ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 143/2022

Ședința publică din data de 26 ianuarie 2022

Analizând actele dosarului și decizia atacată, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 17.12.2019, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 284.464,28 RON, reprezentând contravaloarea produselor farmaceutice comandate în temeiul contractului de vânzare nr. x/21.04.2015 și a dobânzii legale penalizatoare aferente sumei pretinse, calculată de la data scadenței și până la data plății efective a acesteia, cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepțiile inadmisibilității și lipsei calității procesuale active, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

La termenul din 23.06.2020, Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a recalificat excepția inadmisibilității acțiunii ca fiind o apărare de fond, iar prin încheierea din 14.07.2020, a respins excepția lipsei calității procesuale active.

Prin sentința civilă nr. 536/C/06.10.2020, Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 284.464,28 RON, cu titlu de daune-interese contractuale, a dobânzii legale aferente sumei acordate, calculată începând cu data rămânerii definitive a hotărârii și până la data plății debitului și a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat în sumă de 9.739 RON și taxă judiciară de timbru în sumă de 6.449,64 RON.

Împotriva acestei sentințe civile, pârâta a declarat apel.

Prin decizia nr. 195/17.03.2021, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a admis apelul, a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a admis excepția inadmisibilității, a respins acțiunea ca inadmisibilă și a obligat intimata la plata către apelantă a sumei de 3.224 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs principal și S.C. B. S.R.L., recurs incident.

Pe calea recursului său, recurenta-reclamantă a solicitat casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei, pentru o nouă judecată, curții de apel.

În motivare, după prezentarea situației de fapt și a etapelor procesuale anterioare, autoarea căii de atac a arătat că în cauză este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Sub acest aspect, a afirmat că soluționarea excepției de inadmisibilitate s-a efectuat în temeiul altor considerente decât cele invocate de intimata-pârâtă prin întâmpinare.

Astfel, a afirmat că excepția a fost fundamentată pe pretinsa schimbare a calității părților în contractul de vânzare nr. x/21.04.2015, însă instanța de apel a admis-o raportat la caracterul subsidiar al acțiunii în daune-interese față de cea în rezilierea contractului și restituirea prețului plătit, potrivit art. 1.516 C. civ.

În aceste condiții, a apreciat că soluționarea excepției a privit aspecte cu care instanța de prim control judiciar nu fusese învestită, motiv pentru care hotărârea pronunțată cuprinde motive străine de natura pricinii.

În argumentarea incidenței motivului de casare invocat, recurenta-reclamantă a mai arătat că invocarea caracterului subsidiar s-a realizat ulterior de către intimata-pârâtă, însă nu în considerarea elementelor reținute de instanța de apel, ci în temeiul unei situații de fapt eronat expuse, care viza inexistența contractului pentru operațiunea de vânzare dedusă judecății.

Totodată, a afirmat că mențiunea din contract cu privire la calitatea părților a reprezentat o eroare materială, iar acest aspect rezulta din ansamblul probator administrat în cauză cu privire la modul de executare a contractului și la intenția părților.

În aceste condiții, a apreciat că raționamentul instanței de prim control judiciar a fost incomplet, în condițiile în care situația de fapt referitoare la calitatea părților în raportul juridic dedus judecății nu a fost clarificată în apel.

În continuare, recurenta-reclamantă a afirmat că în cauză este incident și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sens în care a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1.516, 1.530 și 1.547 C. civ.

Mai mult, a arătat că, deși în cauză erau incidente și dispozițiile art. 1.671 C. civ., instanța devolutivă a soluționat cauza fără a ține cont de ele.

În argumentare, după prezentarea doctrinei de specialitate în ceea ce privește interpretarea prevederilor art. 1.516 C. civ., autoarea căii de atac a subliniat că nu avea o obligație scadentă și neexecutată, având în vedere că plata prețului fusese realizată și că prin acțiunea demarată a pretins repararea prejudiciului cauzat de intimata-pârâtă ca urmare a încălcării culpabile a obligației contractuale de livrare a bunurilor, aspect ignorat de instanța de prim control judiciar în condițiile calificării greșite a calității părților în raportul juridic litigios.

Din această perspectivă, a afirmat că instanța de prim control judiciar a aplicat greșit și dispozițiile art. 1.270 C. civ., privind forța obligatorie a contractului între părțile contractante.

Autoarea căii de atac a mai arătat că apreciind că acțiunea care putea să fie formulată era numai una în rezilierea contractului, instanța de apel a ignorat textele de lege sus-menționate, în condițiile în care răspunderea civilă contractuală a părții ce nu și-a executat obligația putea fi atrasă independent de rezilierea contractului, iar promovarea acțiunii nu excedează normele de drept material indicate.

