ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 763/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea instanței de fond. Cadrul procesual Prin sentința nr. 4514 din 6 iulie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta M.M.A., în contradictoriu cu pârâta C.N.V.M. (în prezent Autoritatea de Supraveghere Financiară), prin care solicita anularea ordonanței din 14 aprilie 2009, emisă de pârâtă, suspendarea executării acesteia până la soluționarea irevocabilă a cauzei și obligarea autorității pârâte la plata sumei de 50.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral și material suferit de reclamantă în urma emiterii deciziei contestate.

Prin aceeași hotărâre reclamanta a fost obligată la 10.000 RON cheltuieli de judecată către pârâtă, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele: Prin ordonanța din 14 aprilie 2009, emisă de C.N.V.M., S.S.I.F. B. SA a fost sancționată cu amendă în valoare de 723.679,20 RON (reprezentând echivalentul a 95% din capitalul social subscris și vărsat) și cu retragerea autorizației de funcționare a sucursalelor Deva și Baia Mare. De asemenea, prin art. 4 din acest act administrativ s-a dispus în sarcina Consiliului de Administrație al reclamantei obligația ca în termen de 30 de zile să remedieze deficiențele constatate și să informeze C.N.V.M.

asupra măsurilor adoptate în vederea încadrării în prevederile legale. Măsurile luate de pârâta C.N.V.M. prin actul administrativ-contravențional atacat au fost adoptate în temeiul prevederilor art. 2, art. 7 alin. (1), alin. (4), alin. (10) și art. 9 alin. (2) din O.U.G. nr. 25/2002 privind Statutul C.N.V.M., modificat și completat, art. 271, art. 272 lit. a)-lit. d), art. 273 alin. (1) lit. b) și lit. c) pct. 2, art. 275 alin. (1) și art. 276 lit. a) din Legea nr. 297/2004, art. 227, art. 228 alin. (1) lit. a) pct. 2 și lit. b) pct. 2, alin. (2) și alin. (3) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006, art. 151 alin. (1) din regulamentul C.N.V.M. nr. 1/2006 și art. 23 din regulamentul C.N.V.M. nr. 5/2008.

Prin ordonanța C.N.V.M. din 14 aprilie 2009 reclamanta M.M.A. a fost sancționată cu 15.000 RON amendă, retragerea autorizației de reprezentant al compartimentului de control intern și interzicerea, pe o perioadă de trei ani, a desfășurării de activități și servicii ce intră sub incidența Legii nr. 297/2004. În cuprinsul ordonanței din 14 aprilie 2009, C.N.V.M. a reținut un număr de 38 de încălcări ale legislației în vigoare, fiind de subliniat că aceste încălcări au fost reținute și în cuprinsul ordonanței din 14 aprilie 2009, cu precizarea că prin această din urmă ordonanță a fost sancționată societatea de investiții din care face parte reclamanta. Având în vedere că prin sentința civilă nr. 3555 din 23 septembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 10136/2/2009 a fost respinsă acțiunea formulată de S.S.I.F B. SA împotriva ordonanței C.N.V.M.

din 2009, se constată că efectele acestei sentințe se impun a fi valorificate sub aspectul celei de a doua accepțiuni a puterii de lucru judecat, privită ca prezumție de veridicitate a celor dezlegate de instanță prin hotărârea menționată. Sub acest aspect, este de reținut că autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale, aceea de excepție procesuală (conform art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ.) și aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți [conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ.]. Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ.

(obiect, părți, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit. Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Prin urmare, pentru soluționarea prezentei acțiuni, instanța de fond a avut în vedere exclusiv apărările formulate de reclamantă cu privire la lipsa responsabilității sale pentru neregulile constatate de C.N.V.M.

Conform prevederilor art. 76 alin. (1) lit. a) din Regulamentul nr. 32/2006, în aplicarea responsabilităților prevăzute la art. 68 alin. (1), reprezentantul compartimentului de control intern are ca atribuții să monitorizeze și să verifice cu regularitate aplicarea prevederilor legale incidente activității S.S.I.F. și a procedurilor interne și să țină evidența neregulilor descoperite. Funcția de control intern se realizează în cadrul S.S.I.F. prin intermediul compartimentului de control intern ce are ca atribuție supravegherea respectării de către societate și personalul acesteia a legislației în vigoare, a reglementărilor entităților pieței de capital și a procedurilor interne, precum și minimalizarea riscurilor de neîndeplinire a obligațiilor de către societate.

