ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 774/2021

Ședința publică din data de 11 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 09.05.2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Serviciul Român de Informații prin Oficiul Juridic - Unitatea Militară București, solicitând instanței să dispună: în principal, constatarea nulității absolute a ordinului de trecere în rezervă, pretins emis de Directorul Serviciului Român de Informații la data de 15 septembrie 1999 sau la data de 15 iunie 1999; repunerea în situația anterioară emiterii pretinsului act de concediere, prin reintegrarea în funcția avută anterior așa zisei treceri în rezervă, împreună cu acordarea tuturor drepturilor ce țin de cariera militară, de care ar fi beneficiat dacă nu s-ar fi încrezut în cuvântul superiorilor și ar fi rămas în Oradea; obligarea pârâtului Serviciul Român de Informații la plata unei despăgubiri egale cu: salariile cuvenite pentru întreaga perioadă de după 15.09.1998 până la reintegrare, indexate cu indicele de inflație, majorate și reactualizate, precum și cu dobânzi legale; celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în calitate de salariat pentru întreaga perioadă de după 15.09.1998 până la reintegrare, indexate cu indicele de inflație, majorate și reactualizate, precum și cu dobânzi legale; daune morale, în cuantum de 1.000.000 (un milion de euro).

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința nr. 172 din 12 noiembrie 2018, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția tardivității acțiunii, invocată de pârâtul Serviciul Român de Informații - Unitatea Militară București, a respins ca tardivă acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informații - Unitatea Militară București.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva aceste hotărâri, în condițiile art. 483 C. proc. civ., a declarat recurs reclamantul A. invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului, au fost învederate, în esență, următoarele:

Instanța de fond nu a avut în vedere dispozițiile alin. (1) lit. a) ale art. 8 din Ordonanța nr. 7/1998 privind unele măsuri de protecție socială a personalului militar și civil, care se vor aplica în perioada restructurării marilor unități, unităților și formațiunilor din compunerea Ministerului Afacerilor Interne. Dispozițiile legale invocate stabilesc fără echivoc că, în cazul în care trecerea în rezervă a militarului are loc în temeiul art. 85 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 80/1995 privind cadrele militare, acesta beneficiază de măsuri de protecție socială conform Ordonanței nr. 7/1999, inclusiv sub formă bănească, dar într-un cuantum mult mai mare decât cele aproximativ două, trei salarii obișnuite.

În opinia recurentului, faptul că intimatul-pârât nu a putut face dovada că și-ar fi îndeplinit obligațiile legale ce i-ar fi revenit în cazul în care ar fi trecut cu adevărat în rezervă ca urmare a reorganizării, atestă caracterul simulat al acestei treceri în rezervă, singurul scop al acestei simulații fiind acela de a crea aparența ruperii raportului recurentului de muncă cu un serviciu de informații, ca etapă a procedurii de trecere în activitatea de ofițer de informații sub acoperire.

Pe de altă parte, susține recurentul, că adeverința nr. x din 21.06.1999, la care face referire instanța de fond, din care rezultă că în perioada 25.10.1994 - 15.06.1999 a desfășurat activități pentru care beneficiază de un spor de vechime egal cu jumătate din timpul servit corespunzător grupei I de muncă, iar stagiul efectuat în funcții militare se echivalează potrivit H.C.M. 779/6/punctul III, cu funcții administrative de nivel superior și că nu are debite față de unitate - este singurul document înmânat de către intimatul-pârât recurentului și nu poate fi pus semnul egalității între aceasta și comunicarea actului administrativ de trecere în rezervă, întrucât are cel mult rolul de a dovedi vechimea sa în muncă în cadrul S.R.I, fiind transferabilă către unitatea S.I.E. pentru cumulul de vechime în muncă.

În ceea ce-l privește, ordinul de trecere în rezervă P.P. din 15.06.1999, se precizează că nu i-a fost comunicat niciodată, nici în scris și nici verbal, deoarece nu a existat fizic în Oradea la data respectivă, fapt dovedit și de către cei doi martori audiați la data de 29.10.2018.

Instanța de fond a fost în imposibilitate de a efectua o verificare a modalității de comunicare a Ordiinului de trecere în rezervă, iar întreaga procedură judiciară a avut caracter pur formal, de simulare a unui act de justiție, care în realitate nu a fost înfăptuit.

Instanța de fond a reținut că recurentul a luat cunoștință la data de 15.06.1999 de trecerea în rezervă, mențiunea trecerii în rezervă fiind dactilografiată în cuprinsul acestui înscris.

Raționamentul instanței de fond este greșit întrucât se pornește de la premisa că mențiunile olografe de pe ordinul de trecere în rezervă aparțin recurentului, atât timp cât a contestat în mod constant acest aspect, iar materialul probator administrat în cauză nu conduce la o concluzie contrară celei susținute de recurent.

În continuare susține recurentul că instanța de fond nu a analizat toate normele incidente în prezenta cauză privind aducerea la cunoștință a ordinului de trecere în rezervă.

În opinia recurentului, Regulamentul Disciplinei Militare în temeiul căruia s-a efectuat așa zisa comunicare a ordinului de trecere în rezervă, se aplică doar în situațiile în care aceasta are loc din motive imputabile militarului, nefiind cazul în speța de față.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

2.1. Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente, constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Prin acțiunea de față, recurentul-reclamantu A. a chemat în judecată pe pârâtul Serviciul Român de Informații, prin Oficiul Juridic - Unitatea Militară București, solicitând instanței să dispună constatarea nulității absolute a ordinului de trecere în rezervă, emis de Directorul Serviciului Român de Informații la data de 15 septembrie 1999 sau la data de 15 iunie 1999.