Mai mult, a precizat că soluția dată excepției inadmisibilității nu a fost fundamentată pe niciun temei de drept, atât timp cât motivele reținute de instanța de apel nu au fost invocate de intimata-pârâtă.

Totodată, a susținut că rezilierea contractului nu înlătura posibilitatea părții de a obține repararea prejudiciului material cauzat, atât ca efect al executării defectuoase a contractului, cât și ca efect al neexecutării culpabile.

În opinia sa, statuând că acțiunea ar fi fost formulată în afara cadrului legal, instanța de apel a adăugat la lege.

Conchizând, a precizat că soluția inadmisibilității acțiunii excedează normele procesuale, întrucât potrivit dispozițiilor C. proc. civ., aceasta nu putea viza decât o acțiune în constatare, ipoteză neincidentă în cauză.

La 16.07.2021 S.C. B. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului principal ca nefondat; la același termen, a depus și un recurs incident, prin care a solicitat casarea deciziei recurate, în ceea ce privește dispoziția de respingere a excepției lipsei calității procesuale active și, în principal, reținerea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, trimiterea cauzei pentru o nouă judecată curții de apel.

În motivare, recurenta-pârâtă a arătat că în momentul plasării comenzii, S.C. C. S.R.L. era dizolvată și lichidată, aspect care rezulta din procesul-verbal al adunării generale a asociaților din 14.05.2018 și din raportul de dizolvare și lichidare al acestei societăți, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, nr. 2054/30.05.2018.

Totodată, a precizat că raportat la dispozițiile art. 233 din Legea nr. 31/1990, pe care le-a evocat, administratorii nu mai puteau plasa comenzi în numele societății, orice comandă fiind a persoanei fizice.

În continuare, a afirmat că în măsura în care s-a statuat că prin publicarea în Monitorul Oficial, hotărârea de dizolvare și lichidare a S.C. C. S.R.L. este opozabilă recurentei-pârâte, același efect ar fi trebuit reținut și față de recurenta-reclamantă.

Mai mult, a apreciat că și din corespondența purtată de administratorul societății dizolvate rezulta că operațiunea plasării comenzii aparținea acestuia și nu recurentei-pârâte.

În argumentare, a evocat art. 249 din Legea nr. 31/1990, considerând că excepția lipsei calității procesuale active se impunea să fie admisă, întrucât S.C. C. S.R.L. era lipsită de capacitate procesuală de exercițiu la data plasării comenzii.

De asemenea, a indicat jurisprudența, dar și concluziile Avocatului general în cadrul cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de D., arătând că în condițiile în care societatea lichidată nu putea contracta, nici recurenta-reclamantă nu putea iniția demersul judiciar, în calitate de continuator în drepturi a acesteia.

Conchizând, a arătat că la dosar nu se regăseau înscrisuri care să probeze transferul dreptului de creanță dedus judecății din patrimoniul S.C. C. S.R.L. în cel al recurentei-reclamante, respectiv dovada includerii creanței reclamate în cuprinsul proiectului de lichidare sau al bilanțului de lichidare, deși potrivit legii acest aspect era obligatoriu, întrucât creanța pretinsă reprezenta venituri obținute de nerezidenți pe teritoriul altor state.

La 05.08.2021 recurenta-reclamantă a răspuns la întâmpinare și a formulat întâmpinare la recursul incident al S.C. B. S.R.L., solicitând respingerea lui ca nefondat.

Analizând actele dosarului și decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reține următoarele:

În mod prioritar, se cuvine menționat că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Înainte de a proceda la verificarea conformității cu legea a hotărârii atacate, instanța supremă consideră că este util ca, pentru facilitarea deplinei înțelegeri a prezentelor considerente, să noteze că situația de fapt reținută în etapele devolutive ale procesului este plasată pe premisa încheierii, între S.C. C. S.R.L. și S.C. B. S.R.L., a contractului nr. x/21.04.2015, prin care, potrivit mențiunii exprese, cea dintâi societate, în calitate de vânzător, s-a obligat să vândă celeilalte părți, în calitate de cumpărător, medicamente, aparatură, instrumentar și accesorii medicale, suplimente alimentare, produse cosmetice și de toaletă și articole medicale. Instanțele anterioare au mai reținut că la 13.06.2018, S.C. B. S.R.L. a emis factura fiscală, în sumă totală de 344.774,02 RON, din care a fost achitată suma de 323.455,78 RON în aceeași zi, dar și că aceeași parte a emis două facturi storno în favoarea societății C. S.R.L., în sumă de 282.464,28 RON.

