ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1967/2020

Ședința publică din data de 14 octombrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 07.03.2016, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C. și OFICIUL REGISTRULUI COMERȚULUI DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BISTRIȚA-NĂSĂUD, au solicitat instanței să constate că prin Rezoluția nr. 3935/21.05.2015 a Directorului Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Bistrița-Năsăud, societatea D. S.R.L. a fost radiată fără lichidare; să constate că la data radierii, patrimoniul societății D. S.R.L. era grevat de o datorie în sumă de 91.522,58 RON, născută dintr-un contract de împrumut nerestituit la scadență; să dispună obligarea pârâtei C. la plata către reclamanți a sumei de 91.522,58 RON; să dispună obligarea pârâtei C. la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 571 din 07 octombrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția necompetenței materiale a instanței. A fost declinată competența de soluționare a cererii în favoarea Judecătoriei Bistrița.

Prin sentința civilă nr. 4022 din 14 decembrie 2016, pronunțată de Judecătoria Bistrița, secția Civilă, a fost admisă excepția necompetenței materiale a instanței. A fost declinată competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Bistrița-Năsăud.

Prin sentința civilă nr. 20 din 04 aprilie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a fost stabilită competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bistrița-Năsăud.

Prin sentința civilă nr. 387 din 17 iulie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B. în contradictoriu cu pârâții C. și OFICIUL REGISTRULUI COMERȚULUI DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BISTRIȚA-NĂSĂUD. S-a constatat că societatea D. S.R.L. a fost radiată fără lichidare, că la data radierii, patrimoniul societății D. S.R.L. era grevat de o datorie de 89.346,47 RON, născută dintr-un contract de împrumut nerestituit la scadență. De asemenea, a fost obligată pârâta C. la plata către reclamanți a sumei de 89.346,47 RON cu titlu de pretenții și a sumei de 9.035,45 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. A fost respinsă cererea pârâtei C. de acordare a cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 177 din 25 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta C., împotriva sentinței civile nr. 387 din 17 iulie 2018, pronunțate în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Bistrița-Năsăud, care a fost păstrată în întregime.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, motivele fiind, în esență, următoarele:

Recurenta-pârâtă arată că prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de casare, recurenta-pârâtă arată că instanța a acordat altceva decât s-a solicitat, încălcând principiul disponibilității în procesul civil, prevăzut de dispozițiile art. 9 C. proc. civ., această încălcare a unei reguli de procedură atrăgând sancțiunea nulității prevăzute de art. 174 din același cod.

Arată, în acest sens, recurenta-pârâtă că instanțele au soluționat cauza în afara limitelor stabilite de reclamant, întrucât, potrivit susținerilor reclamanților prin reprezentantul lor, în ședința publică din data de 30 iunie 2017, sumele pretinse au fost împrumutate societății (au intrat în societate) anterior datei de 5.03.2003. Astfel, limitele judecății au fost stabilite de către reclamant prin mandatarul său ales, ulterior formulării cererii de chemare în judecată, motiv pentru care motivarea instanței de apel este irelevantă, cu privire la sumele de bani pretins împrumutate societății până la data de 5.03.2003.

Arată, de asemenea, recurenta-pârâtă că, potrivit raportului de expertiză, suma datorată asociatului A. la data de 31.12.2007 era 0, în consecință, sumele pretins împrumutate prin contractul invocat au fost oricum integral restituite până la data de 31.12.2007, astfel că acțiunea trebuia respinsă. Suma de 89.346,47 RON acordată prin sentință, potrivit raportului de expertiză, a fost scriptic (nu și real) împrumutată societății în anii 2009 - 2014, însă reclamanții nu au pretins restituirea de sume pretins împrumutate în acea perioadă, ci până la data de 5.03.2003.

În consecință, în opinia recurentei-pârâte, instanțele au acordat altceva decât s-a cerut, încălcând limitele procesului stabilite de reclamant în ședința publică din data de 30 iunie 2017, fiind astfel, incident motivul de casare prevăzut de de art. 488 alin. (1) pct. 5, raportat la art. 9 lit. b), cu aplicarea art. 174 C. proc. civ.

