ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1246/2021

Ședința publică din data de 19 mai 2021

Asupra recursului de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 27 aprilie 2018 sub nr. x/2018 pe rolul Tribunalului Galați, secția a II-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L., reprezentată prin lichidator judiciar B.. a chemat-o în judecată pe pârâta C. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să o oblige pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 557.490,08 RON, aferentă facturilor neachitate, emise în baza contractului de prestări servicii nr. x, încheiat între părți la 6 iulie 2011, la care se adaugă penalitățile de întârziere, calculate, conform art. 3.1 lit. d) din contract, de la data scadenței până la achitarea efectivă a debitului.

Prin sentința civilă nr. 247 din 14 mai 2019, Tribunalul Galați, secția a II-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare și, reținând în esență că, raportat la actele de recunoaștere tacită a datoriei și de acceptare a facturilor, apărarea de fond a pârâtei referitoare la excepția de neexecutare a contractului nu poate fi primită, dar și că sunt îndeplinite condițiile privind caracterul cert, lichid și exigibil al creanței, a admis acțiunea și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 557.490,08 RON, reprezentând debit principal, precum și la plata penalităților în procent de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere, calculate de la data scadenței facturilor și până la plata efectivă a debitului principal.

Împotriva acestei hotărâri, C. S.R.L. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 143 din 17 iunie 2020, Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă, reținând că tribunalul a respins în mod greșit excepția de neexecutare a contractului, a admis apelul și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins ca neîntemeiată acțiunea; au fost menținute restul dispozițiilor sentinței apelate, în măsura în care nu contravin deciziei.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.R.L., reprezentată prin lichidator judiciar B.. a declarat recurs, solicitând casarea în parte a deciziei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În motivare, recurenta a reiterat situația de fapt, a prezentat evoluția litigiului în etapele procesuale anterioare și a susținut că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura cauzei și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

A susținut recurenta că instanța de apel a menținut în mod corect soluția dată de tribunal excepției prescripției dreptului material la acțiune, însă, cu încălcarea normelor de drept material, a apreciat că este întemeiată excepția de neexecutare a contractului și a respins acțiunea.

În acest context, a arătat că, deși a reținut că s-au invocat trei motive de apel, instanța de prim control judiciar a analizat doar două dintre acestea.

Cu privire la motivul de apel vizând excepția de neexecutare a contractului, recurenta a susținut că în mod eronat a apreciat curtea de apel că acesta ar fi întemeiat.

Potrivit recurentei, instanța de apel a reținut în mod greșit că pârâta i-ar fi cerut în repetate rânduri reclamantei să prezinte documente justificative ale executării obligațiilor asumate, că nu era necesară probarea deschiderii corespondenței, atât timp cât s-a dovedit că aceasta a fost expediată si recepționată de reclamantă și că, la data expedierii acestei corespondențe, reclamantei nu îi fusese ridicat dreptul de administrare prin administratorul statutar, debitoarea nefiind în procedura de faliment, astfel că nu era necesar ca această corespondență să fie comunicată și administratorului judiciar, care doar îi supraveghea activitatea.

A susținut autoarea căii de atac că decizia recurată cuprinde motive străine de natura cauzei. Astfel, instanța de apel și-a motivat soluția prin raportare la solicitările repetate emise de intimată în vederea comunicării documentelor justificative ale lucrărilor executate, deși notificările comunicate reclamantei la 2 decembrie 2013, la care face trimitere, nu au fost invocate, susținute sau probate de vreuna dintre părțile litigante, nici în fond și nici în apel.

În acest sens, a arătat că în fața primei instanțe și a celei de apel s-a invocat o singură notificare, anume adresa emisă de C. S.R.L. sub nr. x din 2 decembrie 2013, ce ar fi fost transmisă prin corespondență electronică către adresa de e-mail x@x.com.

Un alt aspect străin de natura cauzei apreciază recurenta că l-ar reprezenta și considerentul din decizia din apel conform căruia s-a probat recepționarea notificării sus-menționate, deși nu există vreo probă în acest sens la dosarul cauzei, iar acest aspect nu a fost susținut nici de intimată.

A mai arătat recurenta că, urmare a desemnării administratorului judiciar, acesta a notificat-o pe intimată în vederea achitării sumelor solicitate, astfel că C. S.R.L. a avut cunoștință de împrejurarea deschiderii procedurii insolvenței asupra S.C. A. S.R.L.

