ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4531/2021

Ședința publică din data de 7 octombrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 07.06.2019, sub nr. x/2019, reclamantul Cabinet de Expertiză Contabilă A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat instanței:

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 765 din 11 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea privind pe reclamantul Cabinet de Expertiză Contabilă A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților. A anulat Decizia 19909/06.05.2019 și a obligat pârâtul FGA la emiterea unei noi decizii de despăgubire pe numele reclamantei. A anulat cererea având ca obiect determinarea cuantumului despăgubirilor la suma de 1500 RON, ca netimbrată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentințe, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat recurs, solicitând admiterea, casarea sentinței civile și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A învederat că sentința recurată este netemeinică și nelegală, raportat la atribuțiile stabilite prin Legea nr. 213/2015 în sarcina Fondului de garantare a asiguraților care nu preia ope legis obligațiile unui asigurător în faliment și nu este succesorul în drepturi și obligații al unui asigurător în faliment, în acest caz B. S.A.

Persoanele interesate să primească despăgubiri rezultate din contractele de asigurare încheiate de asigurătorul falit au vocația de a solicita realizarea dreptului de creanță pretins în procedura specială a cererii de plată reglementată de Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților și Norma ASF nr. 16/2015. În baza dispozițiilor art. 15 alin. (1) și (2) din Legea specială nr. 213/2015, Fondul stabilește: dacă petentul are calitatea de creditor de asigurare, dacă suma de bani solicitată de petent reprezintă creanță de asigurare și care este cuantumul care se justifică a fi acordat la plată din disponibilitățile FGA, întrucât FGA nu execută contractele de asigurare încheiate de asigurătorul față de care se deschide procedura de faliment și nu preia riscul executării contractelor de asigurare.

FGA nu preia de la asigurătorul în faliment o creanță certă, lichidă si exigibilă. Această concluzie decurge din interpretarea sistematică a dispozițiilor Legii nr. 213/2015, lege specială care a instituit o procedură administrativă de plată a despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare încheiate de asigurătorul falit, pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraților și creditorii de asigurări.

FGA nu plătește în baza unei răspunderi contractuale, neavând niciun raport contractual cu creditorul de asigurare. Fondul de garantare a asiguraților acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări, iar nu ca obligații proprii ale subscrisei, obligația fiind născută din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarul asigurării cu asigurătorul și de aceea plățile făcute de către Fond reprezintă obligații ale asigurătorului în faliment, fiind deci achitate sau acoperite în numele și pe seama acestuia exclusiv în cadrul îndeplinirii procedurii administrative necontencioase reglementată de dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale Normei A.S.F. nr. 16/2015 cu denumire omonimă legii.

În continuare a susținut că sentința atacată este rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a legii de către instanța de fond. F.G.A. a respins cererea de plată și în considerarea dispozițiilor art. 1350 noul C. civ. coroborate cu art. 1270 alin. (1) din noul C. civ. privind forța obligatorie a contractului: "Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante.", pe lângă dispozițiile Legii nr. 213/2015 invocate mai sus.

Potrivit dispozițiilor art. 4.1. A din Condițiile de Asigurare aferente poliței nr. x: "B. S.A. nu acordă despăgubiri pentru prejudicii produse de asigurat ca urmare a încălcării grave a reglementarilor privind exercitarea profesiei, a obligațiilor asumate în contractele cu clienții săi."

Petenta a înțeles să completeze eronat Declarația 112 în sensul că atât la rubrica Suma de recuperat din contribuția datorată cât și la rubrica Suma de restitutit de la C. petenta a menționat suma "0" - înțelegând astfel că nu mai există sume de încasat de la Agenția pentru Ocuparea Forței de Munca a Județului Bihor.

Instanța de fond, în mod eronat a considerat faptul că nu își găsesc aplicabilitatea prevederile art. 4.1. A din condițiile de asigurare speciale (avute în vedere de FGA la emiterea deciziei), contrar principiului pacta sunt servanda, raportat la art. 1270 C. civ., chiar dacă fapta asiguratei reprezintă în mod evident o încălcare gravă a exercitării profesiei.

