căror neconstituționalitate se invocă nu este îndeplinită cerința legăturii lor cu soluționarea cauzei, având în vedere etapa procesuală în care se află litigiul, în cadrul căreia interpretarea normelor legale contestate urmează a se realiza în raport cu susținerile părților și probatoriul administrat în cauză, iar, pe de altă parte, faptul că prin demersul său judiciar petenta urmărește, în realitate, interpretarea și completarea dispozițiilor legale contestate, aspect ce excedează competența Curții Constituționale.

Prezentul recurs vizează soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 64 alin. (1), art. 65 alin. (2), art. 66 alin. (1) și art. 67 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, soluție care, în opinia recurentei, este nelegală, întrucât în cauză, pe de o parte, sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării instanței de contencios constituțional, prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, iar pe de altă parte prin încheierea atacată curtea de apel a adăugat la lege, prin instituirea unei noi condiții de admisibilitate, atunci când a analizat cererea sa prin prisma competenței Curții Constituționale.

Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată prevede la art. 29 condițiile pe care o excepție de neconstituționalitate trebuie să le întrunească, pentru ca instanța de contencios constituțional să poată fi sesizată: excepția să aibă ca obiect o lege sau o ordonanță ori o dispoziție dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care să aibă legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia, excepția să fie ridicată în fața unei instanțe judecătorești ori arbitrale la cererea uneia din părți, din oficiu ori de către procuror, în cauzele în care acesta participă, iar prevederile atacate să nu fi fost declarate anterior ca neconstituționale printr-o decizie a Curții Constituționale.

Potrivit art. 29 alin. (5) din aceeași lege, dacă excepția este inadmisibilă, instanța respinge motivat cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Textele pretins neconstituționale sunt reprezentate de art. 64 alin. (1), art. 65 alin. (2), art. 66 alin. (1) și art. 67 alin. (1) din Legea nr. 85/2006.

Sub aspectul legăturii dintre excepția de neconstituționalitate și soluționarea cauzei, Curtea Constituțională a indicat în jurisprudența sa reperele "legăturii cu soluționarea cauzei", subliniind că ele constau în aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății și în necesitatea invocării excepției, în scopul restabilirii stării de legalitate. În concret, Curtea a apreciat că incidența textului de lege criticat în soluționarea cauzei aflate pe rolul unei instanțe judecătorești nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepției de neconstituționalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității textului de lege criticat.

Prin urmare, excepția în dezbatere trebuie să se plaseze în paradigma unui control concret de constituționalitate, pentru că o eventuală decizie de constatare a neconstituționalității trebuie să producă un efect util și direct asupra cauzei.

Transpunând aceste considerente în cauză, Înalta Curte constată că lipsește cerința existenței unei legături a textelor de lege contestate cu cauza, întrucât examenul argumentelor prezentate în susținerea excepției de neconstituționalitate relevă faptul că acestea nu reprezintă reale critici de neconstituționalitate, ci o analiză comparativă realizată de recurentă între prevederile art. 64 alin. (1), ale art. 65 alin. (2), ale art. 66 alin. (1) și art. 67 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 și cele ale art. 105 din Legea nr. 85/2014, în încercarea de a atribui textelor de lege contestate o interpretare proprie prin prisma unei reglementări ulterioare, sub pretextul existenței unei lacune legislative în cea anterioară.

De aceea, din acest punct de vedere nu se poate stabili legătura pe care ar avea-o textele de lege criticate cu soluționarea cauzei, în condițiile în care interpretarea propusă de parte îmbracă doar aparent haina neconstituționalității, neconformitatea cu normele constituționale fiind în fapt o nemulțumire pe de o parte legată de interpretarea dată acestor norme legale și pe de altă parte legată de o pretinsă lacună din Legea nr. 85/2006, care și-a găsit remediu în reglementarea ulterioară a Legii nr. 85/2014.

Că interpretarea comparativă a textelor legale pretins neconstituționale și a textului din reglementarea ulterioară este scopul demersului întreprins de autoarea excepției de neconstituționalitate (și nu în esență criticile de neconstituționalitate) reiese neîndoielnic din motivarea recursului, semnificative fiind argumentele din penultimul și ultimul paragraf al memoriul de recurs de la fila x a memoriului, ca și din paragrafele următoare de la fila x a memoriului, fiind de domeniul evidenței că invocarea textelor constituționale pretins încălcate s-a făcut pur formal.

În această cheie trebuie înțelese considerentele în care instanța de recurs a subliniat aria de activitate a Curții Constituționale, nu în sensul în care ar fi stabilit o condiție nouă de admisibilitate, neprevăzută de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

În plus, instanța supremă constată că instanța de recurs a reținut în mod judicios, în analiza aceleiași condiții a legăturii cu cauza dedusă judecății, că textele pretins neconstituționale vizează procedura de verificare a creanțelor de către administratorul judiciar, fiind incluse în Secțiunea a 3-a Primele măsuri și că, la momentul soluționării cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional, această etapă fusese depășită și că instanța era cea care trebuia să dea o interpretare a normelor legale, în raport cu probele administrate în cauză.

Analiza motivelor de recurs formulate de petenta din cauza de față relevă faptul că la punctul 2.1.6. din aceste motive a fost invocată nesocotirea textelor criticate pentru neconstituționalitate, însă nicăieri în argumentarea acestei critici nu se invocă interpretarea proprie a părții, pretins nesocotită de judecătorul-sindic, nici insuficiența reglementării din Legea nr. 85/2006 față de cea din Legea nr. 85/2014, așa cum susține în motivarea cererii de sesizare a Curții Constituționale. Din această perspectivă, este evident că textele criticate pentru neconstituționalitate, precum și argumentarea criticii dezvoltate în susținerea sesizării nu prezintă legătură cu recursul dedus judecății în fața curții de apel.

Instanța supremă nu va lua în analiză argumentele aduse de recurentă în susținerea temeiniciei excepției de neconstituționalitate, întrucât acestea ar fi fost în competența Curții Constituționale, dacă ar fi fost sesizată de instanța de trimitere.

Cum dispozițiile art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată prevăd că neîndeplinirea cumulativă a condițiilor de admisibilitate a sesizării atrage respingerea cererii de sesizare, iar în cauză s-a reținut în mod corect lipsa cerinței legăturii cu cauza, rezultă că în mod judicios curtea de apel, făcând aplicarea acestora, a stabilit că nu se impune sesizarea instanței de contencios constituțional, în cauză nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Constatând că decizia curții de apel este legală, pentru toate considerentele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., urmează a respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar D.. și prin administrator special B., împotriva încheierii din 20 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2007.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 septembrie 2021.