Așa fiind, recurenta a apreciat că nu s-ar fi putut reține legala comunicare a adresei nr. x din 2 decembrie 2013 (transmisă numai către adresa de e-mail x@x.com), fără o încălcare evidentă de către instanța de apel a normelor de drept material care reglementează modalitatea de transmitere a înscrisurilor către societățile aflate în insolvență.

A susținut recurenta că, pornind de la aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în materia insolvenței și făcând abstracție de faptul că se află sub incidența Legii nr. 85/2006, instanța de apel se substituie apelanților și produce probe în sprijinul acestora, reținând că reclamanta ar fi fost legal notificată asupra necesității depunerii unor situații de lucrări și a unor documente justificative, deși apelanta-intimată menționase că a trimis numai notificarea evocată mai sus.

Pe de altă parte, a arătat că, la data la care instanța de apel a reținut că s-ar fi efectuat o comunicare legală către S.C. A. S.R.L. (2 decembrie 2013), în considerarea căreia a fost pronunțată hotărârea de respingere a cererii de chemare în judecată, societatea se afla în perioada de observație prevăzută de Legea nr. 85/2006, fiind incidente astfel dispozițiile exprese ale art. 3 pct. 26, pct. 27 și pct. 30, art. 20 și art. 49 din actul normativ sus-menționat.

În același sens, a arătat recurenta, sunt și dispozițiile art. 155 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care stabilesc că cei supuși procedurii insolvenței vor fi citați conform prevederilor legii speciale.

În continuare, a arătat că din hotărârea prin care s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței rezultă că debitoarei i-a fost ridicat dreptul de administrare, contrar aspectelor reținute de instanța de apel, iar la dosarul cauzei nu au fost depuse documente care să demonstreze contrariul.

A subliniat autoarea căii de atac că, raportat la întreaga reglementare a procedurii speciale a insolvenței, dreptul de administrare nu este exercitat prin intermediul administratorului statutar, ci prin intermediul unui administrator special, cu privire la persoana ori la datele de corespondență ale căruia instanța de apel nu a efectuat nicio verificare.

Or, și dacă s-ar admite că adresa de corespondență electronică ar aparține administratorului special, oricum comunicarea legală reținută în mod greșit de instanța de apel ar fi implicat transmiterea adresei nr. x către administratorul judiciar desemnat să instrumenteze procedura insolvenței, însă o astfel de comunicare nu a fost realizată și/sau probată.

A arătat recurenta că instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile de drept material, reținând că nu ar fi necesară dovedirea deschiderii corespondenței, atât timp cât s-a probat că aceasta a fost comunicată și recepționată de reclamantă, deși calitatea de reclamantă, respectiv de recurentă, este deținută de S.C. A. S.R.L., reprezentată legal prin B.., față de care nu s-a probat nici măcar transmiterea vreunei corespondențe și, mai mult decât atât, normele de drept material impun ca orice comunicare să fie efectuată între părți prin mijloace care asigură dovada recepționării acesteia.

Recurenta a evocat prevederile art. 3.1 lit. c), art. 3.3 și art. 4 din contractul încheiat cu partea adversă, potrivit cărora beneficiarul s-a obligat să înștiințeze prestatorul de apariția unor situații care pot influența negativ respectarea clauzelor contractuale și, în măsura în care prestatorul nu își respectă obligațiile, beneficiarul poate să angajeze sau să plătească alți agenți economici, iar contractul va înceta de plin drept dacă una dintre părți își încalcă vreuna dintre obligațiile proprii, după ce a fost avertizată printr-o notificare scrisă, de către cealaltă parte, că o nouă nerespectare a acestora va duce la rezoluțiunea/rezilierea contractului.

Or, în lipsa unei alte clauze contractuale privind comunicarea efectuată între părți ori a punerii în întârziere, recurenta a apreciat că sunt incidente dispozițiile Legii nr. 85/2006, care se completează cu cele ale C. civ. de la 1864.

Pe de altă parte, recurenta a susținut că, raportat la momentul încheierii contractului - 6 iulie 2011, în speță sunt incidente dispozițiile C. civ. de la 1864, care nu cuprind o reglementare a excepției neexecutării contractului.

Mai mult, a arătat că excepția de neexecutare a contractului impune o serie de condiții, neîndeplinite în cadrul relației dintre părțile litigante și neverificate de instanța de apel.

