ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1536/2020

Ședința publică din data de 30 iulie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 25.07.2018 sub nr. x/2018, reclamanta S.C. Asigurarea Românească - A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 194.694 RON reprezentând despăgubire achitată de A. peste limita maximă prevăzută de contract în numele codebitorului pârât B., sumă compusă din 10.194 RON cheltuieli de executare și 184.500 reprezentând diferența despăgubire și prestație periodică calculată de la data accidentului până în luna mai 2016 inclusiv, la plata sumei de 16.000 RON prestație periodică achitată până în luna iulie 2018, la plata dobânzii legale aferente despăgubirii, calculată din ziua cererii în judecată și până la achitarea integrală a debitului și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 1413/03.12.2018, Tribunalul Vâlcea a respins cererea de chemare în judecată și a obligat reclamanta la plata către pârât a cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 511/A-C din 7 octombrie 2019 pronunțată de CURTEA DE APEL PITEȘTI, secția A II-A CIVILĂ, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ȘI FISCAL a fost admis apelul declarat de reclamanta ASIGURAREA ROMANEASCA - A. S.A. împotriva sentinței nr. 1413 din 3 decembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția a II-a civilă, în dosar nr. x/2018, intimat fiind pârâtul B.. A fost schimbată în parte sentința în sensul că a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată și obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 184.500 RON, cu dobândă legală de la data introducerii cererii de chemare în judecată, 25.07.2018. A fost menținută în rest sentința.

Împotriva deciziei civile nr. 511/A-C din 7 octombrie 2019 pronunțate de CURTEA DE APEL PITEȘTI, secția A II-A CIVILĂ, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ȘI FISCAL a formulat recurs pârâtul B..

Prin memoriul de recurs, recurentul B. a invocat motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. recurentul arată că, prin decizia atacată s-a încălcat autoritatea de lucru judecat susținând că, în speță, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat intervine în raport următoarele hotărâri judecătorești:

a) În cadrul dosarului nr. x/2013, Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia penală nr. 36/A/18.01.2016 a respins apelul, constatând că, din înscrisurile depuse la dosar de inculpat, rezultă că la contractul de asigurare nr. 382/129 din 18.01.2002 s-a prevăzut și Anexa 2, cuprinzând clauza specială privind asigurarea de accidente și răspundere civilă a vânătorilor, în cadrul căreia s-a stipulat extinderea acoperirii prevăzute în contractul de asigurare, asiguratorul acceptând și asigurarea pentru răspundere civilă a vânătorilor față de terți cu sumele pe care vânătorul sportiv asigurat este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuieli de judecată pentru prejudicii pentru care răspunde în fața legii, față de terțe persoane păgubite printr-un accident produs cu arma de vânătoare sau accesorii ale activității de vânătoare, ca urmare a vătămării corporale sau decesului, cum s-a întâmplat în speța de față, constatând și faptul că este nefondată și critica asiguratorului referitoare la greșita obligare în solidar a sa la plata despăgubirilor civile, deoarece, așa cum în mod corect a arătat și prima instanță, în cauză asiguratorul răspunde în solidar cu inculpatul la plata daunelor, fiind incidente dispozițiile art. 86 C. proc. pen.

În opinia recurentului, din considerentele deciziei mai sus-menționate, rezultă faptul că instanța de apel a dezlegat următoarele chestiuni litigioase: faptul că intimata din prezenta cauza nu răspunde doar in limita sumei de 2.000 RON ci pentru întreaga sumă pe care recurentul a fost obligat să o plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuieli de judecată prin sentința Judecătoriei Horezu, apreciind că acea clauza din Anexa 2 la contractul de asigurare are un caracter special, ea fiind incidentă în ipoteza răspunderii civile a vânătorilor față de terți; caracterul solidar al obligației asiguratorului în raport cu recurentul, pentru întreaga sumă la care acesta a fost obligat prin hotărârea penală.