Afirmând că pârâta nu i-a livrat antecesoarei sale produsele farmaceutice comandate, dar și că prețul achitat pentru produsele nelivrate nu a fost restituit, reclamanta a învestit Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal cu acțiunea în răspundere contractuală de față, prin care a solicitat repararea prejudiciului cauzat de pârâtă.

În apărare, pârâta a invocat excepțiile lipsei calității procesuale active și inadmisibilității acțiunii, în susținerea cărora a arătat că în momentul plasării comenzii, predecesoarea reclamantei nu avea capacitate procesuală de exercițiu, fiind dizolvată și că acțiunea a fost formulată în temeiul contractului nr. x/21.04.2015, potrivit căruia S.C. C. S.R.L. avea calitate de vânzător, iar facturile solicitate la plată privesc calitatea sa de cumpărător, pentru care între părți nu există încheiat un contract. Totodată, a învederat că în baza art. 1.516 C. civ., reclamanta putea solicita restituirea sumelor plătite doar subsecvent promovării unei acțiuni în rezoluțiunea contractului, aceasta având caracter accesoriu față de acțiunea în rezoluțiune.

Prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale active și a calificat excepția inadmisibilității acțiunii ca fiind o apărare de fond, reținând că deși la data plasării comenzii, antecesoarea reclamantei era dizolvată, pârâta a acceptat atât comanda, cât și plata aferentă, precum și faptul că toate operațiunile efectuate în legătură cu suma pretinsă la plată au vizat societatea dizolvată și nu administratorul acesteia.

Totodată, a apreciat că neincluderea dreptului de creanță în raportul de lichidare nu poate înlătura de la aplicare dispozițiile art. 237 alin. (13) din Legea nr. 31/1990. A mai reținut că deși în contractul nr. x/21.04.2015 reclamanta avea calitatea de vânzător, iar pârâta, de cumpărător, potrivit facturilor fiscale raportul contractual dintre părți s-a derulat între reclamantă, în calitate de cumpărător și pârâtă, în calitate de vânzător. Astfel, constatând îndeplinite condițiile pentru atragerea răspunderii civile contractuale, a admis demersul judiciar al reclamantei.

Apelul declarat împotriva hotărârii primei instanțe a fost admis, sentința tribunalului fiind schimbată în tot, în sensul că excepția inadmisibilității acțiunii a fost admisă, iar acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă.

Recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva acestei hotărâri este fundamentat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În argumentarea incidenței primului motiv de casare, autoarea căii de atac critică hotărârea recurată din perspectiva existenței unor motive străine de natura pricinii, determinate de soluționarea excepției inadmisibilității pe alte considerente decât cele invocate de recurenta-pârâtă și a nemotivării deciziei recurate în ceea ce privește clarificarea situației de fapt.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a susținut că în contract mențiunile referitoare la calitatea părților reprezintă o eroare materială și că în realitate, așa cum a reținut și prima instanță, în relația comercială desfășurată între părți în temeiul acestuia, predecesoarea sa a avut calitate de cumpărător, iar pârâta de vânzător. Mai mult, a învederat că deși inițial a reținut situația de fapt corectă, ulterior, instanța de apel a apreciat că acțiunea este inadmisibilă, în considerarea calității sale de vânzător.

În aceste condiții, a invocat și cel de-al doilea caz de casare, afirmând că soluționarea apelului s-a realizat cu încălcarea greșită a dispozițiilor art. 1.270, 1.516, 1.530, 1.547 și art. 1.671 C. civ., rezultată din stabilirea eronată a situației de fapt.

Prin recursul incident, recurenta-pârâtă critică soluția dată de instanța de apel asupra excepției lipsei calității procesuale active prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că aceasta a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 233 și art. 249 din Legea nr. 31/1990, întrucât la data lansării comenzii societatea era dizolvată și că operațiunea era una personală, a administratorului.

Logica juridică impune analizarea cu prioritate a criticilor din recursul principal care se referă la cerința prevăzută de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât în ipoteza admiterii acestuia, s-ar produce efecte directe asupra căii de atac declarate de cealaltă recurentă.

Motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prevede că o hotărâre poate fi casată când ea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Articolul 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. reglementează în mod imperativ obligația instanței de judecată de a arăta considerentele hotărârii judecătorești care trebuie să conțină, pe lângă indicarea obiectului cererii, a susținerilor pe scurt ale părților, și expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât cele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Aceste dispoziții legale au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune administrări a justiției, cât și pentru a da posibilitatea instanțelor superioare să exercite un control efectiv și eficient al modului de desfășurare a procesului civil în fazele procesuale anterioare.

