ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1303/2023

Ședința publică din data de 23 mai 2023

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 07.03.2019 pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub dosar nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. l-a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței de judecată ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâtul la restituirea sumei de 1.577.000 RON, compusă din dublul sumei împrumutate pârâtului conform art. 4.2 lit. d) din contractul de împrumut nr. x/28.12.2017, precum și la plata penalităților care vor fi calculate la suma nerestituită până la data plății efective.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1270 și urm., art. 2158, art. 2164 și urm. C. civ., O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința civilă nr. 53 din 29.04.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Bistrița-Năsăud, s-a anulat ca netimbrat capătul de cerere privind penalitățile, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta societatea A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul B. și a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 676.000 RON, în temeiul contractului de împrumut nr. x/28.12.2017.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 10.365 RON + 5.950 RON cu titlu de cheltuieli de judecată - taxă judiciară de timbru la valoarea pretențiilor admise și onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel A. S.R.L., solicitând admiterea apelului ca fiind fondat, cu consecința schimbării în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii în totalitate a acțiunii civile pentru suma de 788.500 RON debit, cu aplicarea clauzei de la pct. 4.2 lit. d) din contractul de împrumut nr. x/28.12.2017; cu cheltuieli de judecată constând în onorariu avocațial pentru faza procesuală a apelului și taxa de timbru.

Împotriva aceleiași sentințe a declarat apel și pârâtul B., solicitând admiterea acestuia, cu consecința modificării hotărârii apelate, în sensul respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu apelantul.

Prin decizia civilă nr. 622/2022 din 21 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, au fost respinse ambele apeluri, precum și cererile apelanților de plată a cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul B., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în totalitate a hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel. A solicitat obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul învederează că, instanța de apel a apreciat în mod unilateral argumentele și probele existente la dosarul cauzei, ignorând atât probele furnizate de recurent, cât și argumentele aduse în susținerea cererii de apel, deoarece autorul prezentei căi de atac nu s-a împrumutat de la intimata-reclamantă, în cauză existând erori în interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale de către instanța de apel.

Totodată, susține că hotărârea recurată nu cuprinde, ca o garanție a caracterului echidistant al procedurii judiciare și al respectării dreptului la apărare al părților, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat argumentele recurentului-pârât în susținerea cererii de apel, conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., abordarea instanței de apel nefiind de natură a surprinde aspectele importate ale cererii acestuia de apel, instanța pornind de la premisa că pârâtul s-a împrumutat de la societatea intimată, respectiv că societatea intimată i-a plătit o sumă de bani.

Învederează că nu a solicitat nicio sumă de bani societății reclamante, iar instanța trebuia să dispună ca reclamanta să depună la dosar solicitările recurentului de plată a sumelor către societatea C. S.A.

Arată că, instanța de apel a reținut că între părți au existat și alte raporturi contractuale, neanalizând însă niciun raport contractual, context în care, raportat la art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a drepturilor și libertăților fundamentale, care instituie dreptul la un proces echitabil din perspectiva obligativității instanțelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observațiilor și argumentelor prezentate de părți și de a motiva hotărârea pronunțată din perspectiva acestor argumente, precum și la jurisprudența CEDO (cauza Albina, Buzescu, Dima, Bock și Palade), hotărârea apelată este nemotivată.

Atâta timp cât, în considerente, instanța de apel nu stabilește împrejurările de fapt esențiale în cauză, nu evocă normele substanțiale incidente și aplicarea lor în speță, face o eronată aplicare a dispozițiilor din lege, nu analizează niciunul dintre motivele de apel invocate de recurentul-pârât sau probele depuse de acesta în susținerea cererii de apel, consideră că soluția exprimată prin dispozitiv rămâne nesusținută și pur formală, arbitrară, nepermițând controlul judiciar, impunând o casare cu trimitere, chiar dacă, aparent, instanța de apel s-a pronunțat în fond respingând apelul pârâtului.

Precizează că, prin memoriul de recurs, autorul căii de atac nu critică maniera în care instanța de apel a interpretat probele administrate în cauză, ci nemotivarea hotărârii prin prisma argumentelor sale din cererea de apel și a probelor depuse în susținerea apelului. Mai arată că, instanța de apel s-a rezumat să copieze considerentele hotărârii atacate, fără a răspunde motivelor de critică.

