ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1277/2022

Ședința publică din data de 24 mai 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1.443, art. 1.456 și art. 2.224 C. civ., art. 194 C. proc. civ., prevederile contractului de asigurare nr. x/2002 și cele ale poliței de asigurare valabile la data accidentului.

Prin sentința civilă nr. 1413 din 3 decembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Totodată, reclamanta a fost obligată la plata către pârât a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON, reprezentând onorariul avocațial.

Prin încheierea din 12 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea secției a II-a Civile, de contencios administrativ și fiscal a acestei instanțe, spre competentă soluționare, având în vedere obiectul judecății și statuările anterioare, potrivit cărora cauza este judecată în contradictoriu cu un profesionist, în legătură cu actele îndeplinite în exercitarea activității sale obișnuite, dar și data înregistrării apelului, respectiv 25 iulie 2018, precum și Hotărârea nr. 5/10 martie 2016 dată de Colegiul de Conducere al Curții de Apel Pitești.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția de contencios administrativ și fiscal, la 28 martie 2019, sub nr. x/2018*.

Prin decizia civilă nr. 511/A-C din 7 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis apelul declarat de reclamantă, a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată și obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 184.500 RON, cu dobândă legală de la data introducerii cererii de chemare în judecată.

A fost menținută în rest sentința.

Prin decizia nr. 1536 din 30.07.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-a admis recursul și s-a casat decizia atacată, cauza fiind trimisă pentru o nouă judecată instanței de apel.

În motivare, Înalta Curte a reținut că prin decizia penală nr. 36 din 18.01.2016, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, în dosarul nr. x/2013, s-a stabilit că răspunderea reclamantei nu se limitează la valoarea de 2.000 RON, ci aceasta datorează despăgubiri și pentru daune morale, iar aceste statuări cu privire la prejudiciu nu mai pot fi repuse în discuție în fața instanțelor civile.

În ceea ce privește solidaritatea, Înalta Curte a reținut principiul statuat prin decizia nr. 1/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în conformitate cu care, în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente și are obligația de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracțiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare și prin dispozițiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă.

A fost obligată apelanta-reclamantă să plătească intimatului-pârât suma de 9.498 RON cheltuieli de judecată.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se susține că hotărârea recurată este nelegală, întrucât este motivată insuficient, sumar și confuz, iar unele motive sunt contradictorii, ceea ce echivalează cu nemotivarea acesteia.

Astfel, în rejudecare, instanța de apel trebuia să analizeze decizia penală nr. 36 din 18.01.2016, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, în dosarul nr. x/2013, și nu să rețină exclusiv statuările din decizia de casare.

O astfel de motivare încalcă art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., conform cărora, hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Potrivit recurentei, instanța de apel trebuia să analizeze decizia penală menționată și să constate că nu este incidentă autoritatea de lucru judecat, întrucât prin această hotărâre nu s-au pus în discuție chestiuni tranșate în cauza pendinte. Totodată, prin hotărârea penală nu s-a reținut că răspunderea societății recurente nu se limitează la suma de 2.000 RON, ci că s-a menținut obligarea societății recurente în solidar cu intimatul-pârât.

Recurenta susține că prin decizia penală s-a făcut trimitere la Anexa nr. 2, în sensul că s-a menționat extinderea acoperirii prevăzute în contractul de asigurare și pentru asigurarea de răspundere civilă față de terți, neefectuându-se nicio trimitere la depășirea valorii maxime de despăgubire. Anexa nr. 2 a vizat doar extinderea asigurării pentru cazurile prevăzute la pct. 1, clauză care se referă exclusiv la vătămările suferite în mod direct de vânător, și nu la extinderea sumei asigurate, neputând fi incidentă autoritatea de lucru judecat.

Recurenta mai arată că nu a pus în discuție soluția definitivă a instanței penale, ci solidaritatea între codebitori, iar instanța penală nu s-a pronunțat asupra acestor chestiuni.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susține că hotărârea instanței de apel este dată cu aplicarea greșită și încălcarea normelor de drept material privind acordarea daunelor morale.

În aprecierea recurentei au fost încălcate dispozițiile art. 1.270 C. civ., potrivit cărora contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante. Recurenta susține că nu pot fi scindate condițiile de asigurare, în raport de împrejurarea dacă sunt sau nu favorabile uneia sau alteia dintre părțile contractante, întrucât formează un tot unitar, fiind acceptate sau respinse în integralitatea lor.

