ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1237/2022

Ședința publică din data de 19 mai 2022

Asupra recursului de față,

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr. x/2017 pe rolul Tribunalului Bistrița Năsăud la 09.11.2017, reclamanta Societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Societatea B. S.R.L. a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 97.500 USD, precum și la plata dobânzii legale, calculate de la data introducerii cererii si până la data plății efective.

În drept s-au invocat dispozițiile art. 1350, art. 1516 alin. (1), art. 1522, art. 1527 și următoarele C. civ., art. 95, art. 107 alin. (1), art. 192 și urm. C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 70/2020 din 19.06.2020, pronunțată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalul Bistrița-Năsăud s-au respins cererile de chemare în judecată formulate de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., având ca obiect pretenții, obiect al dosarului nr. x/2017, la care a fost conexat dosarul nr. x/2017. S-a respins cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată. S-a admis cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată. A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând cotă parte din onorariul expertului judiciar, suportat de pârâtă.

Împotriva sentinței civile nr. 70/2020 pronunțată în dosar nr. x/2017 al Tribunalului Bistrița-Năsăud a formulat apel A. S.R.L., solicitând admiterea apelului, desființarea hotărârii apelate, și rejudecând cauza, obligarea pârâtei B. S.R.L la plata următoarelor sume: 97.500 USD (echivalent sumei de 412.668,75 RON), reprezentând contravaloarea facturii nr. x/31.03.2017, plus TVA în cuantum de 78.407 RON, precum și la plata dobânzii legale, calculate de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la data plății efective; 46.570,80 RON, pentru prejudiciul cauzat prin introducerea cererii de înființare a măsurii asigurătorii și prin instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor aflate în Fortul Constanta, cerere respinsă prin decizia civilă nr. 530/2017 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, sumă care urmează a fi reținută în parte din valoarea cauțiunii consemnate de B. în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Bistrița Năsăud; 4.289.162,50 RON, reprezentând contravaloarea facturilor fiscale nr. x/08.11.2017 și nr. y/31.12.2017, precum și la plata dobânzii legale, calculate de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la data plății efective.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei și la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers procesual.

Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 234/2021 din 26 aprilie 2021 a respins apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 70/2020 din 19.06.2020, pronunțată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Bistrița-Năsăud pe care a păstrat-o în întregime.

La data de 20 mai 2021, recurenta-reclamantă A. S.R.L., reprezentată prin administrator judiciar C., a formulat declarație de recurs împotriva deciziei civile nr. 234/2021 din 26 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 08 iulie 2021.

La data de 2 iulie 2021, recurenta-reclamantă A. S.R.L., reprezentată prin administrator judiciar C., a depus motivele de recurs împotriva deciziei civile nr. 234/2021 din 26 aprilie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 7 și 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ. se susține nelegalitatea hotărârii prin prisma nereținerii autorității de lucru judecat privind considerentele emise în cuprinsul deciziei nr. 530/2017 pronunțată în dosarul nr. x/2017 al Curții de Apel Cluj, prin care s-a admis apelul reclamantei împotriva sentinței de înființare a sechestrului asigurator asupra bunurilor și s-a statuat cu autoritate de lucru judecat faptul că modul de desfășurare, înțelegerile dintre părți, modalitatea de plată, califică raporturile contractuale ca fiind de consignație, iar nu de vânzare-cumpărare.

Hotărârea anterior amintită nu este o res inter alios acta, ci o hotărâre pronunțată cu privire la raporturile dintre părți, act jurisdicțional care se impune într-un litigiu ulterior cu efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

Recurenta-reclamantă prezintă argumentele în raport cu care concluzia instanței de apel este greșită privind aplicarea dispozițiilor art. 460 alin. (3) C. proc. civ. deoarece natura obiectului contractului încheiat de părți a fost definitiv stabilită printr-o hotărâre anterioară, iar prin ignorarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, au fost încălcate regulile de procedură, astfel că hotărârea se impune a fi anulată pe acest considerent.

Sfera de acțiune a autorității lucrului judecat se răsfrânge asupra dispozitivului, precum și asupra considerentelor pe care acestea se sprijină, deoarece soluția se întemeiază pe un raționament logic regăsit în cuprinsul considerentelor decisive ale instanței. Or, în măsura în care dezlegarea problemei de drept constituie temei al soluției finale, această dezlegare, oferită, de altfel, de o instanță de rang superior celei a cărei hotărâre este atacată în cauză, se impune cu autoritate de lucru judecat într-un litigiu a cărui finalitate are ca temei calificarea deja efectuată cu privire la raporturile juridice dintre părți.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că instanța de apel a efectuat o interpretare și o aplicare eronată a normelor materiale care guvernează raportul juridic dedus judecății. În acest sens susține că au fost aplicate greșit normele specifice contractului de vânzare-cumpărare în contextul în care între părți s-a încheiat un contract de consignație, astfel cum a fost apreciat și de către alte instanțe în analiza raportului juridic.