În subsidiar, a menționat că polița de asigurare a fost prevăzută cu o franșiză de 5% din Suma Asigurată (4.000 Euro) și a făcut referire la art. 1.8 din aceleași condiții care definește franșiza ca fiind "partea de dauna stabilită, procentual sau în sumă determinată, convenită prin contractul de asigurare și care se suportă de către Asigurat. " și la dispozițiile art. 10.8. din aceleași condiții: "Din despăgubirea datorată se deduce franșiza de 5%.", pe care le-a apreciat relevante.

A arătat că s-a raportat la dispozițiile art. 2217 alin. (2) din C. civ., care legiferează faptul că franșiza prevăzută în contractul de asigurare cade în sarcina asiguratului urmând a fi scăzută din despăgubire, precum și la dispozițiile art. 1270 alin. (1) din C. civ. "Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante." Astfel că, franșiza aplicabilă în speță este în cuantum de 200 euro (4.7789 X 200)=955,78 RON, care se scade din suma solicitată cu titlu de prejudiciu în cuantum de 1.500 de RON. Instanța de fond, în mod greșit a considerat lipsit de relevanță acest aspect al existenței unei franșize și a dispus obligarea FGA la emiterea unei noi decizii de despăgubire fără a se pronunța pe aspectul cuantumului despăgubirii cuvenite. Desigur că evaluarea despăgubirii se face de FGA, conform Legii nr. 213/2015, însă instanța de fond trebuia sa aibă în vedere situația de principiu a aplicabilității unei franșize de 200 de euro.

1.4. Apărările formulate în cauză

În cauză, intimatul-reclamant a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

1.5. Procedura de soluționare a recursului

Prin rezoluție a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 7 octombrie 2021, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, pentru următoarele considerente:

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante

În ceea ce privește starea de fapt care a condus la situația litigioasă dintre părți, Înalta Curte reține că reclamantul Cabinet de Expertiză Contabilă A. a încheiat un contract de asigurare de răspundere profesională cu S.C. B. S.A. (polița nr. x) și un contract de prestări servicii de conducere a evidențelor contabile cu S.C. D. S.R.L., prin care s-a obligat să întocmească și să depună toate declarațiile lunare/trimestriale/anuale prevăzute de lege, în numele și pentru această societate.

Reclamantul a întocmit Declarația 112 eronat, în sensul că a omis să menționeze sumele de recuperat din contribuțiile datorate, respectiv suma de restituit de la C., declarație pe care însă a depus-o în termenul legal.

Pe cale de consecință, clientul reclamantei S.C. D. S.R.L. nu a mai putut beneficia de subvențiile în sumă de 1500 RON, astfel că acestea au fost achitate de reclamantă din fonduri proprii, urmând a fi recuperate ulterior de la asiguratorul S.C. B. S.A., în baza contractului de asigurare de răspundere profesională.

Ca urmare a declanșării procedurii insolvenței, în temeiul Legii nr. 213/2015, reclamantul a adresat cererea de plată pârâtului FGA. Prin decizia nr. 19909/06.05.2019, FGA a respins cererea de plată reținând că sunt incidente prevederile art. 4.1 pct. A din contractul de asigurare.

În acest context, reclamantul a investit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea deciziei nr. 19909/06.05.2019 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților și obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii prin care să stabilească despăgubirea în cuantum de 1500 RON către contestatoare.

Instanța de fond, soluționând cauza, a admis în parte acțiunea formulată de reclamant, a anulat Decizia 19909/6.05.2019 și a obligat pârâtul FGA la emiterea unei noi decizii de despăgubire pe numele reclamantei. A anulat cererea având ca obiect determinarea cuantumului despăgubirilor la suma de 1500 RON, ca netimbrată.