Cu încălcarea a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, prin decizia recurată, s-a reținut că instanța de apel nu poate fi de acord cu statuările instanței de fond, în sensul că, prin decizia penală nr. 36/18.01.2016 pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr. x/2013, s-ar fi prevăzut o răspundere a reclamantei, în raporturile dintre aceasta și intimat, pentru o suma care să depășească cuantumul sumei asigurate de 2.000 RON.

b) Recurentul arată că, prin sentința civilă nr. 92/10.02.2017, pronunțată de Judecătoria Horezu în dosarul nr. x/2016, a fost respinsă contestația la executare formulată de intimată, reținându-se că executarea silită contestată are ca temei titlul executoriu reprezentat de sentința penală nr. 58/10.03.2015 a Judecătoriei Horezu și decizia penală nr. 36/A din 18.01.2016 a Curții de Apel Pitești, ambele pronunțate în dosarul nr. x/2013, prin care a fost creat un raport obligațional direct între intimatele-creditoare și contestatoare, aceasta din urmă dobândind calitatea de debitor pentru suma de 196.694 RON, din care 186.500 RON reprezentând creanța datorată, compusă din daune morale, daune materiale și prestații periodice si 10.194 RON cheltuieli de executare silită precum și că motivele invocate de către contestatoare nu sunt întemeiate, întrucât acestea au fost invocate și în calea de atac a apelului, Curtea de Apel Pitești pronunțându-se asupra acestora prin decizia penală nr. 36/A din 18.01.2016.

Tribunalul Vâlcea, prin decizia civilă nr. 1211/A/23 noiembrie 2017, a respins apelul formulat împotriva sentinței civile nr. 92/10.02.2017, pronunțată de Judecătoria Horezu reținând în considerente că, pe calea contestației la executare, au fost invocate aceleași critici precum cele ridicate pe calea apelului împotriva hotărârii penale de la fond, referitoare la întinderea prestațiilor societății asiguratoare, criticându-se reținerea solidarității cu inculpatul, motivat pe faptul că exista încheiat un contract de asigurare pentru accidente, limita de despăgubire fiind de 2.000 RON, precum și faptul că titlul executoriu este clar, inteligibil, în dispozitivul hotărârii reținându-se în mod expres solidaritatea inculpatului cu societatea asigurătoare.

În pofida faptului că hotărârile judecătorești menționate sunt extrem de clare și că ultimele două au făcut o corectă aplicare a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat și cu toate că, prin cererea de chemare în judecată și prin motivele de apel formulate în prezentul dosar intimata a reluat chestiunile litigioase definitiv dezlegate anterior, Curtea de Apel Pitești, cu încălcarea gravă a instituției juridice a autorității de lucru judecat, a desființat, în parte, sentința apelată și l-a obligat pe recurent la plata către intimata a sumei de 184.500 RON, cu dobânda legală de la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Printr-o altă critică se arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) recurentul susținând că, în mod nelegal instanța de apel l-a obligat pe recurent față de intimată în baza art. 1456 C. civ., textul respectiv neavând incidență în cauză întrucât, conform titlului executoriu, intimata a fost obligată în solidar cu recurentul la plata întregii sume acordate terțelor persoane cu titlu de despăgubire; în această situație, câtă vreme recurentul avea calitatea de asigurat în raport cu intimata, în mod evident dispozițiile art. 1456 C. civ. nu erau incidente în cauză, ci regulile speciale din materia contractului de asigurare, respectiv: art. 2199 alin. (1) C. civ., art. 2223 alin. (1) C. civ., art. 2226 alin. (1) C. civ. și art. 2210 alin. (1) C. civ.

Cu alte cuvinte, legea stabilește direct în sarcina asigurătorului o obligație de despăgubire a terței persoane prejudiciate și chiar a asiguratului (în ipoteza în care acesta achită anticipat despăgubirea către terț), obligație care își are izvorul în obligația asiguratului de a plăti prima de asigurare, încasarea acesteia din urmă apărând ca lipsită de cauză în ipoteza în care asiguratorul ar avea, în orice condiții, un drept de regres împotriva asiguratului.

Sunt lipsite de orice suport trimiterile făcute de intimate și instanța de apel la art. 1443 si 1456 C. civ., în cauză fiind aplicabile regulile speciale din materia contractului de asigurare, art. 2224 C. civ. fiind avut în vedere de către instanțe în litigiile anterioare în care, așa cum s-a arătat, s-a stabilit obligația de despăgubire integrală în sarcina apelantei-reclamante, fiind incidente, mutatis mutandis, și statuările instanței supreme din Decizia. nr. 1/2016 (R.I.L.)

Instanța de apel a denaturat clauza clară prevăzută la pct. 2 lit. a) din Anexa 2 la contractul de asigurare nr. 382/129 din 18.01.2002 fiind evident că, așa cum fusese ea interpretată anterior de către Curtea de Apel Pitești prin decizia penală, nu stabilea niciun fel de limita în ceea ce privește despăgubirile pe care asiguratorul este obligat să le plătească față de terțele persoane păgubite printr-un accident produs cu arma de vânătoare, textul fiind extrem de explicit si având un caracter special pentru ipoteza vizată (dezdăunarea terțelor persoane).