S-a reținut astfel în motivarea deciziei C.N.V.M. de respingere a contestației formulate că reclamanta M.M.A. a fost sancționată în calitate de reprezentant al compartimentului de control intern al S.S.I.F. B. SA, atât pentru fapte ce îi sunt direct imputabile, cât și pentru faptele angajaților S.S.I.F. aflați sub supravegherea acesteia, în acest caz funcționând o răspundere solidară. Potrivit dispozițiilor art. 68 alin. (1) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006, „S.S.I.F. trebuie să stabilească și să mențină în mod permanent și operativ funcția de control intern.” Funcția de control intern se realizează în cadrul S.S.I.F. prin intermediul compartimentului de control intern care are ca atribuție supravegherea respectării de către societate și personalul acesteia a legislației în vigoare, a reglementărilor entităților pieței de capital și a procedurilor interne, precum și minimizarea riscurilor societății de neîndeplinire a obligațiilor.

Potrivit alin. (3) al art. 68 din Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006: a) persoana numită în funcția de reprezentant al compartimentului de control intern trebuie să aibă autoritatea, resursele și experiența necesară, precum și acces la toate informațiile relevante; b) persoana numită în funcția de reprezentant al compartimentului de controlul intern poartă responsabilitatea respectării atribuțiilor aferente funcției de control intern și pentru orice raportare referitoare la respectarea reglementărilor în vigoare conform art. 84 alin. (3). Astfel cum rezultă din dispozițiile mai sus menționate reprezentantului compartimentului de control intern i s-au oferit „ope legis” autorități, resurse și responsabilități pentru îndeplinirea obligațiilor de serviciu așa cum sunt ele definite la art. 76 din Regulamentul C.N.V.M.

nr. 32/2006 privind serviciile de investiții financiare. Astfel, pentru aducerea la îndeplinire a obligațiilor impuse de actul normativ mai sus menționat, reprezentantul compartimentului de control intern era obligat să: a) să monitorizeze și să verifice cu regularitate aplicarea prevederilor legale incidente activității S.S.I.F. și a procedurilor interne, să țină evidența neregulilor descoperite; b) să asigure informarea societății și a angajaților acesteia cu privire la regimul juridic aplicabil pieței de capital; c) să avizeze documentele transmise de S.S.I.F. către C.N.V.M. în vederea obținerii autorizațiilor prevăzute de reglementările C.N.V.M., precum și raportările transmise C.N.V.M. și entităților pieței de capital; d) să prevină și să propună măsuri de remediere a oricărei situații de încălcare a legilor și reglementărilor în vigoare, incidente pieței de capital, sau a procedurilor interne ale societății de către S.S.I.F.

sau de către angajații acesteia; e) să țină evidența tuturor reclamațiilor primite de la clienți și a modului de soluționare a acestora; f) să analizeze și să avizeze materialele informative/publicitare ale S.S.I.F.; g) să se asigure de utilizarea exclusiv personală de către fiecare agent pentru servicii de investiții financiare a codurilor de acces și a parolelor transmise de entitățile pieței de capital; h) să raporteze consiliului de administrație, conducătorilor și auditorilor interni situațiile de încălcare a legislației, a reglementărilor în vigoare sau a procedurilor interne. Susținerea reclamantei, în sensul că potrivit organigramei S.S.I.F. B. SA nu avea în subordinea sa nici un angajat și din acest motiv nu putea să supravegheze toți angajații nu poate reprezenta un temei de înlăturare a răspunderii, cât timp atribuțiile referitoare la exercitarea funcției de control și supraveghere sunt conferite reclamantei prin actul normativ anterior menționat.