Recurenta susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1443 și art. 1456 C. civ., întrucât Decizia nr. 1/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în complet competent să judece recursul în interesul legii, se referă la răspunderea civilă obligatorie iar, în cauză, este pusă în discuție răspunderea contractuală, respectiv drepturile și obligațiile părților din contract.

În acest sens, recurenta susține că a solicitat partea de datorie care revine intimatului-pârât, respectiv diferența reținută prin executare peste limita maximă de 2.000 RON, prevăzută de lege, prin subrogarea în drepturile creditorului, îndreptându-se cu o acțiune în regres împotriva acestuia.

În opinia recurentei, nu se poate reține puterea de lucru judecat, întrucât instanțele învestite anterior nu s-au pronunțat doar cu privire la atragerea exclusivă a răspunderii recurentei, ci și cu privire la răspunderea pârâtului, în solidar, cu asigurătorul reclamant. Astfel, nu există identitate între problema soluționată irevocabil, în dosarul penal, și problema dedusă judecății, instanța de judecată nefiind ținută să pronunțe aceeași soluție, sens în care nu se încalcă principiul res judicata.

Instanțele nu s-au pronunțat anterior cu privire la efectul între codebitori, nu a analizat raporturile ce derivă din contractul de asigurare facultativă și nici cu privire la împărțirea părților de datorie.

Prin întâmpinarea depusă la 9 septembrie 2021, intimatul-pârât B. a solicitat, în esență, respingerea recursului, cu obligarea recurentei- reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 7 decembrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, cu mențiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă părțile nu au exercitat acest drept.

Prin încheierea din 8 martie 2022 s-a admis în principiu recursul și s-a stabilit termen de judecată la data de 24.05.2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele:

Criticile recurentei privind nemotivarea deciziei recurate, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit recurentei, decizia instanței de apel este motivată sumar, confuz și contradictoriu, întrucât aceasta nu a analizat decizia penală nr. 36 din 18.01.2016, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, în dosarul nr. x/2013 și a reținut în mod greșit autoritatea de lucru judecat, în condițiile în care instanța penală nu a constatat solidaritatea codebitorilor, nici că răspunderea asigurătorului nu se limitează la valoarea de 2000 de RON și nici nu au fost analizate raporturile juridice în litigiu, respectiv dreptul de regres ori apărările privind depășirea valorii maxime de despăgubire.

Verificând hotărârea atacată, Înalta Curte constată că prin decizia recurată s-a reținut că hotărârea definitivă de condamnare și de soluționare a laturii civile pronunțate de instanța penală, are autoritate de lucru judecat în fața instanței învestite cu acțiunea în regres cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o, a existenței prejudiciului și a vinovăției autorului faptei ilicite, reproducând considerentele deciziei de casare.

În continuare, având în vedere că cele dezlegate de instanța de recurs sunt obligatorii în rejudecarea apelului, potrivit dispozițiilor art. 501 C. proc. civ., instanța de apel a reținut și că prin decizia penală invocată s-a stabilit jurisdicțional cu caracter definitiv că răspunderea reclamantei nu se limitează la valoarea de 2.000 RON, ci aceasta datorează și daunele morale, iar aceste statuări cu privire la prejudiciu și răspunderea asigurătorului nu mai pot fi repuse în discuție.

Totodată, prin decizia de casare s-a mai reținut că prin decizia penală s-a statuat cu caracter definitiv asupra solidarității dintre debitorul asigurat și asigurător și a obligației asigurătorului de a suporta integral despăgubirile, instanța de apel mărginindu-se să facă trimitere la statuările obligatorii ale instanței de recurs pentru dezlegarea problemelor de drept deduse judecății.

Prin urmare, decizia recurată conține temeiurile pentru care s-a respins apelul formulat de reclamantă, răspunde criticilor din apel și apărărilor formulate în cauză privind autoritatea de lucru judecat a deciziei penale, în acord cu cele dezlegate prin decizia de casare și este conformă dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind cazul unei nemotivări a hotărârii instanței de apel sau a unor considerente contradictorii, contrar celor susținute de recurentă.

În acest context, împrejurarea că recurenta nu este de acord cu motivarea instanței de apel nu echivalează cu nemotivarea hotărârii și nu determină aplicarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel încât această critica este nefondată.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susține că la stabilirea daunelor morale instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1.270 C. civ., întrucât nu a analizat condițiile de asigurare în integralitatea lor.