Din simpla interpretare gramaticală a clauzei, rezultă că aceasta reprezintă o completare a contractului inițial de asigurare, ce face referire expresă la sumele la care asiguratul este obligat față de terțe persoane, fără stabilirea vreunui plafon, situație în care, cum voința părților este clar exprimată, nu se putea pune problema interpretării, instanța de apel denaturând această clauză clară, situație în care a fost încălcată legea părților.

Recurentul mai susține că, în mod nelegal, instanța de apel l-a obligat și la plata dobânzii legale, începând cu momentul introducerii cererii de chemare in judecată, fiind de principiu că, în ipoteza solidarității dintre codebitori, debitorul care a plătit întreaga datorie și care, în calitatea sa de subrogat în drepturile creditorului, exercită recursul sau contra celorlalți debitori prin acțiunea care îi aparține creditorului, nu are dreptul la dobânda sumelor plătite ci numai la exercitarea garanțiilor pe care le-ar fi avut creditorul. Menționează că aceasta critică are un caracter teoretic câtă vreme instanța de recurs va ajunge la concluzia că art. 1456 C. civ. nu este incident în cauză.

Printr-o ultimă critică se arată că instanța de apel a încălcat art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la C.E.D.O. precum și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, prin încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat aducându-se atingere dreptului recurentului la un proces echitabil, unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului fiind principiul securității raporturilor juridice care prevede, printre altele, că soluția dată, în mod definitiv, oricărui litigiu de către instanțele judecătorești să nu mai poată fi supusa rejudecării.

Prin întâmpinarea depusă la data de 17 ianuarie 2020, intimata-reclamantă ASIGURAREA ROMANEASCA - A. S.A. a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil arătând că motivele dezvoltate la pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. au fost reiterate și în fața instanței de apel și au fost respinse, în subsidiar, solicită respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din 7 mai 2020 a fost respinsă excepția nulității recursului, a fost admis în principiu recursul și s-a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul dispozițiilor art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 a Decretului nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

La termenul de judecată din 30 iulie 2020, Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, constată se impune casarea deciziei de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiași instanță, în limitele și pentru considerente următoarele:

Recurentul a invocat incidența motivului de nelagalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. aratând că, prin decizia atacată s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei penale nr. 36/A/18.01.2016 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie în cadrul dosarului nr. x/2013, prin care s-a statuat pe latura civilă a cauzei că suma pe care asiguratorul trebuie să o plătească nu se limitează la plafonul de 2000 RON.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. casarea hotărârii se poate cere când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat.

Recurentul a susținut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea autorității de lucru judecat a deciziei penale nr. 36/A/18.01.2016 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2013, dar și a sentinței civilă nr. 92/10.02.2017, pronunțată de Judecătoria Horezu în dosarul nr. x/2016, prin care a fost respinsă contestația la executare formulată de intimată, reținându-se că executarea silită contestată are ca temei titlul executoriu reprezentat de sentința penală nr. 58/10.03.2015 a Judecătoriei Horezu și decizia penală nr. 36/A din 18.01.2016 a Curții de Apel Pitești, ambele pronunțate în dosarul nr. x/2013.

Critica este fondată.

Prin decizia penală nr. 36/A/18.01.2016 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie în cadrul dosarului nr. x/2013 s-a statuat și asupra laturii civile a cauzei, instanța penală reținând că suma pe care asiguratorul trebuie să o plătească nu se limitează la plafonul de 2000 RON, ci acesta datorează despăgubiri și pentru daune morale.

Referitor la cele statuate prin decizia penală nr. 36/18.01.2016 pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr x/2013, prin care s-a analizat apelul împotriva sentinței penale nr 58/10.03.2015 pronunțată de Judecătoria Horezu în dosarul nr. x/2013, prin decizia atacată s-a reținut că în cadrul acestei decizii penale nu sunt analizate efectele solidarității în raporturile dintre asigurător și pârât, cum de altfel, nici prin sentința civilă nr. 92/10.02.2017 pronunțată de Judecătoria Horezu, și decizia civilă nr. 1211/23.11.2017 pronunțată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2016, care ambele au vizat contestația la executare a societății de asigurare, nu sunt analizate efectele solidarității în raporturile dintre debitori, ci, prin aceste hotărâri, s-au analizat doar efectele solidarității în raporturile dintre creditor și debitorii solidari, adică dintre persoana vătămată, pe de o parte, și asigurător și pârât, pe de altă parte.