În continuare, recurentul învederează că, deși instanța de apel a reținut că a semnat contractul de împrumut și și-a însușit clauzele acestuia, o asemenea demonstrație, din care să rezulte că recurentul și-a însușit clauzele unui contract pe care nu îl recunoaște, nu a fost făcută, nu există. Totodată, arată că, dacă se apreciază că și-ar fi însușit clauzele contractuale, același lucru ar fi trebuit să fie deopotrivă valid și în ce o privește pe intimată, cu atât mai mult cu cât, potrivit clauzei 2.1 din contractul de împrumut, sumele care se cuvin societății C. urmau a fi virate în cuantumul determinat și la solicitarea împrumutatului, respectiv recurentului. Or, arată că, în cauză, nu s-a făcut dovada de către intimată că recurentul ar fi solicitat sumele pe care pretinde că le-ar fi plătit cu acest titlu, nici în ce formă ar fi fost solicitate.

În altă ordine de idei, arată că instanța de apel nu a făcut nicio analiză a raporturilor existente între societățile A. și C., nu a analizat probele depuse în acest sens de recurent, din care rezultă că toate sumele achitate de intimata-reclamantă societății C. S.A. au fost achitate în considerarea obligațiilor de plată pe care această societate le avea față de societatea C. S.A. De asemenea, susține că instanța de apel nu a motivat și în ceea ce privește imputația plății acestor sume în contabilitatea C. S.A.

Autorul recursului învederează că, a invocat prin motivele de apel faptul că intimata nu este o societate de credit abilitată juridic să efectueze operații de împrumut. Or, instanța de apel nu a verificat acest aspect, ci doar a făcut trimitere la dispozițiile art. 1270 și art. 2158 alin. (1) C. civ.

Astfel, susține că instanța de apel a ignorat aspectele invocate de recurentul-pârât, potrivit cărora, contractul de împrumut nu respectă principiul specialității capacității de folosință, ca aptitudine a societăților comerciale de a acorda împrumuturi, aceasta fiind circumscrisă scopului pentru care ele s-au înființat. Prin urmare, orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul.

De asemenea, potrivit art. 70 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, administratorii pot face toate operațiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societății, afară de restricțiile arătate în actul constitutiv. Or, societatea intimată nu are ca obiect de activitate acordarea de împrumuturi, iar contractul menționat nu poate fi calificat ca având scopul de a obține profit.

Dintr-un alt punct de vedere, susține că instanța de apel a făcut o interpretare eronată a dispozițiilor art. 1270 alin. (1) C. civ., atât în ceea ce privește interpretarea textului de lege, cât și în ceea ce privește aplicabilitatea lui în speță, în contextul actelor probatorii existente la dosarul cauzei.

Consideră că este inadmisibil ca într-un contract sinalagmatic să treci neobservate clauzele acestuia (indiferent dacă acesta a fost sau nu însușit de recurent), în special clauza 2.1, partea finală. Astfel, învederează că nu a solicitat, iar societatea C. nu a avut necesități care să justifice plățile pretins executate ca împrumut în contul acestei societăți de către intimată.

Mai mult, în cauză, nu există nicio dovadă că ordinele de plată sunt procesate în considerarea contractului de împrumut sau că au fost efectuate în considerarea persoanei recurentului, la dosar fiind depuse și necontestate documentele emanând de la societatea C. S.A. privind modalitatea de stingere a datoriilor pe care societatea A. le avea față de această societate (contract, facturi, extrase contabile și bancare).

Plățile sunt străine de raportul juridic dintre recurent și intimata-reclamantă, instanța de apel reținând fără temei juridic sau factual că acestea ar reprezenta împrumuturi ale recurentului, aspect care atrage incidența motivului de recurs indicat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Totodată, întrucât instanța nu a motivat hotărârea și nu a răspuns criticilor din cererea de apel a pârâtului, recurentul pretinde faptul că au fost încălcate dispozițiile art. 22 și art. 476 C. proc. civ.

Din acest punct de vedere, susține că instanța de apel nu a procedat la o nouă judecată asupra fondului și a ales, cu încălcarea regulilor de procedură care atrag nulitatea, să rețină din dosarul penal nr. x/2018 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea, faptul că pârâtul ar fi semnat convenția în litigiu, reluând practic aspectele avute în vedere de instanța de fond.