În speță, arată reclamanta, nu s-a încheiat o convenție în formă scrisă, însă validitatea consignației nu este condiționată de vreo formalitate, după cum rezultă din art. 2055 C. civ.

Instanța de apel a oferit o interpretare eronată raportului juridic dintre părți, în condițiile în care întreaga probațiune administrată în cauză a conturat faptul că, deși părțile nu au încheiat un contract scris, modalitatea de implementare și derulare a raportului juridic a fost similară unui raport contractual de consignație, astfel cum este reglementat de art. 2054-2063 C. civ.

Deși starea de fapt conduce la concluzia existenței unui contract de consignație, aplicând eronat prevederile legale și oferind o interpretare care scapă rigorilor legii, instanța a ajuns la o greșită calificare a raportului juridic dedus judecății.

În argumentarea faptului că raportul juridic dedus judecății este unul specific consignației, recurenta prezintă modul de derulare a relației de afaceri cu pârâta susținând că a acceptat cu bună-credință ca produsele să fie depozitate și expuse în zona portuară Constanța în scop de prezentare, însă în condițiile în care marfa nu era vandabilă a solicitat în repetate rânduri pârâtei să își ridice marfa.

În lumina acestor aspecte, reclamanta susține că este evident faptul că relația contractuală dintre părți era de consignație, cu pârâta în calitate de consignant, iar reclamanta în calitate de consignatar, aceasta din urmă făcând demersuri pentru vânzarea mărfii primei societăți unor parteneri de la export.

Dovada elocventă în acest sens o constituie adresa din 28.03.2017 care probează două condiții esențiale ale contractului de consignație, respectiv dreptul de a inspecta și controla bunurile, consacrat de art. 2057 alin. (1) teza finală C. civ. și dreptul consignantului de a dispune de bunurile încredinațte consignatarului, fiind evidentă exercitarea acestui drept prin indicarea destinației mărfurilor D..

De altfel, se mai arată că după deschiderea procedurii insovenței față de reclamantă, chiar pârâta a denunțat contractul de consignație dintre părți, invocând în susținerea poziției sale prevederile art. 127 din Legea nr. 85/2014. În consecință, toate cheltuielile suportate de recurentă cu privire la depozitarea și conservarea mărfurilor transmise de pârâtă în vederea vânzării la export trebuiau suportate de aceasta, din moment ce această obligație cade în sarcina consignantului potrivit prevederilor C. civ., societatea neputând fi ținută răspunzătoare pentru costurile suportate cu o marfă ce a fost livrată fără o comandă prealabilă fermă și a cărei preluare a fost refuzată în mod nejustificat de pârâtă.

Recurenta-reclamantă face trimitere și la dispozițiile art. 1516 alin. (1) și alin. (2) C. civ., potrivit cărora creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației.

Contractul încheiat între părți nu poate fi calificat ca unul de vânzare-cumpărare deoarece cauza cumpărătorului într-un contract de vânzare este dobândirea pentru sine a bunurilor care fac obiectul prestației vânzătorului.

Este evident că în cauză părțile au dorit și au urmărit nu încheierea unei operațiuni de vânzare-cumpărare, având ca efect un transfer al dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile obiect material, ci încheierea de acte juridice în nume propriu și pe seama consignantului.

Recurenta-reclamantă a acționat în scopul vânzării bunurilor primite de pârâtă, fiind împuternicită în baza unui mandat fără reprezentare, impus de caracterul raporturilor juridice în domeniul în care actionează, prin urmare a acționat ca intermediar, ajutând pârâta în vânzarea produselor sale pe diferite piețe, fără a devoala partenerilor externi adevărata identitate a proprietarului bunurilor mobile livrate.

În final, recurenta-reclamantă arată că și în situația în care calificarea raporturilor juridice ar fi de vânzare-cumpărare, obligația de achitare a cheltuielilor de depozitare se află în sarcina societății pârâte, având în vedere că marfa a fost livrată fără o comandă prealabilă și a cărei preluare a fost refuzată de către pârâtă, în ciuda comportamentului sau contrar normelor de bună credință.

La data de 26 august 2021, intimata-pârâtă B. S.R.L.. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 20 septembrie 2021, recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar C. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor invocate de intimată și pe cale de consecință, admiterea recursului cu consecința trimiterii spre rejudecare.