Curtea a mai reținut că prin decizia penală nr. 36/18.01.2016 pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr. x/2013, s-a reținut în sarcina asigurătorului și obligația de a achita daune morale, însă prin această decizie nu s-a analizat în ce măsură daunele morale ar trebui suportate de asigurător în raportul dintre aceasta și pârât, nefiind analizate, efectele solidarității în raporturile dintre debitori, adică dintre asigurător și pârât, ci doar efectele solidarității în raporturile dintre persoana vătămată, pe de o parte, și asigurător și pârât, pe de altă parte, adică efectele solidarității în raporturile dintre creditor și debitorii solidari. Așa încât, Curtea a constatat că, sub aspectul analizat, ceea ce s-a dezlegat prin decizia penală în discuție este doar faptul că despăgubirile ce pot fi acoperite prin asigurarea convenită de reclamantă cuprind și daune morale, fără însă a se dezlega în vreun fel sau altul cât revine reclamantei din aceste daune în cadrul raporturilor dintre aceasta și intimatul-pârât.

Înalta Curte reține că, prin considerentele arătate, instanța de apel a statuat contrar celor reținute prin decizia penală nr. 36/18.01.2016 pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr x/2013, având drept efect pronunțarea unei hotărâri cu încălcarea autorității de lucru judecat.

Autoritatea de lucru judecat are la bază regula că o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată și că o constatare făcută prin hotărâre judecătorească nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre, tocmai în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiției.

Deci principiul autorității de lucru judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat având același obiect, aceeași cauză și purtat între aceleași părți ci și contrazicerea dintre două hotărâri judecătorești în sensul că drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre ulterioară dintr-un alt proces.

Autoritatea de lucru judecat este expres prevăzută de lege în ceea ce privește cauza civilă de față care derivă dintr-un litigiu penal.

Astfel, potrivit art. 28 alin. (1) C. proc. pen.. hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, hotărârea definitivă a instanței civile prin care a fost soluționată acțiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în fața organelor judiciare penale cu privire la existența faptei penale, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.

Din interpretarea sistematică și per a contrario a acestor dispoziții legale rezultă că hotărârea definitivă de condamnare, pronunțată de o instanță penală, are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o, a existenței prejudiciului și a vinovăției autorului faptei ilicite.

Or, în condițiile în care, prin decizia penală nr. 36/18.01.2016, pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr. x/2013, s-a stabilit ca răspunderea reclamantei nu se limitează la valoarea de 2.000 RON, ci această datorează despăgubiri și pentru daune morale, aceste statuări cu privire la prejudiciu nu mai pot fi repuse în discuție în fața instanței civile, astfel cum greșit s-a procedat prin decizia atacată.

Chiar dacă nu rezultă în mod clar din considerentele deciziei penale modalitatea de interpretare și aplicare a normelor legale vizând solidaritatea dintre asigurător și asigurat precum și întinderea obligației de despăgubire a asigurătorului prin raportare la clauzele contractului de asigurare, aceste aspecte au fost analizate de instanța penală ele constituind singurele critici ale intimatei-reclamante din prezentul litigiu față de cele dispuse în fond și procesul penal. În consecință, urmare a respingerii apelului asigurătorului declarat în procesul penal se concluzionează că instanța penală a reținut atât solidaritatea între asigurat și asigurător cât și obligația ultimului de suportare integrală a despăgubirilor, astfel cum au fost stabilite pe latura civilă a procesului penal.

În ceea ce privește solidaritatea, Înalta Curte amintește principiul statuat prin decizia nr. 1/2016 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în conformitate cu care în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente și are obligația de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracțiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare și prin dispozițiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă.

Conform art. 497 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată.

Având în vedere reținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ. instanța de apel va rejudeca apelul cu luarea în considerare a autorității de lucru judecat astfel cum rezultă din decizia penală nr. 36/18.01.2016 pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr x/2013

În raport de considerentele reținute, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte, va admite recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei nr. 511/A-C din 7 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. ASIGURAREA ROMANEASCA- A. S.A. va casa decizia atacată și va trimite cauza pentru o nouă judecată instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei nr. 511/A-C din 7 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. ASIGURAREA ROMANEASCA - A. S.A.

Casează decizia atacată și trimite cauza pentru o nouă judecată instanței de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 iulie 2020.