Plecând de la această falsă premisă, că semnătura înlătură orice alte discuții cu privire la conținutul contractului de împrumut, instanța de apel nu doar că a omis a analiza probațiunea și argumentele recurentului din noua judecată, ci a încercat să dea legitimitate tuturor inadvertențelor, neconcordanțelor și ilegalităților inserate de intimată în acel contract.

În plus, învederează că i-a fost negată proba cu audierea martorului D. - membru al Consiliului de administrație al C. S.A., instanța de apel considerând-o nerelevantă, întrucât C. S.A. nu este parte în raportul dintre reclamantă și pârâtul recurent. Or, arată că este greu de crezut că acesta s-ar fi împrumutat de la intimată exclusiv pentru sume de bani încasate de această societate de la intimata, dar societatea pentru care recurentul s-a împrumutat nu cunoștea acest lucru, după cum nici nu exista un raport între recurent și această societate cu privire la sumele încasate de la intimată.

În același sens, susține că, sub aspect probatoriu, plățile făcute în contul societății C. S.A. nu se coroborează cu contractul de împrumut nr. x/2017.

Totodată, susține că, la data pretinsului contract de împrumut, respectiv la data la care au fost acordate pretinsele împrumuturi, în baza antecontractului de vânzare-cumpărare acțiuni, încheiat între recurent și intimata-reclamantă, societatea A. avea un reprezentant în conducerea operativă a C. S.A., dispunea de întreg personalul și logistica acestei societăți și încasa sumele pe care această societate le avea de primit de la diferiți terți.

Arătând și că sediul societății C. S.A. a fost schimbat de către reprezentanții intimatei-reclamante, recurentul-pârât precizează că, întrucât instanța de apel nu a analizat aceste aspecte esențiale, susținerile sale dovedite prin probe ar trebui să fie luate în considerare în această etapă procesuală.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante, care, la 15 februarie 2023, a depus la dosar întâmpinare, comunicată recurentului-pârât, prin care a invocat excepția nulității recursului și a solicitat, în principal, anularea recursului în raport de dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-pârât nu a depus răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul declarat în cauză, în baza motivelor invocate și a temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-pârât invocă faptul că decizia atacată este nemotivată, deoarece instanța de apel nu a stabilit împrejurările de fapt esențiale în cauză, în raport de motivele de apel și înscrisurile depuse de apelantul-pârât și nu a evocat normele substanțiale incidente.

Înalta Curte reține că acest motiv de casare este nefondat, instanța de apel argumentând soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în acest sens prezentând raționamentul-logico juridic pentru care au fost înlăturate criticile și probele propuse în apel de apelantul-pârât.

Instanța supremă reține că, prin sentința primei instanțe a fost admisă în parte acțiunea reclamantei, fiind obligat pârâtul B. la plata către reclamantă a sumei de 676.000 RON, în temeiul contractului de împrumut nr. x/28.12.2017.

Prin apelurile declarate în cauză, așa cum corect a reținut și instanța de apel, s-a criticat, pe de-o parte, modalitatea în care instanța de fond a înțeles să aprecieze cuantumul pretențiilor supuse restituirii (reclamantul și pârâtul), iar, pe de altă parte, s-a solicitat majorarea sumei de plată în sarcina pârâtului cu suma de 900.000 RON (reclamantul), respectiv exonerarea de la plata întregii sume (pârâtul).

În acest context, în considerentele deciziei atacate, contrar susținerilor recurentului-pârât, instanța de prim control judiciar a analizat probele administrate, a stabilit situația de fapt și a evocat normele de drept incidente pe care le-a aplicat în speța dedusă judecății, respectiv dispozițiile art. 1270 alin. (1) și art. 2158 C. civ., temeiuri de drept invocate și de instanța de fond și a căror aplicare nu a fost, dealtfel, contestată de vreuna din părți prin calea de atac formulată.

Astfel, în mod nefondat invocă recurentul faptul că instanța de apel nu a indicat normele legale incidente, cât timp criticile ambelor apelanți au vizat restabilirea situației de fapt cu privire la existența contractului de împrumut (pârâtul) și cuantumul sumei împrumutate (reclamantul).