În egală măsură, s-a apreciat că este nefondată afirmația reclamantei, potrivit căreia inexistența unui raport de prepușenie între aceasta și eventualii săi subordonați au împiedicat-o să facă demersurile cerute de regulamentul C.N.V.M. și astfel nu se poate pune problema unei „culpe in vigilando”, cât timp angajarea răspunderii reclamantei s-a realizat pentru neexercitarea sau exercitarea necorespunzătoare a funcției de supraveghere și control. Așa cum a arătat pârâta prin întâmpinare, răspunderea pe care o poartă reprezentantul compartimentului de control intern este una administrativ-contravențională și nu una de drept civil, atribuțiile de serviciu fiind stabilite „ope legis” și chiar în condițiile în care organigrama sau regulamentul privind controlul intern nu prevăd anumite obligații, acest lucru nu înseamnă că reprezentantul compartimentului de control intern nu este ținut răspunzător de îndeplinirea lor.

Fată de considerentele anterior menționate, au fost înlăturate criticile reclamantei cu privire la legalitatea ordonanței C.N.V.M. din 14 aprilie 2009, reținându-se că în mod legal a fost sancționată reclamanta pentru neexercitarea corespunzătoare a atribuțiilor de supraveghere și control, atribuții cu care reclamanta a fost învestită prin efectul Regulamentului C.N.V.M. nr. 32/2006. Cât timp reclamanta nu a arătat prin acțiune împrejurările de fapt și de drept care conduc la concluzia că și-a îndeplinit obligația de diligentă deținută în calitatea de reprezentant al compartimentului de control intern, simpla susținere în sensul că motivele invocate în cuprinsul contestației administrative, formulate împotriva ordonanței C.N.V.M.

din 14 aprilie 2009, nu au fost luate în considerare de către pârâtă nu pot conduce la constatarea nelegalității ordonanței în discuție, întrucât controlul exercitat de instanța de contencios administrativ se rezumă la analiza motivelor de nelegalitate invocate în cuprinsul acțiunii și nu poate fi extins la criticile formulate în procedura prealabilă învestirii instanței. 2. Motivele de recurs înfățișate de recurenta-reclamanta Împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond, considerând-o netemeinică și nelegală, în termen legal a declarat recurs reclamanta, invocând dispozițiile art. 304 pct. 6, pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. Solicitând admiterea recursului cu consecința anulării ordonanței C.N.V.M.

din 14 aprilie 2009, iar, în subsidiar, reducerea cheltuielilor de judecată acordate de prima instanță autorității pârâte, apreciate ca fiind excesive în raport de circumstanțele cauzei, prin motivele de recurs dezvoltate recurenta-reclamantă a înfățișat, în esență, următoarele critici raportat la hotărârea atacată: - în mod eronat și nelegal instanța de fond a reținut efectul pozitiv al lucrului judecat cu referire la hotărârea prin care a fost respinsă acțiunea formulată de S.S.I.F. B. SA împotriva ordonanței C.N.V.M. din 2009, întrucât răspunderea sa nu poate fi sub nicio formă solidară cu cea a S.S.I.F. B. SA; - instanța de fond nu a luat în considerare conținutul contestației sale administrative, formulată fată de ordonanța C.N.V.M.

din 14 aprilie 2009, în cuprinsul căreia, în detaliu, s-a arătat, argumentat, modalitatea de îndeplinire a atribuțiilor ce-i reveneau, conform art. 76 din Regulamentul 32/2006, instanța de fond neglijându-și astfel rolul activ în ceea ce privește înscrisurile depuse dar și prin lipsa de stăruință pentru lămurirea tuturor aspectelor și probelor administrate; - decizia C.N.V.M. din 7 iulie 2009, prin care s-a respins contestația sa administrativă la ordonanța din 14 aprilie 2009, conține temeiuri și fundamente juridice contradictorii, impunând în sarcina sa o răspundere total diferită de cea care-i revenea prin Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006, însă instanța de fond a înlăturat aceste susțineri fără a arăta motivele pe care se sprijină; - în speță, noțiunii de „supraveghere” i-a fost atribuit un alt înțeles juridic față de cel avut în vedere de Regulamentul C.N.V.M.

