ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1500/2022

Ședința publică din data de 15 iunie 2022

Asupra recursului de față, din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 23 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2019, a fost respinsă cererea formulată de apelantul-reclamant A. de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 38 alin. (13) din Legea nr. 96/2006, prin raportare la prevederile anexei nr. 5 și 6 alin. (9) din Normele privind modul de utilizare și justificare a sumei forfetare pentru cheltuielile de organizare și funcționare a birourilor parlamentare, aprobate prin Hotărârea Birourilor permanente ale Camerei Deputaților și Senatului nr. 5/2013.

Împotriva acestei încheieri, reclamantul a declarat recurs.

În motivare, recurentul-reclamant arată că, față de conținutul prevederilor art. 38 alin. (13) din Legea nr. 96/2006 privind statutul deputaților și al senatorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, este adusă atingere dispozițiilor art. 73 alin. (3) lit. p) din Constituția României, deoarece se permite reglementarea modului de utilizare și justificare a sumei forfetare pentru cheltuieli de organizare și funcționare a birourilor parlamentare, alocată deputatului sau senatorului, inclusiv reglementări în domeniul raporturilor de muncă, prin hotărâre a birourilor permanente reunite ale celor două Camere și nu prin intermediul adoptării unei legi.

Mai mult decât atât în temeiul acestei veritabile delegări legislative, permise de art. 38 alin. (13) din Legea 96/2006, prin intermediul Anexei nr. 5 la Normele privind modul de utilizare și justificare a sumei forfetare pentru cheltuielile de organizare și funcționare a birourilor parlamentare, aprobate prin Hotărârea Birourilor permanente ale Camerei Deputaților și Senatului nr. 5/2013, se deleagă din nou către serviciile de specialitate din cadrul administrației parlamentare, elaborarea unor proceduri operaționale, ce conțin norme ce sunt asimilabile legislației terțiare în materia dreptului muncii. Aceste proceduri operaționale au fost elaborate fără să fie stabilită prin Legea nr. 96/2006 posibilitatea reglementării prin procedură operațională a unor prevederi ce trebuiau stabilite exclusiv prin hotărârea Birourilor permanente ale Camerei Deputaților și Senatului și respectiv nu au fost publicate în Monitorul Oficial al României.

Astfel, potrivit recurentului-reclamant, normele ce sunt menite să reglementeze procedura și termenele procedurale aferente angajării la birourile parlamentare nu numai că nu au fost reglementate prin Legea nr. 96/2006, dar aceasta nu a permis o asemenea reglementare prin intermediul unei proceduri operaționale.

Cu privire la raționamentul instanței ce vizează respingerea sesizării Curții Constituționale, recurentul-reclamant susține că pârâta Camera Deputaților a înțeles să își fundamenteze apărările pe dispozițiile Legii nr. 96/2006, coroborate cu cele ale Normelor privind modul de utilizare și justificare a sumei forfetare pentru cheltuielile de organizare și funcționare a birourilor parlamentare aprobate prin Hotărârea Birourilor permanente ale Camerei Deputaților și Senatului nr. 5/2013, inclusiv raportându-se la unele prevederi din procedurile operaționale aplicabile angajării la birourile parlamentare, respectiv prin invocarea termenului procedural de 8 zile lucrătoare menționat în cadrul formularului de propunere.

De asemenea, având în vedere modalitatea de legiferare, apreciază că sunt încălcate și prevederile art. 1 alin. (5) din Constituția României în componenta sa referitoare la previzibilitatea și accesibilitatea legii, luând în considerare faptul că legea trebuie să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în ceea ce privește efectele sale, cerințe ce au fost reținute de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cadrul hotărârii din 25 ianuarie 2007, pronunțată în cauza Sissanis împotriva României (paragraful 66).

Nu în ultimul rând, recurentul-reclamant menționează faptul că prin decizia CCR nr. 737/8.10.2020 a fost sancționată o atitudine oarecum similară a legiuitorul român în ceea ce privește modul de legiferare.

În drept, recurentul-reclamant a invocat Constituția României, Legea nr. 96/2006 privind statutul deputaților și al senatorilor, republicată; Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative; Hotărârea Birourilor permanente ale Camerei Deputaților și Senatului nr. 5/2013; Decizia CCR nr. 737/8.10.2020.

Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare.

Prin încheierea din 13 octombrie 2021, s-a dispus suspendarea judecării cauzei pentru lipsa părților.

Cauza a fost repusă pe rol la data de 15 iunie 2022.

Asupra incidentului perimării judecării recursului, invocat din oficiu, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Buna administrare a justiției impune ca actele de procedură să fie îndeplinite cu respectarea condițiilor impuse de lege, precum și ca acestea să se succeadă cu respectarea termenelor stabilite de lege sau de judecător.

Potrivit art. 416 alin. (1) și (2) C. proc. civ., "(1) Orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni.

(2) Termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părți sau de instanță".

Perimarea este sancțiunea procedurală care intervine în cazul în care nu este respectată cerința de a exista continuitate între actele de procedură și constă în stingerea procesului în faza în care acesta se găsește din cauza rămânerii lui în nelucrare, din vina părții, timp de 6 luni.

Perimarea, pe lângă rolul sancționator, are și natura unei prezumții de desistare, care reiese din lipsa de stăruință a părților în soluționarea cauzei.

Termenul de perimare începe să curgă de la data ultimului act de procedură, care nu a mai fost urmat, din vina părții, de alte acte de procedură, în scopul continuării judecării cauzei, acest moment putând fi reprezentat de data încheierii prin care s-a dispus suspendarea judecății cauzei.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că judecata recursului a fost suspendată în temeiul dispozițiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ. prin încheierea de ședință din 13 octombrie 2021.

Așadar, față de data la care s-a dispus suspendarea judecății, respectiv 13 octombrie 2021, rezultă că a trecut un termen mai mare de 6 luni, față de data de 15 iunie 2022.

În raport de aceste considerente, urmează să se constate perimată cererea de recurs, formulată de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din 23 martie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2019, în ceea ce privește soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, cu consecința prevăzută de art. 422 alin. (1) din C. proc. civ., text ce lipsește de efect toate actele de procedură îndeplinite în fața instanței care a aplicat această sancțiune procedurală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată perimat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din 23 martie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2019, în ceea ce privește soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Cu drept de recurs, în termen de 5 zile de la pronunțare, la Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Recursul se depune la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 iunie 2022.