Un alt motiv de recurs vizează faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 948 alin. (1) pct. 2 vechiul C. civ. și art. 22, 23 și următoarele Codul comercial și a art. 280 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta-pârâtă susține că reclamanții și-au întemeiat acțiunea în pretenții pe contract - contractul de împrumut pretins încheiat la 5.03.2003 și că, așa cum a arătat în fața instanțelor de fond, contractul respectiv este lovit de nulitate absolută pentru lipsa consimțământului valabil al părții care se obligă. În cuprinsul contractul s-a scris, s-a pretins și s-a reținut că partea ce se obligă, S.C. D. S.R.L., este reprezentată prin asociat C., și nu prin mandatar cu procură specială A. și că în dosar s-a recunoscut expres și s-a reținut de către instanță că semnătura de la poziția "împrumutat" nu îi aparține recurentei-pârâte, deci acest înscris nu face dovada existenței consimțământului părții ce se obligă, fiind în consecință, lovit de nulitate absolută pentru încălcarea dispozițiilor art. 948 alin. (1) pct. 2 vechiul C. civ.

Recurenta-pârâtă arată și că instanțele nu au ținut cont nici de obligația comerciantului prevăzută de art. 22 și 23 Codul comercial de a ține registrul jurnal, în care să fie înscris contractul de împrumut pretins încheiat, astfel încât acel pretins contract de împrumut să fi putut constitui probă la dosar.

În consecință, în lipsa unui contract de împrumut valabil încheiat (nul absolut pentru lipsă totală a consimțământului valabil exprimat potrivit dispozițiilor art. 948 alin. (1) pct. 2 vechiul C. civ.), și fără o existență legal dovedită (potrivit art. 22, 23, 32 Codul comercial 1887 și art. 280 noul C. proc. civ.), întreaga acțiune a reclamanților, întemeiată pe răspunderea contractuală (obligația împrumutatului de restituire a împrumutului) era inadmisibilă, cererea reclamantului putând fi cel mult întemeiată în drept de normele referitoare la îmbogățirea fără justă cauză sau plata nedatorată.

Totodată, recurenta-pârâtă susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1143 -1144 vechiul C. civ., referitoare la compensarea de drept (aplicabile în speță raportat la data încheierii pretinsului contract de împrumut - 5.03.2003), din raportul de expertiză întocmit în cauză rezultând că reclamanții au retras din societate sume de bani fără justificare legală, astfel că societatea a deținut și deține față de aceștia o creanță certă, lichidă și exigibilă, exprimată în bani, contemporană cu pretinsa creanță a acestora față de societate, astfel că, între creanțele reciproce a intervenit compensația de drept (în măsura și în limitele existenței lor), conform art. 1144 C. civ.

Recurenta-pârâtă arată, de asemenea, că instanța de apel a respins pentru motive strict procedurale solicitarea sa din apel de suplimentare a raportului de expertiză contabilă încuviințat în cauză, necesară pentru lămurirea raporturilor juridice încheiate între părți.

Arată că dacă s-ar fi analizat corect depunerile de bani în societate de către reclamanți, s-ar fi constatat că aceștia nu au împrumutat faptic societatea, contractul de împrumut fiind fictiv, că au scos bani din societate și că au înregistrat împrumuturi fictive.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Intimatul-pârât OFICUL NAȚIONAL AL REGISTRULUI COMERȚULUI a formulat întâmpinare, prin care a arătat că lasă la aprecierea instanței de judecată soluția ce se va pronunța în cauză.

Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost efectuat și comunicat părților, pentru a depune puncte de vedere.

Recurenta-pârâtă a depus punct de vedere cu privire la raport.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 din același cod, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale textului legal mai sus arătat, cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligații nefiind îndeplinite de către recurentă.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. "Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) din același Cod prevăzând că sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Așa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul vechii legi de procedură sancțiunea nulității exista și era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

Argumentele recurentei-pârâte în susținerea motivelor de recurs întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. vizează aspecte de netemeinicie, aceasta expunând situația de fapt și făcând trimitere mijloacele de probă administrate, respectiv înscrisuri și expertiza efectuată în cauză.

Se tinde, așadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o nouă judecată a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Recurenta-pârâtă tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

De asemenea, criticile ce vizează încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 958 alin. (1) pct. 2 C. civ. de la 1864, art. 22 și art. 23 Codul comercial, art. 280 noul C. proc. civ., art. 1140-1144 vechiul C. civ. nu pot face obiectul analizei în recurs, fiind invocate omisso medio.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced și având în vedere că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei civile nr. 177 din 25 martie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei civile nr. 177 din 25 martie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 octombrie 2020.