În ceea ce privește prima categorie de argumente în susținerea recursului, referitoare la exercitarea atribuțiilor stabilite în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților în cadrul îndeplinirii procedurii administrative necontencioase reglementate de dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale Normei A.S.F. nr. 16/2015, Înalta Curte constată că sunt lipsite de relevanță, câtă vreme, în cauză, nu s-a contestat calitate de creditor de asigurare a reclamantului. Prin urmare, elementul esențial care stă la baza despăgubirilor acordate de FGA este contractul de asigurare în care S.C. B. S.A. figurează ca debitor.

Prin a doua categorie de critici se reproșează instanței de fond că a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1270 alin. (1) C. civ. privind forța obligatorie a contractului încheiat între părți, considerând în mod eronat că, în speță, nu își găsesc aplicabilitatea prevederile art. 4.1. A din condițiile de asigurare speciale avute în vedere de FGA la emiterea deciziei contestate.

Potrivit dispozițiilor art. 4.1. A din Condițiile de Asigurare aferente poliței nr. x:

"În măsura în care nu se convine altfel în mod expres, B. S.A. nu acordă despăgubiri pentru prejudicii produse de asigurat sau de către persoanele pentru care acesta răspunde potrivit legii, cu intenție sau ca urmare a încălcării grave a reglementarilor privind exercitarea profesiei, a obligațiilor asumate în contractele cu clienții săi."

Înalta Curte constată că prima instanță, raportându-se la obiectul contractului de prestări servicii încheiat cu S.C. D. S.R.L., care are în vedere întocmirea tuturor lucrărilor contabile aferente activității societății comerciale și nu doar obligația reclamantului de a depune Declarația 112 la AJOFM, a făcut în mod corect, diferența dintre cele două noțiuni: încălcarea gravă a obligațiilor asumate în contract versus eroare profesională. Mai mult, a reținut că ceea ce a condus la respingerea cererii de acordare a subvențiilor nu a fost nedepunerea declarației lunare în termenul prevăzut de lege, ci erorile constatate în legătură cu modalitatea de completare a acestor declarații, fiind vorba așadar despre o eroare profesională cu privire la care condițiile de asigurare prevăd acordarea despăgubirilor.

Prin urmare, în deplin acord cu judecătorul fondului, instanța de control judiciar reține că aplicabile speței sunt prevederile art. 3.2 din Condițiile specifice privind asigurarea de răspundere profesională, potrivit cărora "despăgubirile se acordă dacă prejudiciul a fost cauzat de Asigurat: din eroare profesională", hotărârea primei instanțe reflectând o aplicare corectă a dispozițiilor Legii nr. 213/2015 și a prevederilor contractului de asigurare încheiat de reclamant cu B. S.A., care reprezintă legea părților potrivit dispozițiilor art. 1270 C. civ.

În analiza criticilor formulate în subsidiar, referitoare la faptul că instanța de fond în mod greșit a considerat lipsit de relevanță aspectul privind existența unei franșize, dispunând obligarea FGA la emiterea unei noi decizii de despăgubire fără a se pronunța pe aspectul cuantumului despăgubirii cuvenite, în condițiile în care trebuia să aibă în vedere situația de principiu a aplicabilității unei franșize de 200 euro (5 % din suma asigurată), Înalta Curte constată că prevederile art. 1.8. și art. 10.8 din Condițiile de asigurare au legătură cu determinarea cuantumului despăgubirilor datorate. Or, în speță, prin decizia contestată s-a reținut că reclamantul nu are dreptul la acordarea despăgubirilor solicitate și s-a respins cererea de plată, motiv pentru care și aceste critici sunt nefondate.

Față de toate împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, decizia contestată fiind nelegală, astfel că în mod just a dispus anularea acesteia și obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii de despăgubire pe numele reclamantului, FGA fiind cel care trebuie să procedeze la determinarea în concret a cuantumului despăgubirilor, conform prevederilor art. 15 și 16 lit. a) din Legea nr. 213/2015.

2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 765 din 11 noiembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 7 octombrie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.