A susținut recurenta că una dintre condițiile de admisibilitate a excepției este aceea ca neexecutarea obligației să nu fie consecința faptei personale si directe a celui care o invocă. Cu toate acestea, instanța de apel a admis excepția de neexecutare a contractului, reținând, în mod nelegal, imposibilitatea prestatorului de a dovedi că și-a îndeplinit obligațiile contractuale, prin simpla raportare la solicitarea beneficiarului (necomunicată legal) de transmitere a situațiilor de lucrări, cu ignorarea întregului probatoriu administrat în susținerea acțiunii, care relevă faptul că și-a îndeplinit întocmai obligațiile contractuale asumate.

În opinia recurentei, contrar celor reținute de instanța de apel, îndeplinirea întocmai a obligațiilor sale este probată prin acceptarea facturilor emise și prin achitarea parțială a acestora. Nu se poate reține că lipsa unui document anterior poate să ducă la anularea actelor ulterioare care au fost acceptate prin plata acestora. Astfel, neprezentarea situațiilor de lucrări ce ar fi fost solicitate de intimată nu poate conduce la anularea acceptării de către aceasta a facturii emise.

A mai susținut recurenta că a probat livrarea de balast, pietriș, piatră spartă, așa cum rezultă din avizele de însoțire a mărfii depuse la dosarul cauzei, astfel că apărarea conform căreia nu și-ar fi îndeplinit obligațiile contractuale este formulată strict pro causa.

Potrivit recurentei, instanța de apel a aplicat în mod greșit normele de drept material și raportat la prevederile art. 3.3 și 4.1 din contract, care impun beneficiarului să notifice prestatorului neexecutarea contractului printr-o notificare scrisă, comunicată în mod legal, prin raportare la dispozițiile C. civ., coroborate cu cele ale Legii nr. 85/2006.

Or, trecând peste toate aspectele ce țin de lipsa unei notificări legale, conduita ce s-ar fi impus a fi adoptată de intimată ar fi fost aceea de refuz la plată si de restituire a facturilor.

Cu privire la considerentele deciziei atacate potrivit cărora partea adversă ar fi probat că a executat ea însăși lucrările ce ar fi trebuit efectuate de prestator, a arătat că intimata a întocmit și semnat împreună cu beneficiarul final o altă situație de lucrări, pentru simplul fapt că S.C. A. S.R.L., care a prestat în realitate serviciile, nu se afla în raport contractual direct cu beneficiarul final U.A.T. Țepu.

În final, autoarea căii de atac a arătat că în speță nu este invocată și nici verificată neexecutarea unei obligații suficient de importante, câtă vreme intimata a acceptat și recunoscut la plată sumele solicitate pe calea acțiunii ce formează obiectul prezentului dosar, fără a emite vreo obiecțiune în legătură cu modalitatea de îndeplinire a obligațiilor asumate de S.C. A. S.R.L. și fără a formula vreo cerere reconvențională.

La 23 octombrie 2020 intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului, iar la 5 noiembrie 2020 recurenta a răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 3 februarie 2021 Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Recurenta și intimata-pârâtă au depus la dosar puncte de vedere la raportul întocmit.

Prin încheierea din 24 martie 2021, Înalta Curte, constituită în complet de filtru a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.. împotriva deciziei civile nr. 143 din 17 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă și a fixat termen în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Analizând recursul declarat în cauză, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

O primă critică a recurentei-reclamante, subsumată motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., privește faptul că, analizând apelul intimatei-pârâte, instanța de apel ar fi omis să analizeze unul dintre motivele de apel.

Instanța supremă reține că această critică este în egală măsură lipsită de interes și nefondată.

Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. reglementează în mod imperativ obligația instanței de judecată de a arăta considerentele hotărârii judecătorești, care trebuie să conțină, pe lângă arătarea obiectului cererii, a susținerilor pe scurt ale părților și expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii astfel pronunțate, conform art. 175 C. proc. civ.. Prin urmare, nemotivarea constituie un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, cu consecința casării acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Aceste dispoziții legale au fost prevăzute de legiuitor atât în interesul unei bune administrări a justiției, cât și pentru a da posibilitatea instanțelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv și eficient al modului de desfășurare a procesului civil în fazele procesuale anterioare.

Motivarea hotărârii judecătorești este indispensabilă pentru controlul exercitat de instanța ierarhic superioară și constituie, printre altele, o garanție împotriva arbitrariului pentru părțile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile și mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă constată că hotărârea recurată întrunește condițiile de legalitate prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanța de apel a răspuns tuturor criticilor cu care a fost învestită, a evocat și aplicat în cauza dedusă judecății textele de lege și actele normative care au stat la baza adoptării soluției sale, prezentând în mod logic raționamentul juridic pe care și-a fundamentat soluția.