Motivarea hotărârii judecătorești este indispensabilă pentru controlul pe care instanțele superioare îl exercită în căile de atac și constituie o garanție împotriva arbitrariului pentru părțile litigante, cărora le furnizează dovada că atât cererile, cât și mijloacele lor de apărare au fost examinate de judecător.

În cauză, decizia recurată nu răspunde exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., deoarece instanța de apel nu a lămurit pe deplin situația de fapt în ceea ce privește calitatea părților în raportul juridic pe care reclamanta și-a fundamentat acțiunea, iar pârâta, excepțiile invocate și apărările pe fondul cauzei.

Analiza deciziei relevă că a fost învestită sub acest aspect de părți, atât prin apelul declarat de pârâtă, cât și prin întâmpinarea formulată de reclamantă, instanța de prim control judiciar, fără a răspunde în mod explicit, inclusiv criticii privind pretinsa eroare materială strecurată în contractul de vânzare nr. x/21.04.2015, a reținut, pe de o parte, că obiectul acțiunii derivă din acest contract și vizează restituirea avansului achitat pentru produsele nelivrate de pârâtă, iar, pe de altă parte, că reclamanta pretinde plata prețului și că neplata prețului contractului nu deschide titularei demersului judiciar calea unei acțiuni în răspundere civilă contractuală, plasând concomitent, reclamanta în poziția de vânzător și de cumpărător, iar pe pârâtă, în cea de cumpărător și invers.

Astfel, la pagina 5 paragraful 6 din decizie, instanța de apel a stabilit că: "reprezentantul societății C. S.R.L., în calitate de cumpărător, a trimis o comandă către pârâta-vânzătoare S.C. B. S.R.L., solicitând emiterea facturii pentru contravaloarea produselor comandate și livrarea acestora în decurs de o săptămână (...). La data de 13.06.2018 a fost emisă de către apelanta pârâta B. S.R.L., în calitate de furnizor, factura fiscală, pentru suma totală de 344.774,02 RON, în aceeași zi fiind achitată suma de 323.455,78 RON în contul acesteia de către predecesoarea societății intimatei reclamante, C. S.R.L. . Ulterior, la data de 30.06.2018 și, respectiv 05.07.2018, pârâta B. S.R.L., în calitate de furnizor, a emis două facturi fiscale storno în favoarea cumpărătoarei C. S.R.L., pentru suma totală de 282.464,28 RON, reprezentând contravaloarea unor medicamente ce au făcut obiectul comenzii electronice din 12.06.2018 și care nu au fost livrate, respectiv facturile nr. x și nr. y."

La pagina 6 paragraful 1 din decizie a reținut că "obiectul cauzei derivă dintr-un contract de vânzare cumpărare încheiat în temeiul C. civ. român."

În paragraful următor a statuat că "C. S.R.L., predecesoarea societății reclamante, a încheiat convenția de vânzare-cumpărare, în calitate de vânzător cu apelanta pârâta B. S.R.L., în calitate de cumpărător."

În continuare, în analiza excepției inadmisibilității, a reținut că neexecutarea totală sau parțială a obligației de plată a prețului de către cumpărător dă dreptul vânzătorului să opteze între a pretinde fie rezoluțiunea contractului, fie obligarea cumpărătorului de a executa în natură obligația care are ca obiect o sumă de bani, fie de a invoca excepția de neexecutare a contractului.

Ulterior, după evocarea prevederilor 1.516 C. civ., curtea de apel a apreciat că restituirea sumelor plătite poate fi solicitată numai ca urmare a admiterii acțiunii în rezoluțiune a contractului de vânzare nr. x/21.04.2015, iar ulterior, a înlăturat apărarea intimatei-reclamante, care a arătat că a solicitat restituirea sumelor plătite și acoperirea prejudiciului în temeiul art. 1.530 C. civ., pentru ca apoi să rețină că acțiunea în restituire în cauza de față "poate fi doar accesorie acțiunii în rezilierea contractului", motiv pentru care a tras concluzia că acțiunea este inadmisibilă.

Așadar, analiza considerentelor expuse relevă fără echivoc că în soluționarea apelului, situația de fapt, implicit calitatea părților deținută de acestea în raportul juridic litigios nu a fost pe deplin stabilită din moment ce la judecata cauzei în calea de atac devolutivă instanța a avut în vedere atât calitatea de vânzător, cât și pe cea de cumpărător a recurentei-reclamante.