Astfel, cu respectarea limitelor efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat, instanța de apel a reținut că, din probele științifice administrate (expertizele grafoscopice întocmite de către comisia de experți de la Institutul Național de Expertize Criminalistice București) cu prilejul cercetărilor efectuate în dosarul penal nr. x/2018, instrumentat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea, s-a stabilit fără echivoc faptul că pârâtul este cel care a semnat convenția în litigiu. A mai reținut instanța de apel faptul că, sunt nefondate apărările pârâtului potrivit cărora existența contractului de împrumut este echivocă întrucât în preambulul acestuia este indicată AGA nr. 1 din 11.01.2018, iar contractul a fost încheiat la 28.12.2017, întrucât mențiunea referitoare la data AGA reprezintă doar o eroare materială, fiind evident că, în fapt, Adunarea a avut loc la 11.01.2017, înscrisul depus în probațiune validând această susținere.

Nu în ultimul rând, instanța de apel a reținut, contrar susținerilor recurentului, faptul că între părți au existat și alte raporturi contractuale stabilite (e.g., antecontractul de vânzare-cumpărare acțiuni, contracte de locațiune, dar și faptul că nu pot fi validate apărările formulate de apelantul-pârât, conform cărora plățile în litigiu, efectuate de reclamantă, au la bază antecontractul de vânzare cumpărare acțiuni autentificat sub nr. x/16.01.2017 chiar dacă acesta exista la data semnării contractului de împrumut.

Instanța supremă reține, contrar celor învederate de recurent, că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, astfel că instanța de recurs nici nu ar putea să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situației de fapt, așa cum, în realitate, urmărește recurentul-pârât. În acest context, reține că a fost invocată formal încălcarea art. 22 C. proc. civ., întrucât, departe de a contura o critică de nelegalitate în ce privește aplicarea acestei norme de drept procedural privind rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului în cauză, în realitate, recurentul și-a manifestat nemulțumirea față de modul de apreciere de către instanța de apel a probelor pe baza cărora a reținut existența valabilă a contractului de împrumut și a virării sumelor cu acest titlu în contul recurentului și al societății C. S.A., concluzia la care a ajus instanța de apel fiind în opoziție cu situația de fapt expusă de recurent.

Or, Înalta Curte reține că interpretarea probelor - elemente ale chestiunilor de fapt (questio facti) ale cauzei deduse judecății - ține de aprecierea suverană a instanțelor de fond, devolutive, atributul esențial al instanței de recurs constituindu-l interpretarea legii.

Potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă o atenție deosebită respectării de către instanțe a obligației de a examina problemele ridicate de către părți, ca o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanța europeană a arătat totuși, în mod constant, faptul că "Art. 6 parag. 1 din Convenție, obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (C.E.D.O. - Hotărârea Ruiza Torija c.Spaniei).

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument al părților, iar întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze. Motivarea unei hotărâri judecătorești este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Raportat la aceste considerații, instanța supremă reține că decizia atacată este la adăpost de criticile invocate de recurent din perspectiva nemotivării, conținând suficiente elemente care fac posibil controlul judecătoresc în etapa procesuală a recursului.

În ce privește critica privind reținerea greșită de către instanța de apel a incidenței dispozițiilor art. 1270 și art. 2158 C. civ., subscrisă de recurent motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanța de recurs o găsește nefondată, cât timp, așa cum s-a arătat mai sus, instanța de apel, în urma evaluării și interpretării probelor, a stabilit faptul că între părți a fost încheiat în mod valabil, contractul de împrumut nr. x/28.12.2017.

Nu în ultimul rând, contrar susținerilor din memoriul de recurs, instanța supremă constată că, în cadrul apelului exercitat față de soluția primei instanțe, criticile pârâtului nu au vizat încălcarea de către reclamantă a principiului specialității capacității de folosință și a dispozițiilor art. 70 din Legea nr. 31/1990. Prin urmare, întrucât, raportat la dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., criticile nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor, rezultă că instanța de recurs nu va primi spre analiză aceste critici invocate omisso medio, direct în recurs.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este legală și că recursul declarat de recurentul-pârât este nefondat, urmând a fi respins ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., obligă recurentul-pârât la plata către intimata-reclamantă a sumei de 8.100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei nr. 622/2022 din 21 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât la plata către intimata-reclamantă a sumei de 8.100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 mai 2023.