Astfel, în mod contrar celor învederate de recurenta-reclamantă, din analiza deciziei recurate se constată că instanța de apel a răspuns și criticilor reprezentând "al treilea motiv de apel", respectiv cele care privesc aplicarea greșită a dispozițiilor art. 249 C. proc. civ., din perspectiva inversării sarcinii de a proba îndeplinirea/neîndeplinirea obligațiilor de către reclamantă, în cadrul soluționării celui de-al doilea motiv de apel, referitor la greșita respingere de către instanța de fond a excepției de neexecutare a contractului.

Astfel, instanța de apel a reținut (pagina 15 a deciziei) că, în baza dispozițiilor art. 249 C. proc. civ., reclamanta era cea care trebuia să probeze că și-a îndeplinit obligațiile contractuale, prin depunerea documentației prevăzute în contract - situații de lucrări, documente din care să rezulte calitatea și cantitatea lucrărilor, procese-verbale de recepție parțială, așa cum sunt acestea menționate în caietul de sarcini.

Înalta Curte reține că instanța nu este obligată să răspundă fiecărui argument adus de părți în legătură cu textele legale pe care și-au întemeiat cererile, iar întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze. Prin urmare, motivarea unei hotărâri judecătorești este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele deduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Instanța supremă reține că această critică a recurentei-reclamante este, în același timp, lipsită de interes, întrucât, chiar și în situația în care instanța de apel ar fi omis analiza unui motiv de apel, în măsura în care această omisiune nu privește apelul propriu al recurentei, iar interesele părților sunt contrare, doar partea vătămată într-un drept al său ar fi putut formula critici cu privire la neanalizarea motivelor sale de apel, un asemenea drept vătămat nefiind nici măcar alegat și cu atât mai puțin dovedit în cauză.

Critica subsumată de recurentă tot motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizând faptul că decizia recurată ar cuprinde motive străine de natura cauzei, este nefondată.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta susține că instanța de apel ar fi reținut, ca și temei pentru admiterea excepției de neexecutare a contractului, existența unor solicitări repetate, respectiv "notificările comunicate la data de 02.12.2013", emise de intimată în vederea comunicării de către recurentă a documentelor justificative ale lucrărilor executate. Or, arată recurenta că, în speță, intimata-pârâtă ar fi invocat existența doar a unei notificări din 2 decembrie 2013.

În ceea ce privește întemeierea soluției pe considerente străine de natura pricinii, trebuie precizat, cu titlu preliminar, că dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prevăd că o hotărâre poate fi casată dacă cuprinde "numai motive străine de natura cauzei", astfel că, de principiu, existența pe lângă motivele consistente și a unor temeiuri complet străine de natura pricinii nu poate justifica casarea hotărârii.

Analizând decizia recurată, instanța supremă nu poate reține prezența unei motivări complet străine de natura cauzei, care să determine casarea hotărârii.

Astfel, recurenta încearcă să justifice existența unor motive străine de natura cauzei prin redarea unor considerente trunchiate din decizia recurată, fără a observa că, deși a folosit, inițial, exprimarea la plural, în fraza imediat următoare celei redate de recurentă, instanța de apel și-a nuanțat expunerea prin referirea la forma de singular a sintagmei "notificare", rezultând fără echivoc că și-a fondat raționamentul pe notificarea din 2 decembrie 2013, a cărei existență este necontestată de reclamantă.

Restul criticilor privind caracterul singular sau repetat al notificărilor trimise de intimata-pârâtă, precum și reținerea de către instanța de prim control judiciar a caracterului probat al comunicării notificării din 2 decembrie 2013 nu se constituie în critici de nelegalitate ce pot fi cercetate în această etapă procesuală, în realitate recurenta punând în discuție stabilirea situației de fapt reținută de instanța de apel în urma administrării probatoriului propus de părți.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situației de fapt.

Se reține că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei-reclamante cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

În plus, contrar celor susținute de recurentă, instanța supremă reține că soluția pronunțată în cauză nu este întemeiată exclusiv pe reținerea comunicării efective a notificării din 2 decembrie 2013, ci, așa cum rezultă din lectura deciziei recurate, instanța de apel, în urma unei analize și interpretări pertinente a probatoriului și a susținerilor părților, a stabilit că recurenta-reclamantă nu a dovedit pe parcursului prezentului proces, efectuarea lucrărilor pretinse, ceea ce exclude incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a III-a C. proc. civ.

