ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1717/2022

Ședința publică din data de 21 septembrie 2022

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă, sub nr. x/2021, la data de 03.06.2021, reclamanta A. S.R.L. - în faliment, reprezentată prin lichidator B. a formulat acțiune în răspundere civilă delictuală în contradictoriu cu pârâta C., persoană juridica austriacă, solicitând ca prin hotărârea pe care instanța o va pronunța, să dispună angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei și obligarea acesteia la acoperirea prejudiciului creat reclamantei, prin plata sumei de 42.791.100 euro, respectiv echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plății, precum și obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare, pârâta C.. a solicitat pe cale de excepție respingerea acțiunii față de necompetența generală a instanțelor din România; respingerea pretențiilor reclamantei ca fiind prescrise, iar pe fond respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 201 pronunțată la data de 11.04.2022, în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a respins excepția necompetenței generale a instanțelor române, a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Timiș, a declinat competența de soluționare a cererii formulată de reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar B.. în contradictoriu cu pârâta C., a trimis dosarul spre soluționare Tribunalului Dolj.

În motivare, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a reținut că reclamanta a fost parte în contractul pentru lucrări de construcții numărul 1 din 7 ianuarie 2011 încheiat între D. S.A., în calitate de beneficiar, A. S.R.L. în calitate de constructor, E. S.R.L., în calitate de manager de proiect. Reclamanta s-a obligat să realizeze lucrările din contract reprezentând proiectul F..

Societatea reclamantă a invocat faptul că a realizat lucrări peste cele prevăzute în contractul inițial fiind determinată de societatea pârâta, care a creat o aparență de finanțare integral al proiectului imobiliar din Craiova. Această aparență nereală a determinat societatea reclamantă să efectueze lucrările la acel proiect, rămânând cu ele neplătite datorită finanțării mult mai mici decât cea anunțată în modul oficial.

Analizând excepția necompetenței generale a instanțelor de judecată instanța a constatat că Regulamentul 1215 din 2012 prevede o regulă generală de competență la art. 4, alin. (1) care prevede că, sub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor respectivului stat membru.

Reclamanta a invocat dispozițiile răspunderii delictuale, respectiv dispozițiile Regulamentului 1215 din 2012 care, la art. 7, alin. (2) prevăd că în materie delictuală și cvasidelictuală, în fața instanțelor de la locul unde s-a produs sau riscă să se producă fapta preju­diciabilă.

Prin precizările depuse de societatea reclamantă cu privire la fapta ilicită imputată pârâtei, aceasta a invocat că pârâta a creat aparența că G. deține o finanțare bancară de 45.600.000 euro, constructorul A. a realizat lucrări peste contractul de bază de 18.472.250 euro, pentru care i s-a creat așteptarea ca exista finanțare bancară internațională. Ca urmare a creării aparenței că banca finanțează și lucrări H., constructorul A. a realizat lucrări H. la H. cunoscând ca le executa fata de beneficiarul G., fără a cunoaște că le executa direct pe proprietatea H. și că pentru aceste lucrări nu exista finanțare de nicio natura (nici bancară și nici de la H.). Ca urmare a creării aparenței ca G. este unic proprietar pe întregul complex de 120.000 mp, efectul a fost ca A. să realizeze lucrări direct pe proprietatea H., pentru care banca cunoștea că nu exista finanțare. Ca urmare a creării aparenței ca banca finanțează și lucrări la Mezanin, efectul a fost ca A. a realizat o suprafața de 11.000 mp de Mezanin în interiorul Clădirii A în baza Actului adițional din 18.04.2011.

Din aceste precizări reiese că fapta prejudiciabilă este menținerea în eroare a constructorului A. pentru ca acesta să realizeze în Craiova lucrări peste contractul de bază.

Instanța a constatat că, raportat la temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, statul unde se susține că a fost produs prejudiciul este România, întrucât prejudiciul constă în lucrările efectuate suplimentar față de contractul inițial, lucrări care au avut la bază menținerea în eroare a societății reclamante. Acest lucru atrage competența instanțelor române motiv pentru care excepția necompetenței generale a instanțelor române va fi respinsă.