Totodată, recurenta susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1443 și art. 1456 C. civ., privind raporturile juridice dintre codebitori, iar Decizia nr. 1/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în complet competent să judece recursul în interesul legii, care se referă la răspunderea civilă obligatorie nu este incidentă în cauză.

În continuare, recurenta apreciază că nu poate fi reținută autoritatea de lucru judecat a deciziei penale invocate întrucât nu există identitate între problema soluționată definitiv în dosarul penal și cea dedusă judecății.

Înalta Curte constată că prin decizia de casare s-a stabilit cu caracter definitiv că prin decizia penală invocată asigurătorul răspunde și pentru daunele morale iar, în ceea ce privește solidaritatea dintre părți, s-a stabilit obligația asigurătorului de a suporta integral despăgubirile apelul fiind respins de instanța penală. Prin urmare, se reține că aceste statuări cu privire la suportarea prejudiciului și solidaritatea între debitori nu mai pot fi repuse în discuție.

De asemenea, instanța de casare a reținut principiul solidarității codebitorilor statuat prin Decizia nr. 1/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în complet competent să judece recursul în interesul legii.

Prin urmare, Înalta Curte constată că prin toate aceste critici recurenta contestă, în realitate, decizia de casare și nu considerentele instanței de apel care a dat curs dispozițiilor art. 501 C. proc. civ.

Or, aspectele dezlegate prin decizia de casare sunt obligatorii potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., atât instanței cât și părților, recurenta neavând posibilitatea să repună în discuție chestiunile care au primit deja o dezlegare definitivă.

De altfel, instanța de casare a făcut, la rândul său, trimitere la principiul "res judicata", în sensul în care drepturile și obligațiile recunoscute printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu pot fi contrazise printr-o altă hotărâre judecătorească ulterioară, pronunțată într-un alt proces având un obiect și cauză diferite, cum este litigiul pendinte, în raport cu soluția instanței penale de soluționare a laturii civile a cauzei și de respingere a apelului asigurătorului (recurenta în cauză).

Susținerile recurentei privind inexistența obligației contractuale de a suporta plata despăgubirilor morale în solidar cu persoana asigurată și limitarea răspunderii sale la suma în cuantum de 2.000 RON au fost analizate și au primit o soluționare definitivă atât prin hotărârea instanței penale, cât și prin hotărârile pronunțate în contestația la executare promovată de recurentă și respinsă prin decizia civilă nr. 1211 din 23 noiembrie 2017 a Tribunalului Vâlcea.

Instanțele au reținut - considerente la care se face referire în decizia de casare - că în contractul de asigurare nr. x din 18 ianuarie 2002 s-a prevăzut Anexa 2 cuprinzând clauza specială privind asigurarea de accidente și de răspundere civilă a vânătorilor, în cadrul căreia s-a prevăzut extinderea acoperirii prevăzute în polița de asigurare, asigurătorul acceptând și asigurarea pentru răspundere civilă a vânătorilor față de terți, cu sumele pe care vânătorul sportiv asigurat este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuieli de judecată pentru prejudicii pentru care răspunde în fața legii față de terțe persoane păgubite printr-un accident produs cu arma de vânătoare sau accesorii ale activității de vânătoare, ca urmare a vătămării corporale sau decesului victimei, ipoteza în speță.

În aceste condiții ale limitelor judecății stabilite prin decizia de casare, soluția instanței de apel în mod corect s-a întemeiat pe principiul "res judicato", nemaifiind cazul unei analize devolutive asupra raporturilor juridice dintre părți, în virtutea principiului "pacta sunt servanda" și a condițiilor răspunderii contractuale ori a întinderii obligațiilor asumate, aspecte dezlegate anterior cu caracter definitiv.

Pentru considerentele evocate, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 208/A-COM din 20 aprilie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Referitor la cererea intimatului-pârât B. privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Conform dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din același cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile și în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimatul a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat, respectiv chitanța nr. x din 17 mai 2022 emisă de Cabinet de Avocat C..

Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante în promovarea recursului și în raport de solicitarea intimatului-pârât privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente procesului, urmează să fie admisă cererea, în sensul obligării recurentei la plata sumei de 3.000 RON, cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 208/A-COM din 20 aprilie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.A. să plătească intimatului-pârât B. suma de 3.000 RON, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 mai 2022.