Totodată, contrar celor învederate de recurentă prin memoriul de recurs, se reține că, prin cererea de apel, intimata-pârâtă a susținut faptul că notificarea nr. x din 2 decembrie 2013 a fost comunicată recurentei prin intermediul e-mailului, dovada accesării e-mailului de către reclamantă fiind depusă la dosarul de apel.

Ceea ce recurenta-reclamantă urmărește prin invocarea acestor critici este o devoluare integrală a fondului, solicitându-se, in concreto, instanței de recurs să stabilească o altă situație de fapt cu privire la îndeplinirea obligațiilor contractuale de către autoarea recursului, procedând la reinterpretarea probatoriului.

Or, acest aspect excedează cercetarea ce poate fi efectuată în această etapă procesuală, față de dispozițiile art. 483 alin. (3) și art. 488 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora atributul instanței de recurs este de a examina, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Instanța supremă nu va primi criticile recurentei-reclamante privind pronunțarea deciziei recurate cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 85/2006, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât acestea nu reliefează motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie.

Recurenta-reclamantă critică, în esență, faptul că instanța de apel, în urma administrării probatoriului, a reținut faptul că notificarea din 2 decembrie 2013 a fost comunicată în mod legal administratorului special/statutar al reclamantei, căreia nu îi fusese ridicat dreptul de administrare la data emiterii respectivei notificări.

Prin urmare, deși se invocă nesocotirea dispozițiilor art. 3 pct. 27 și 30, art. 20 și art. 49 din Legea nr. 85/2006, în realitate recurenta pune în discuție raționamentul prin care instanța de apel a apreciat proba cu înscrisuri și prezumții (respectiv modalitatea anterioară de comunicare dintre părți), pentru a reține în stabilirea situației de fapt că respectiva notificarea a fost efectiv comunicată reclamantei.

Or, așa cum s-a reliefat și în considerentele anterioare, această cercetare excedează analiza pe care o poate face instanța de recurs în baza art. 483 alin. (3) și art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pe de altă parte, instanța supremă constată că recurenta-reclamantă este într-o evidentă confuzie privind temeiurile care au condus instanța de apel la admiterea excepției de neexecutare a contractului, temeiuri care derivă, în mod contrar celor pe care se întemeiază recursul, din reținerea faptului că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că serviciile pentru care a emis facturile reclamate au fost în mod efectiv efectuate, respectiv nu a făcut dovada comunicării către intimata-pârâtă a situațiilor de lucrări și a restului documentelor prevăzute în caietul de sarcini, precum și a îndeplinirii obligațiilor contractuale prevăzute la art. 3.1 lit. a), art. 3.2 lit. e) și art. 3.4 din contractul de prestări servicii nr. x din 6 iulie 2011.

Reține și că nesocotirea dispozițiilor art. 155 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., care se poate subsuma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu poate fi reținută, întrucât regulile C. proc. civ. se aplică judecării cauzelor civile, în timp ce, în cauză, este disputată o comunicare privată dintre părți.

Un ultim set de critici ale recurentei-reclamante, subsumate de aceasta cazului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. vizează neîndeplinirea condițiilor de aplicare a excepției de neexecutare a contractului.

Cu titlu preliminar, instanța supremă reține că recurenta-reclamantă critică pentru prima dată, direct în calea de atac a recursului, faptul că excepția de neexecutare a contractului nu ar avea o reglementare proprie în C. civ. de la 1864, aplicabil contractului față de data încheierii acestuia - 6 iulie 2011. Potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., instanța supremă nu poate proceda la analiza acestei critici, care este formulată omisso medio.

Restul argumentelor aduse în legătură cu modalitatea de soluționare a excepției de neexecutare a contractului sunt centrate exclusiv asupra unor aspecte de natură factuală și asupra probelor administrate în acest sens, ceea ce scapă controlului instanței în calea de atac extraordinară a recursului, pentru considerentele expuse in extenso în cele ce preced.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte apreciază decizia atacată ca fiind legală, constată că în privința acesteia nu este incident niciunul din cazurile de casare invocate de parte sau calificate din oficiu, astfel încât, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., recursul urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.. împotriva deciziei civile nr. 143 din 17 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 mai 2021.