Instanța a respins susținerile pârâtei prin care invocat faptul că reprezentanții săi nu s-au aflat în România și ca aceștia nu aveau cum să săvârșească fapta ilicită, întrucât din contractul de finanțare în care este menționată suma de 45.600.000 Euro, se menționează că scopul finanțării este construirea unui Mall în Craiova, banca stabilind și un monitor pentru verificarea desfășurării lucrărilor. Astfel în mod cert reprezentanții pârâtei au urmărit ca efectele contractului de finanțare să se producă în România. Conform susținerilor reclamantei unul dintre aceste efecte este crearea unei aparențe eronate care a determinat-o să efectueze lucrări peste contractul inițial, lucrări care nu erau finanțate în realitate.

În ceea ce privește competența teritorială a Tribunalului Timiș, din susținerile reclamantei reiese că locul producerii prejudiciului este locul efectuării lucrărilor, întrucât valoarea acestor lucrări reprezintă pretenția reclamantei.

S-a reținut că susținerile societății reclamante că prejudiciul a fost produs în Timișoara întrucât în această localitate își are sediul societatea sunt neîntemeiate. Faptul că înregistrările contabile a lucrărilor au fost efectuate la sediul reclamantei, este o consecință directă a normelor fiscale care impun acest lucru, iar nu a vreunei pretinse fapte ilicite. De asemenea la momentul înregistrării contravalorii lucrărilor în contabilitate nu se punea problema unei erori întrucât înregistrarea în contabilitate a lucrărilor se face în baza unor cheltuieli reale contractate de societatea reclamantă. Acțiunea de menținere în eroare, invocată de reclamantă, conform susținerilor acesteia, a determinat-o pe acesta să efectueze lucrări în Craiova, peste contractul inițial.

În lipsa erorilor cu privire la suma finanțată și suprafața pe care se edifica construcția, reclamanta a susținut că nu ar fi executat respectivele lucrări în Craiova, dar reclamanta nu susține că în lipsa erorii nu ar mai fi înregistrat cheltuielile societății la sediul acesteia din Timișoara. Astfel există o legătură de cauzalitate directă doar între aparența finanțării, care a menținut-o pe reclamată în eroare, și lucrările din Craiova, iar nu între eroare și înregistrările cheltuielilor aferente acelor lucrări din Timișoara.

De asemenea factorul determinant al efectuării lucrărilor suplimentare față de contractul inițial, având la bază aparența unei finanțări, a fost și în decizia reprezentanților societății din Craiova, care erau singurii în măsură să facă diferența între lucrările care erau încadrate în contractul inițial finanțat și lucrările suplimentare care nu erau încadrate în contractul inițial dar cu privire la care exista o aparență de finanțare.

Constatând că locul faptei prejudiciabile este localitatea Craiova, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat cauza în favoarea Tribunalului Dolj.

Învestit prin declinare, Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă, prin sentința nr. 85 din 23 iunie 2022, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secția a II-a civilă, a constatat intervenit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

În motivarea soluției de declinare, Tribunalul Dolj a reținut, în esență, că declinarea soluționării cauzei s-a dispus prin raportare la locul producerii prejudiciului în patrimonial societății reclamante, respectiv localitatea Craiova.

Articolul 107 C. proc. civ. stabilește regula generală de competență teritorială în funcție de domiciliul sau sediul pârâtului (dacă legea nu prevede altfel).

Pârâta are sediul în Austria astfel cum rezultă din înscrisurile existente la dosar.

În speță, temeiul de drept material al acțiunii, astfel cum a fost indicat prin cererea de chemare in judecată, este răspunderea civilă delictuală.

Potrivit art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.:

"(1) În afară de instanțele prevăzute la art. 107-112, mai sunt competente: .. 9. instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligațiile izvorâte dintr-o asemenea faptă."

În prezenta cauză reclamanta invocă realizarea unor lucrări care au depășit valoarea contractului, lucrări ce au fost executate ca urmare a inducerii sale in eroare în ceea ce privește finanțarea obținută de beneficiarul lucrării, eroare produsă de pârâtă.