La termenul din 19 mai 2022, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate.

Recurenta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ. se susține nelegalitatea hotărârii raportat la faptul că instanța de apel nu a reținut autoritatea de lucru judecat cu privire la considerentele deciziei nr. 530/2017 pronunțată în dosarul nr. x/2017 de Curtea de Apel Cluj, care fac vorbire că raporturile contractuale derulate de părți sunt de consignație, iar nu de vânzare-cumpărare cum greșit s-a reținut în cauză.

Înalta Curte constată că această critică este reiterată în fața instanței de recurs referitor la art. 460 alin. (1) și (2) C. proc. civ. fără ca recurenta să combată dezlegarea dată de instanța de apel prin raportare la incidența dispozițiilor art. 460 alin. (3) din același cod.

Recurenta susține că prin decizia menționată s-ar fi statuat cu autoritate de lucru judecat faptul că părțile au derulat un contract de consignație și că această statuare este obligatorie pentru instanța care judecă prezentul dosar întrucât privește o chestiune de fond.

Critica este nefondată în raport cu dispozițiile art. 460 alin. (3) C. proc. civ.

Conform acestor prevederi, hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului.

În cauză, obiectul dosarului nr. x/2017 de Curtea de Apel Cluj a fost acela de instituire a sechestrului asigurător, măsură cu caracter provizoriu reglementată prin Titlul IV al C. civ., prin care nu sunt soluționate aspecte de fond ale cauzei.

Prin urmare, susținerile recurentei că prin dosarul care a avut ca obiect înființarea sechestrului asigurător a fost stabilită natura juridică a contractului încheiat de părți, nu sunt în concordanță cu dispozițiile legale evocate, art. 460 alin. (3) C. proc. civ. excluzând expres acest tip de acțiuni din sfera celor în temeiul cărora poate fi invocată autoritatea de lucru judecat.

Înalta Curte va reține ca nefondate și criticile întemeiate pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a efectuat o interpretare și o aplicare eronată a normelor de drept material care guvernează raportul juridic dedus judecății, în sensul că au fost aplicate greșit normele juridice specifice contractului de vânzare-cumpărare în contextul în care între părți s-a încheiat un contract de consignație.

Referitor la modul de derulare a raporturilor contractuale între părți, se constată că acesta s-a realizat în formă simplificată, așadar fără a exista un acord scris, motiv pentru care instanțele de fond au dispus administrarea unor probe relevante pentru stabilirea naturii juridice a contractului.

În acest sens, prin decizia atacată s-a constatat că probațiunea administrată în cauză confirmă desfășurarea între părți a raporturilor juridice specifice unui contract de vânzare-cumpărare, iar nu de consignație, motiv pentru care nu poate fi reținută în sarcina pârâtei obligația prevăzută de dispozițiile art. 2059 C. civ., referitoare la acoperirea de către consignant a cheltuielilor făcute de către consignatar cu conservarea și vânzarea bunurilor.

Contrar susținerilor recurentei, faptul că validitatea consignației, potrivit art. 2055 C. civ., nu este condiționată de vreo formalitate, nu are drept consecință calificarea raportului juridic ca fiind unul de consignație, în lipsa întrunirii elementelor esențiale ale acestui tip de contract.

Situația de fapt rezultată în urma administrării probelor a infirmat teza recurentei-reclamante că raporturile contractuale dintre părți au îmbrăcat forma unui contract de consignație în sensul prevederilor art. 2054 - 2063 C. civ., prin urmare instanța de apel a oferit o interpretare adecvată raportului juridic dintre părți, în condițiile în care întreaga probațiune administrată în cauză a conturat faptul că, deși părțile nu au încheiat un contract scris, modalitatea de derulare a raportului juridic a fost similară unui raport contractual de vânzare-cumpărare.

Înalta Curte, reține că prezentarea modului de derulare a relației de afaceri cu pârâta precum și trimiterea la probele administrate în dosar, sunt chestiuni care țin de fondul cauzei, așadar de netemeinicie a hotărârii, care nu pot forma obiectul controlului de legalitate exercitat de instanța de recurs.

În acest context, argumentele recurentei privind calificarea greșită a naturii juridice a raporturilor contractuale derulate de părți tind la schimbarea situației de fapt rezultată în urma administrării probelor, prin urmare excedează atribuțiilor instanței de recurs, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru rațiunile înfățișate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator special E. și administrator judiciar C. Filiala București, împotriva deciziei civile nr. 234/2021 din 26 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator special E. și administrator judiciar C. FILIALA BUCUREȘTI împotriva deciziei civile nr. 234/2021 din 26 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 mai 2022.