nr. 32/2006 după cum, în mod eronat în cazul său s-a reținut întrunirea condițiilor „culpei in vigilando”, fișa postului său arătând că nu a avut în subordine nici un angajat al S.S.I.F. B. SA. 3. Apărările intimatei-pârâte Autoritatea de Supraveghere Financiară, în calitate de succesoare în drepturi și obligații a C.N.V.M. a formulat întâmpinare la motivele de recurs formulate de recurenta-reclamantă, solicitând în esență respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii sentinței legale și temeinice a prime instanțe. 4. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința atacată prin prisma criticilor înfățișate de recurenta-reclamantă, față de apărările intimatei și raportat la cadrul normativ aplicabil, dar și sub toate aspectele astfel cum prevăd dispozițiile art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul de fată nu este fondat. Recurenta-reclamantă a solicitat instanței de contencios administrativ să dispună anularea ordonanței C.N.V.M. din 14 aprilie 2009 prin care a fost sancționată de către C.N.V.M. cu 15.000 RON amendă, retragerea autorizației de reprezentant al compartimentului de control intern al S.S.I.F. B. SA și interzicerea pentru o perioadă de 3 ani a desfășurării de activități și servicii ce intră sub incidența Legii nr. 297/2004, privind piața de capital. Instanța de fond, prin sentința ce formează obiectul prezentului recurs a respins ca neîntemeiată acțiune reclamantei, argumentele de fapt, dar și raționamentul juridic ce susțin soluția adoptată fiind cuprinse în expunerea rezumativă a hotărârii de mai sus.

Reevaluând probatoriul administrat și cadrul normativ aplicabil în analiza motivelor de recurs înfățișate, Înalta Curte reține că temeiurile de drept invocate în susținerea criticilor formulate îl reprezintă prevederile art. 304 pct. 6, pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. 4.1. Cu referire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. Art. 304 pct. 6 C. proc. civ. vizează situațiile în care instanța de fond a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut prin cererea de chemare în judecată. Înalta Curte constată, raportat la cuprinsul cererii de chemare în judecată cât și față de soluția adoptată de prima instanță, că acest motiv de modificare prevăzut de art. 304 C. proc.

civ. nu este incident în cauză. De altfel este de remarcat că recurenta-reclamantă, deși a indicat expres acest motiv de reformare a sentinței, prin motivele de recurs dezvoltate nu a adus argumente juridice valabile pentru a-l susține. 4.2. Cu referire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs, vizând nemotivarea hotărârii, respectiv lipsa motivării sau caracterul său superficial cât și existența motivelor de contradictorii sau străine de natura pricinii. Recurenta-reclamantă nu a indicat ipoteza textului de lege pe care o are în vedere, după cum, nici în cazul acestui motiv de nelegalitate nu a adus practic argumente de natură a contura incidența acestuia.

Totodată, Înalta Curte constată că judecătorul fondului prin considerentele hotărârii pronunțate și-a motivat soluția adoptată, cu argumente clare și convingătoare, fiind astfel respectate cerințele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În mod evident, astfel cum s-a reținut de altfel în doctrină, obligația de motivare se referă la soluțiile date fiecărui capăt de acțiune, iar nu la analiza tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea acestor cereri. În fine, concluzionând pe acest aspect Înalta Curte apreciază că nu poate fi primită critica recurentei vizând pretinsa lipsă de rol activ a instanței de fond, câtă vreme au fost administrate probatoriile cu înscrisuri solicitate de părți.

4.3. Cu referire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Reținând că, în mod efectiv, criticile recurentei cuprinse în motivele de recurs dezvoltate sunt circumscrise motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând încălcarea sau greșita aplicare a legii, Înalta Curte le va examina din această perspectivă. 4.3.1. O primă critică adusă de recurentă sentinței atacate vizează lipsa de validitate a argumentelor cuprinse în considerentele hotărârii vizând efectul pozitiv al hotărârii judecătorești irevocabile prin care a fost respinsă acțiunea formulată de S.S.I.F. B. SA împotriva ordonanței C.N.V.M. din 2009, în sensul că se impune valorificarea aspectelor dezlegate în cuprinsul acestei din urmă hotărâri judecătorești, sub aspectul celei de-a doua accepțiuni a puterii lucrului judecat, pe considerentul că răspunderea sa nu poate fi sub nicio formă solidară cu cea a S.S.I.F.