Prin urmare, față de locul unde s-a produs prejudiciu, competența de soluționare a cauzei revine Tribunalului Timiș, iar reclamanta, a investit Tribunalul Timiș cu soluționarea prezentei cauze.

Tribunalul Timiș a reținut că locul în care s-a produs prejudiciul este localitatea Craiova, localitate în care au fost efectuate lucrările de construcție, în acord și cu susținerile reclamantei potrivit cărora prejudiciul nu se putea înregistra decât la sediul societății comerciale, sediu la care se desfășoară activitatea acesteia. Or, chiar înregistrarea în contabilitate și achitarea tuturor obligațiilor fiscale implică sediul societății, și nu locul în care aceasta execute o construcție. Acesta a fost și motivul pentru care reclamanta a înțeles să investească Tribunalul Timiș cu soluționarea prezentei acțiuni în răspundere civilă delictuală.

De altfel, prejudiciul nu s-a produs în patrimonial societății reclamante, patrimoniu care nu poate fi disociat de sediul social al acesteia, sediu care implică desfășurarea tuturor activităților comerciale și evident inregistrările contabile și fiscale.

Având în vedere că în cauză prejudicial s-a produs la sediul societății reclamante, Tribunalul a admis excepția necompetenței teritoriale invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cererii de apel în favoarea Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă, a constatat ivit conflictul negativ de competentă și, în consecință, a suspendat judecarea cauzei și a trimis cauza la Înalta Curtea de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului negativ de competentă.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în temeiul art. 133 pct. 2, raportat la dispozițiile art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe - Tribunalul Timiș și Tribunalul Dolj - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte, în calitate de instanță imediat superioară și comună instanțelor aflate în conflict, va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Înalta Curte constată că, prin acțiunea formulată, reclamanta a solicitat instanței să dispună angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei C. și obligarea acesteia la acoperirea prejudiciului creat reclamantei, evaluat la suma de 42.791.100 EUR, respectiv echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plății, constând în lucrările efectuate suplimentar față de contractul inițial.

Reclamanta a invocat inducerea sa în eroare de către pârâtă, în ceea ce privește finanțarea obținută de beneficiarul lucrării D. S.R.L., temeiul acțiunii deduse judecății fiind răspunderea civilă delictuală.

Regula generală de drept comun, în materia competenței teritoriale este instituită de art. 107 C. proc. civ., conform căruia:

"Cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel".

Totodată, art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. stipulează că:

"în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112, mai este competentă instanța locului în care s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul".

Conform opțiunii permise între instanțele determinate potrivit art. 107 și art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., în raport cu obiectul acțiunii deduse judecății - răspundere civilă delictuală - reclamanta avea posibilitatea de a introduce acțiunea la instanța de la sediul pârâtei sau la instanța locului în care s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, toate aceste instanțe fiind deopotrivă competente.

Din înscrisurile dosarului, se constată că pârâta C. are sediul în Austria, fiind persoană juridică austriacă.

În cauză, opțiunea reclamantei A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. a fost în sensul soluționării cauzei la instanța locului în care s-a produs prejudiciul, respectiv în Timișoara, unde se află sediul societății reclamante al cărui patrimoniu a fost afectat prin faptele ilicite ale pârâtei.

Astfel, în raport cu temeiul acțiunii, locul unde au fost executate lucrările de construcție suplimentare (Craiova) este lipsit de relevanță din perspectiva determinării instanței căreia îi revine competența teritorială de soluționare a cauzei, prejudiciul pretins fiind produs în patrimoniul societății reclamante, respectiv la sediul la care aceasta își desfășoară activitatea și la care sunt înregistrările contabile și fiscale.

Prin alegerea făcută de reclamantă, în considerarea dispozițiilor art. 116 C. proc. civ. care dau posibilitatea reclamantului să aleagă între mai multe instanțe, însă cu condiția ca acestea să fie deopotrivă competente, reclamanta a învestit în mod legal Tribunalul Timiș cu soluționarea cauzei.

În consecință, în raport de considerentele expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cererii formulate de reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar B., în favoarea Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 septembrie 2022.