ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4669/2021

Ședința publică din data de 13 octombrie 2021

Asupra conflictului negativ de competență;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2021, cauză disjunsă din dosarul nr. x/2020, reclamanta A., prin Sindicatul National al Polițiștilor de Penitenciare în contradictoriu cu pârâții Penitenciarul Giurgiu, Penitenciarul Constanța-Poarta Albă, Penitenciarul Găiești, Penitenciarul Spital București-Rahova și Centrul de Detenție Brăila Tichilești, a solicitat:

II. Hotărârile care au generat conflictul de competență

2.1. Prin sentința nr. 1848 din data de 19 martie 2021, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale a unei astfel de instanțe și a declinat cauza spre soluționare în favoarea Tribunalului Dâmbovița, formându-se astfel dosarul nr. x/2021.

Pentru a dispune în acest sens, Tribunalul București a avut în vedere dispozițiile art. 10 alin. (3) și (4) din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost acestea modificate prin Legea nr. 212/2018 și domiciliul reclamantei A., situat în municipiul Găești, jud. Dâmbovița reținând, în esență, că dispozițiile alin. (4) al art. 10 din Legea nr. 554/2004 sunt clare sub aspectul stabilirii competenței teritoriale, în sensul că acțiunea care se introduce în numele reclamantei (membru de sindicat) de orice persoană de drept public sau privat (sindicat), indiferent de calitatea acesteia din proces, este de competența instanței de la domiciliul reclamantei.

2.2. Prin sentința civilă nr. 615 din 15 iunie 2021, Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia.

Motivând hotărârea astfel pronunțată, Tribunalul Dâmbovița a reținut, în esență că, în cauză, acțiunea în contencios administrativ a fost formulată de sindicat, în numele membrilor acestuia, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile Legii dialogului social nr. 62/2011, iar cât timp organizației sindicale i se recunoaște legitimare procesuală activă, fiind reclamant, în stabilirea competenței teritoriale, potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004, se va ține seama de sediul organizației sindicale.

A invocat instanța și Decizia RIL 1/2013, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând calitatea de reclamant a organizației sindicale în cadrul acțiunilor promovate în baza art. 28 din Legea nr. 62/2011, a stabilit că în determinarea competenței teritoriale prevăzută de art. 269 din Codul muncii (text de lege care instituie o competență teritorială exclusivă în favoarea instanțelor unde reclamantul își are domiciliul, reședința sau sediul) se va ține seama de sediul organizației sindicale.

Cum reclamantul Sindicatul National al Polițiștilor de Penitenciare își are sediul în București, Tribunalul Dâmbovița a admis excepția de necompetență teritorială și, pe cale de consecință, declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția contencios administrativ și fiscal.

III. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând conflictul negativ de competență intervenit între cele două instanțe, în raport de hotărârile pronunțate și de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanța competentă să soluționeze cauza este Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pentru următoarele considerente:

Prin cererea dedusă judecății, Sindicatul National al Polițiștilor de Penitenciare, în numele membrului său, A., a solicitat obligarea pârâților la despăgubiri rezultând din stabilirea salarizării și recalcularea drepturilor salariale cuvenite reclamantei, în raport de nivelul maxim stabilit în cadrul penitenciarului și în sistemul administrației penitenciare pentru funcții similare din cadrul aceleiași familii ocupaționale.

Înalta Curte constată că, în cauză, ne aflăm în fața unui conflict negativ de competență tipic, întrucât dispozițiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., republicat, dispun că există conflict de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Aspectul care a generat conflictul negativ de competență îl constituie problema instanței competente teritorial să soluționeze cauza, în raport cu prevederile legale incidente în materie, instanțele aflate în conflict considerându-se necompetente să soluționeze litigiul, în raport cu domiciliul reclamantei, apreciind diferit asupra problemei legitimității procesuale a organizației sindicale, respectiv dacă Sindicatul National al Polițiștilor de Penitenciare acționează în calitate de reclamant sau doar ca reprezentant al membrilor lor.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că ambele instanțe aflate în conflict au reținut calitatea reclamantei A. de funcționar public, apreciind incidente prevederile Legii nr. 188/1999.

În conformitate cu dispozițiile art. 109 din Legea nr. 188/1999, dispoziții ce se regăsesc, de altfel și în cuprinsul art. 536 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cauzele care au drept obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe.

Dispozițiile legale anterior menționate nu stabilesc care este instanța competentă teritorial, astfel că devin aplicabile dispozițiile de drept comun în materia contenciosului administrativ, respectiv cele ale art. 10 alin. (3) și (4) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 212/2018, potrivit cărora:

"(3) Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său. Reclamantul autoritate publică, instituție publică sau asimilată acestora se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul pârâtului.