B. SA. Nu este întemeiată o atare susținere în condițiile în care, în mod evident, nu forma răspunderii reclamantei-recurente incidență în cauză a fost avută în vedere de instanța de fond în statuarea în sensul reținerii prezumției de veridicitate a aspectelor dezlegate anterior, pe cale judecătorească, prin sentința civilă nr. 3555 din 23 septembrie 2010, irevocabilă prin decizia nr. 524 din 2 decembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal. Aprecierea instanței de fond este corectă și privește, în măsura incidență, faptele materiale pe care se sprijină dreptul a cărui valorificare s-a urmărit prin intermediul celor două acțiuni, împreună cu împrejurările de fapt ce au generat promovarea acțiunii.

Cu alte cuvinte, chiar reținând existenta unor temeiuri de drept diferite în baza cărora a fost antrenată distinct, răspunderea S.S.I.F. B. SA, pe de o parte prin ordonanța C.N.V.M. din 14 aprilie 2009, iar pe de alta, a recurentei-reclamante prin ordonanța C.N.V.M. din 14 aprilie 2009, nu se poate nega contextul factual comun, constând în faptele constatate ca fiind încălcări ale legislației pieței de capital, astfel că prima instanță în mod justificat a reținut efectul pozitiv al lucrului judecat derivând din cuprinsul hotărârii judecătorești în care a fost analizată sancționarea de către C.N.V.M. a S.S.I.F. B. SA, în care reclamanta deținea funcția de reprezentant al compartimentului intern.

4.3.2. Referitor la susținerea recurentei în sensul îndeplinirii atribuțiilor conferite conform Regulamentului nr. 32/2006, privind serviciile de investiții financiare, contrar celor cuprinse în actele administrative atacate. Nu sunt reale afirmațiile recurentei privitoare la neanalizarea de către instanța de fond a argumentelor și susținerilor sale, în condițiile în care, considerentele hotărârii atacate cuprind referirile consistente dar și analiza judecătorului fondului atât în ceea ce privește cele 38 de încălcări ale legislației în vigoare reținute în sarcina recurentei-reclamante, cât și cu trimitere la prevederile art. 68 și art. 76 din Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006, în care sunt enumerate și arătate expres atribuțiile reprezentantului compartimentului de control intern, ce exercită funcția de control intern.

Responsabilii compartimentului de control intern poartă responsabilitatea pentru faptele angajaților S.S.I.F. aflați sub supravegherea lor, săvârșite în perioada în care aceștia exercită în mod efectiv funcția de control intern, respectiv de la data numirii în această funcție și până la data încetării raporturilor de muncă sau, după caz, până la numirea în altă funcție. Cum bine s-a subliniat, responsabilitatea reprezentanților compartimentului de control intern pentru faptele contravenționale săvârșite de angajații S.S.I.F. este fundamentată, potrivit dispozițiilor art. 277 alin. (1) din Legea nr. 297/2004, pe ideea unei culpe proprii în supraveghere (culpa in vigilando), constând în faptul că aceștia, deși puteau și trebuiau să prevină săvârșirea lor, nu au făcut-o.

Prin urmare, un reprezentant al compartimentului de control intern nu este sancționat pentru faptele săvârșite de angajații S.S.I.F. sau pentru cele imputabile societății, ci pentru fapta proprie reprezentată de neexercitarea sau exercitarea necorespunzatoare a activității sale specifice de control și supraveghere, astfel cum este aceasta prevăzută în Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006. Astfel, reclamantei îi revenea obligația, potrivit dispozițiilor art. 68 alin. (1) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006, să monitorizeze și să evalueze în mod continuu eficacitatea și modul adecvat de punere în aplicare a măsurilor și procedurilor stabilite conform art. 67 alin. (2), precum și măsurile dispuse pentru rezolvarea oricăror situații de neîndeplinire a obligațiilor societății (deficiențe constatate în ducerea la îndeplinire a obligațiilor societății).