Se cuvine subliniat că reclamanta a formulat o acțiune al cărei obiect principal a fost configurat ca pretenția de restituire a prețului achitat în avans, ca urmare a neîndeplinirii obligației asumate de recurenta-pârâtă, în calitate de vânzător și a fost fundamentată în fapt pe clauzele contractului de vânzare nr. x/21.04.2015 și în drept, pe dispozițiile legale care definesc răspunderea civilă contractuală.

Din această perspectivă, cauza acțiunii presupunea analiza exclusivă a speței, configurată ca fiind acțiunea cumpărătorului îndreptată împotriva vânzătorului. Or, instanța de apel pe parcursul soluționării căii de atac devolutive, în lipsa lămuririi pe deplin a situației de fapt, a inversat succesiv în raționamentul juridic expus în fundamentarea soluției pronunțate, calitatea părților din raportul juridic litigios.

În acest context, sunt fondate susținerile recurentei-reclamante în sensul că hotărârea este nemotivată, deoarece instanța de apel nu a clarificat pe deplin situația de fapt raportat la cauza acțiunii, la apărările și probatoriul administrat în cauză, deși, așa cum s-a reținut mai sus, chiar prin apel și prin întâmpinarea depusă în apel aceste aspecte au fost sesizate și deduse judecății instanței de prim control judiciar.

Stabilirea situației de fapt constituie fundamentul aplicării dispozițiilor legale incidente, element esențial pentru exercitarea controlului de legalitate și presupune luarea în examinare a tuturor aspectelor care ar putea conduce la clarificarea ei, prin raportare la susținerile părților și la probatoriul administrat în cauză, abia după consolidarea ei, instanța putând judeca excepțiile și litigiul pe fond, după caz.

Această soluționare a litigiului, neclară în ceea ce privește situația de fapt derulată între părți pe parcursul raportului juridic litigios, determină o îndepărtare a raționamentului judiciar de la cauza acțiunii, așa cum a fost determinată de către recurenta-reclamantă prin cererea de chemare în judecată și lipsește motivarea de orice temei de drept, din perspectiva regulilor răspunderii contractuale. Altfel spus, considerentele deciziei din apel fac imposibilă examinarea legalității dezlegărilor date de instanța de apel excepțiilor judecate, în condițiile în care prin intermediul recursului se verifică, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., exclusiv conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În acest context, Înalta Curte constată că nu poate evalua nici ipoteza invocată de recurenta-reclamantă ce privește motivele instanței de apel reținute la judecata excepției inadmisibilității sau aplicarea greșită a legii, constatând că lipsa motivării specific legate de situația de fapt imprimă deciziei un viciu de legalitate încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Aceleași concluzii se impun și cu privire la criticile formulate de S.C. B. S.R.L. prin recursul incident, atât timp cât soluționarea excepției lipsei calității procesuale active s-a fundamentat pe situația de fapt, aspect asupra căruia, așa cum s-a arătat în cele ce preced, instanța de apel a statuat într-o manieră ambiguă.

De aceea, nefiind lămurit unul dintre elementele care stau la baza pronunțării hotărârii, Înalta Curte constată că verificarea modalității în care au fost aplicate normele de drept material evocate de recurenta-pârâtă nu poate fi făcută în lipsa unui examen adecvat al acestei chestiuni litigioase în apel.

În aceste condiții, reexaminarea cauzei impune cercetarea și stabilirea corectă a situației de fapt sub aspectul calităților deținute de către predecesoarea recurentei-reclamante și de intimata-pârâtă.

De aceea, găsind întemeiate criticile referitoare la conținutul și la calitatea motivării deciziei recurate, reiterând că nu poate fi realizat controlul real al aplicării normelor de drept material de către instanța de apel în lipsa clarificării pe deplin a situației de fapt și reținând că prin nemotivarea hotărârii, ambelor recurente li s-a cauzat o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea ei, pentru a asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, recursurile promovate vor fi admise și, în temeiul art. 496 alin. (2) și art. 497 C. proc. civ., decizia atacată va fi casată, iar cauza va fi trimisă, spre o nouă judecată, instanței de apel, care va lămuri situația de fapt pornind de la stabilirea calității părților în raportul juridic dedus judecății, va răspunde criticilor și apărărilor părților corelat cu cauza cererii de chemare în judecată, cu prevederile contractuale, înscrisurile depuse de părți și temeiurile de drept indicate în demersul judiciar, într-o formă clară și concisă, care să creeze transparență asupra raționamentului judiciar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. și recursul incident declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 195/17.03.2021, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza pentru o nouă judecată instanței de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 ianuarie 2022.