(4) Competența teritorială de soluționare a cauzei se va respecta și atunci când acțiunea se introduce în numele reclamantului de orice persoană de drept public sau privat, indiferent de calitatea acestuia din proces."

Competența stabilită de textul de lege precitat este una teritorială exclusivă, ceea ce înseamnă că reclamantul trebuie să se adreseze instanței de la domiciliul sau sediul său, neavând un drept de opțiune între mai multe instanțe.

În ceea ce privește calitatea de reclamant, Înalta Curte reține că, în speță, cererea de chemare în judecată vizează stabilirea și plata unor drepturi salariale în favoarea persoanei fizice, A., aceasta având, de fapt, din postura de titulară a dreptului pretins, calitatea de reclamantă în sensul alin. (3), coroborat cu alin. (4) al art. 10 din Legea nr. 554/2004, Sindicatul, acționând conform atributelor legale ce-i revin, ca persoană juridică de drept privat, în numele și în interesul membrului de sindicat reprezentat de reclamanta A..

Este de necontestat că, potrivit considerentelor Deciziei nr. 1/2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a reținut că organizațiile sindicale care acționează în interesul membrilor afiliați au calitatea de reclamante, legitimitatea lor procesuală depășind limitele simplei reprezentări.

Cu toate acestea, Înalta Curte are în vedere că problema de drept dezlegată prin această decizie privește interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, republicat, norme cu caracter special, aplicabile jurisdicției muncii și a asigurărilor sociale, iar prin modificarea legislativă a art. 10 din Legea nr. 554/2004, conform Legii nr. 212/2018, legiuitorul a tranșat problema competenței teritoriale a instanței de contencios administrativ, în favoarea instanței de la domiciliul reclamantului, chiar și în cazul în care acțiunea este exercitată, în numele său, de o persoană de drept public sau privat.

În condițiile în care o reglementare a fost adoptată de legiuitor cu un scop clar și precis, efectele acesteia nu pot fi extinse la alte situații, mai ales când pentru aceste "alte situații" există dispoziții legale exprese.

Se observă că dispozițiile art. 10 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 se referă în mod expres la situația în care acțiunea este introdusă în numele reclamantului de o persoană de drept public sau privat, în condițiile în care, anterior modificării aduse prin Legea nr. 212/2018, articolul 10 din Legea nr. 554/2004 nu făcea distincție după cum acțiunea era introdusă în numele reclamantului de o persoană de drept public sau privat.

Actualul text legal, în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată - 02.06.2020 - instituie o competență teritorială exclusivă, de la care nu se poate deroga, referindu-se expres și la situația în care acțiunea este introdusă în numele reclamantului de o persoană de drept public sau privat.

Nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 100, alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora: (1) Dacă mai mulți reclamanți, prin aceeași cerere de chemare în judecată, formulează pretenții proprii împotriva aceluiași pârât, invocând raporturi juridice distincte și neaflate într-o legătură care să facă necesară judecarea lor împreună, determinarea instanței competente se face cu observarea valorii sau, după caz, a naturii ori obiectului fiecărei pretenții în parte, câtă vreme conflictul ce face obiectul prezentului regulator de competență s-a ivit ulterior soluționării de către Tribunalul București a incidentului procedural al disjungerii cererii ce o privește pe reclamanta A. din cererea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2020 al Tribunalului București, fiind astfel format dosarul nr. x/2021, ce ulterior a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr. x/2021. Or, Înalta Curte nu este chemată, în prezentul regulator de competență, să se pronunțe asupra legalității măsurii disjungerii sau a rațiunilor avute în vedere de Tribunalul București atunci când acesta a reținut că nu sunt întrunite condițiile coparticipării procesuale active (litisconsorțiu).

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că, în stabilirea instanței competente teritorial să soluționeze prezenta cauză, criteriul avut în vedere este domiciliul reclamantei A., iar nu sediul organizației sindicale, ori din înscrisurile depuse rezultă că sus indicata reclamantă are domiciliul în județul Dâmbovița.

În consecință, în condițiile art. 133 pct. 2, art. 135 alin. (1) și alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța competentă să soluționeze prezenta cauză este Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. și pe pârâții Penitenciarul Giurgiu, Penitenciarul Constanța-Poarta Albă, Penitenciarul Găiești, Penitenciarul Spital Bucureși-Rahova și Centrul de Detenție Brăila Tichilești, în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 octombrie 2021.