De asemenea, potrivit aceluiași text legal, reprezentantul compartimentului de control intern trebuia să acorde consultanță și asistență persoanelor relevante responsabile cu desfășurarea serviciilor și activităților de investiții pentru respectarea cerințelor impuse S.S.I.F de reglementările aplicabile. Prin urmare nici criticile recurentei privitoare la natura juridică a răspunderii ce a generat emiterea ordonanței C.N.V.M. atacate nu se susțin, atribuțiile sale de serviciu, identificate și enumerate și în cuprinsul hotărârii atacate derivând din lege astfel că lipsa unor mențiuni exprese în organigrama sau regulamentul privind controlul intern nu se constituie în cauze exoneratoare de responsabilitate.

În condițiile în care instanța de fond, în mod direct a făcut trimitere la prevederile Regulamentului C.N.V.M. nr. 32/2006 nu se poate reține că noțiunii de „supraveghere” i-a fost atribuit un alt înțeles juridic decât cel avut în vedere și stabilit de legiuitor. Prevederile acestui regulament, se coroborau, la data emiterii ordonanței în discuție cu cele ale art. 277 alin. (1) din Legea nr. 297/2004 (în vigoare la acea dată). Conform dispozițiilor art. 277 alin. (1) din Legea nr. 207/2004, C.N.V.M. poate aplica sancțiuni persoanelor fizice cărora, în calitate de administratori, reprezentanți legali sau exercitând de jure sau de facto funcții de conducere, le sunt imputabile respectivele contravenții pentru că, deși puteau și trebuiau să prevină săvârșirea acestora, nu au făcut-o.

S-a considerat așadar că faptele constatate cu ocazia controlului efectuat de C.N.V.M. s-a considerat ca sunt imputabile și reclamantei deoarece puteau fi prevenite de aceasta, în calitatea sa de reprezentant al compartimentului de control intern al entității reglementate, în cazul în care nu ar fi socotit cu ușurință că rezultatele nu se vor produce sau nu le-a prevăzut, deși ar fi trebuit să le prevadă. În cazul de față, acțiunea sau inacțiunea persoanelor în cauză s-a întemeiat pe culpă, iar culpa există atunci când se socotește cu ușurință că rezultatele nu se vor produce sau nu sunt prevăzute, dar ar fi trebuit să fie. În fine, este de reținut, în acord cu cele statuate și de prima instanță, că apărările reclamantei în sensul că pentru o parte din faptele constatate de către controlul C.N.V.M.

sunt responsabile alte persoane nu îi înlătură acesteia vinovăția atâta timp cât prin activitatea sa putea să prevină, să înlăture sau să sesizeze acele fapte. În plus, reprezentantul compartimentului de control intern avea obligația să propună măsuri de remediere a oricărei situații de încălcare a legilor și reglementărilor în vigoare, incidente pieței de capital, sau a procedurilor interne ale societății de către S.S.I.F. sau de către angajații acesteia lucru care de altfel nu s-a întâmplat. Or, din constatările organului de control rezultă fără putință de tăgadă că implicarea reprezentantului compartimentului de control intern a fost minimă, S.S.I.F. B. SA făcându-se vinovat pentru perioada controlată de multiple încălcări ale dispozițiilor legale aplicabile.

4.3.3. Cu referire la cuantumul cheltuielilor de judecată Înalta Curte reține ca neîntemeiată și critica vizând cuantumul cheltuielilor de judecată acordate autorității intimate pârâte prin hotărârea atacată, în sumă de 10.000 RON. Instanța de fond a făcut în cauză aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și a redus motivat onorariul avocațial inițial solicitat, de 22.657 RON, apreciat ca excesiv în raport de circumstanțele cauzei. Reducerea la mai puțin de ½ aplicată de prima instanță, cu referire la cuantumul cheltuielilor de judecată este, și în opinia instanței de recurs, justificată dar și suficientă totodată, nefiind necesară o ajustare suplimentară, în sensul solicitat de recurentă.

Prin urmare, reținând argumentele mai sus arătate și apreciind că hotărârea primei instanțe a fost pronunțată cu interpretarea corectă a probelor administrate în cauză și cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor legale invocate, nefiind incidente motivele de nelegalitate invocate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta M.M.A. împotriva sentinței civile nr. 4514 din 6 iulie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 18 februarie 2014.