La data de 09.11.2016, recurentul din prezenta cauză, s-a adresat Serviciului Român de Informații cu plângerea prealabilă, iar prin adresa nr. x din 16.12.2016, Serviciul Român de Informații i-a comunicat că a respins plângerea prealabilă ca fiind tardiv formulată, pretinzând că Ordinul Directorului Serviciului Român de Informații, prin care a fost trecut în rezervă, i-a fost adus la cunoștință la data de 15.06.1999, conform regulamentelor și ordinelor militare.

Prin recursul formulat, recurentul invocă în mod eronat faptul că aspectele reținute de instanța de fond referitoare la adeverința nr. x/21.06.1999 au vreo legătură cu măsurile de protecție socială oferite altor tipuri de funcționari publici, precum celor din Ministerul Afacerilor Interne prin O.G. nr. 7/1998, când, de fapt, cele reținute arată fără putință de tăgadă că recurentul a cunoscut trecerea în rezervă la data de 15.06.1999, dată de la care a început să curgă termenul de decădere.

În continuare, recurentul face o comparație din punct de vedere juridic față de obiectul și condițiile specifice analizate între abaterile disciplinare care duc la trecerea în rezervă și situația în care se află, respectiv trecut în rezervă în baza art. 43 alin. (1) lit. b) și art. 85 alin. (1) lit. e) și alin. (2) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare.

Or, trebuie subliniat faptul că recurentul este cadru militar în rezervă, iar pentru întreaga perioadă cât au fost cadru militar în Serviciul Român de Informații i-au fost acordate drepturile prevăzute de Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare.

Ca atare, în considerarea calității sale de militar, recurentului i se aplică doar prevederile Legii speciale nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările și completările ulterioare.

În ceea ce privește criticile recurentului pe aspectul tardivității acțiunii, acestea sunt neîntemeiate, în considerarea următoarelor argumente.

Se reține faptul că prin Ordinul Directorului Serviciului Român de Informații nr. D.P. 667/15.06.1999, în temeiul art. 43 alin. (1), lit. b) și art. 85 alin. (1), lit. e) și alin. (2) din Legea nr. 80/1995, recurentul-reclamant a fost trecut în rezervă începând cu data de15.06.1999 .

Prin angajamentul semnat de recurentul-reclamant la data de 15.06.1999, se arată că acesta a fost angajat al SRI, în funcția de ofițer, până la data de 15.06.1999, când a fost trecut în rezervă.

Chiar dacă recurentul-reclamant susține că mențiunile olografe din angajament privind "UM.0561" și numărul ordinului de trecere în rezervă nu le recunoaște, a arătat că semnătura și celelalte mențiuni olografe îi aparțin, situație în care acesta a luat cunoștință la data respectivă de trecerea sa în rezervă, mențiunea trecerii în rezervă fiind dactilografiată în cuprinsul acestui înscris.

Mai mult, recurentul-reclamant a arătat în acțiune că, la data de 21 iunie 1999, din inițiativa SRI i s-a înmânat o adeverință semnată de către șeful unității Oradea, din care rezulta că în perioada 25.10.1994 - 15.06.1999 a desfășurat activități pentru care beneficia de un spor de vechime egal cu jumătate din timpul servit, corespunzător grupei I de muncă, iar stagiul efectuat în funcții militare se echivalează potrivit H.C.M. 779/6/punctul III, cu funcții administrative de nivel superior, că nu are debite față de unitate, iar cu ocazia respectivă, a primit și un plic care conținea echivalentul aproximativ a două-trei salarii obișnuite, dar fără să i se precizeze natura acestei sume de bani.

Așa cum corect s-a reținut, recurentul a avut cunoștință atât de existența cât și de conținutul ordinului de trecere în rezervă, iar data la care a luat cunoștință de trecerea sa în rezervă este data de 15.06.1999, dată de la care a început să curgă termenul de decădere.

În ceea ce privește susținerile recurentului referitoare la modalitatea de comunicare a ordinului și acestea sunt neîntemeiate, momentul luării la cunoștință este cel al publicării sau altei formule de cunoaștere a existenței și conținutului unui act.

Modalitatea de aducere la cunoștință a ordinului de trecere în rezervă, prevăzută de Regulamentele de ordine interioară în unitate, cât și de Regulamentul disciplinei militare, permite aducerea la cunoștință a ordinelor de către comandanți/șefi, atât scris, cât și verbal. Similar, în legislația muncii, la care se raportează recurentul, regula în raporturile de muncă o constituie dispoziția verbală și nu cea scrisă. În toate instituțiile militare ordinele de personal pentru chemarea în activitate și acordarea gradelor militare corespunzătoare, de înaintare în grad, mutare, detașare, punere la dispoziție, trecere în rezervă/retragere, etc. se comunică celor în cauză verbal, cu adunarea personalului sau individual, după caz.

Prin urmare, în speță, aducerea la cunoștință a ordinului de trecere în rezervă, precum și sarcina de păstrare a confidențialității activităților desfășurate în cadrul Serviciului Român de Informații au fost consemnate într-un act, care a fost asumat de către recurent la data de 15.06.1999, fapt ce dovedește că măsurile dispuse în legătură cu acesta au fost cunoscute de la această dată.

În acord cu judecătorul fondului, instanța de control judiciar constată că acțiunea de anulare a Ordinului nr. 667/15.06.1999, formulată de reclamantul-recurent la data de 09.05.2017, este tardivă, motiv pentru care corect a fost admisă excepția tardivității și respinsă ca tardivă acțiunea.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Având în vedere toate considerentele expuse mai sus, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată și ale art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. împotriva sentinței nr. 172 din 12 noiembrie 2018 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 februarie 2021.