ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4525/2021

Ședința publică din data de 7 octombrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a (nouă) contencios administrativ și fiscal, la data de 31.01.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, a contestat rezoluția de clasare nr. x/2018 din 08.10.2018 și a comunicării inspectorului șef din 17.01.2019.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 712 din 1 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a (nouă) contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca nefondată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentințe, reclamantul A. a formulat recurs, solicitând admiterea acestuia și casarea sentinței civile, pentru următoarele motive de nelegalitate: hotărârea dată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii sau motive străine de natura cauzei (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

În contextul enunțării dispozițiilor art. 483 alin. (3), art. 22 alin. (1) pct. 6 și art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., făcând referire și la doctrina și jurisprudența în materie pe care a considerat-o relevantă, recurentul-reclamant a arătat că judecătorul fondului, în considerentele hotărârii, a redus în derizoriu și a atribuit, în mod repetat, pretențiilor sale, "caracterul subiectiv și speculativ al acestora", în condițiile în care, în cauză, în fapt, există încălcări grave ale regulilor de drept aplicabile, în sarcina judecătorului privind conduita sa, judecata și pronunțarea în ședință publică contrar legii (art. 352 alin. (1) C. proc. pen.), fapt ce atrage nulitatea și desființarea actului (încheierea din 13.03.2018 pronunțată de Judecătoria Sinaia în dosarul nr. x/2018). Această procedură a fost de natură să aducă o vătămare drepturilor sale care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desființarea actului (art. 282 C. proc. pen.).

În continuare, a arătat că la data de 22 martie 2018, a formulat o cerere către Tribunalul Prahova pentru constatarea nulității încheierii din 13.03.2018, însă aceasta a fost soluționată pe cale administrativă, dosarul fiind restituit cu adresă Judecătoriei Sinaia, fără a fi înregistrat pe rolul Tribunalului și fără să existe o hotărâre de declinare a competenței, contrar prevederilor art. 50 C. proc. pen.. La primirea dosarului, Judecătoria Sinaia l-a înregistrat sub nr. x/2018, cu un alt obiect, prin eludarea abuzivă a obiectului dedus judecății.

Așadar, judecătorul a admis, cu bună știință, dar nu rea-credință, judecata și pronunțarea asupra cererii deduse judecății, cât și asupra unei alte cereri a petentului, respective excepția de necompetență a Judecătoriei Constanța.

În aceste împrejurări, judecătorul Curții de Apel București justifică în fapt, ori aduce în derizoriu, prin considerente confuze și explicații penibile (lipsa petentului ori modul de desfășurare a ședinței) eludând esența procedurii legale încălcate, cu prejudiciul adus prin atingerea vieții private, precum și a dreptului la un proces echitabil.

Cu referire la încălcările grave ale atribuțiilor de serviciu ale inspectorului judiciar, a menționat că, în accepțiunea judecătorului fondului, aceste atribuții reglementate prin lege (art. 73 (4) și art. 74 (1) lit. e) din Legea nr. 317/2004, republicată), precum și prin normele și regulamentele aprobate de CSM (Hotărârea nr. 1027/2012) sunt facultative, respective benevole. Ori, aceste atribuții sunt definitorii pentru activitatea inspectorilor judiciari, în scopul identificării reale, acolo unde se produc, a abaterilor disciplinare, de orice natură a magistraților în exercitarea funcției de către aceștia. Judecătorul respectiv nu a vegheat asupra modului în care au fost sau nu garantate drepturile fundamentale ale petentului, de a fi examinat cazul în mod echitabil (art. 2 alin. (3) - Legea nr. 303/2004 și Legea 242/2018).

Totodată, a precizat că esența abaterilor disciplinare privind reaua-credință în exercitarea funcției de către judecătorii respectivi, o constituie tocmai încălcarea cu știință a normelor de drept material și procesual, indicate mai sus, prin acceptarea sau urmărirea vătămării persoanei sale. Nu a existat nicio solicitare a inspectorului judiciar către magistrați pentru a-și exprima un punct de vedere față de aspectele semnalate. Ori, tocmai aceste încălcări ale legii au fost ignorate și aduse în derizoriu de către judecătorul de la Curtea de Apel București, care a găsit de cuviință că toate lucrurile și faptele sunt în ordine (și la magistrați și la Inspecția Judiciară) și a dispus, în disprețul legii, ca cererea (contestația) sa să fie respinsă, ca nefondată.

Același judecător a încălcat legea prin neredactarea hotărârii judecătorești în termenul legal, chiar și prin depășirea cu o zi, faptă ce constituie abatere disciplinară și se sancționează potrivit legii nr. 234/2018, pct. 46 care prevede obligația de a soluționa cauza de urgență și cu precădere, coroborat cu legea nr. 242/2018, pct. 152 și legea nr. 303/2004, art. 99, lit. r).

1.4. Apărările formulate în cauză

În cauză, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară nu a formulat întâmpinare.

1.5. Procedura de soluționare a recursului

Prin rezoluție a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 7 octombrie 2021, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante

Prin sesizarea adresată autorității publice intimate, recurentul-reclamant a solicitat cercetarea disciplinară a judecătorilor B. care a pronunțat încheierea din 13.03.2018 în dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Sinaia și C. care a pronunțat încheierea din 25.05.2018 în dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Sinaia, pentru comiterea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și al procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare.

Sesizarea recurentului-reclamantului a fost clasată prin rezoluția nr. x/2018 din 08.10.2018, în temeiul art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, pe motivul că nu sunt indicii privind elementele constitutive ale vreunei abateri disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004.

Nemulțumit de soluția de clasare, reclamantul a formulat o nouă sesizare care a fost arhivată la Inspecția Judiciră, apreciindu-se că nu cuprinde elemente noi cu privire la încălcarea normelor de drept material sau procesual, fiind comunicată acestuia la data de 17.01.2019.

În acest context, recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a contestat rezoluția de clasare nr. x din 08.10.2018 și a comunicării inspectorului șef din 17.01.2019, cererea fiind respinsă de prima instanță, ca nefondată.

2.2. Înalta Curte constată că motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este incident în cauză, argumentele recurentului-reclamant fiind invocate în mod formal.

Instanța de control judiciar amintește că nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Astfel, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii acțiunii ca nefondată.

În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, iar faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentului nu poate să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește celelalte teze ale art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte observă că acestea se referă la situațiile în care există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate ști ce anume a decis instanța; există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; motivarea soluției cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția respectivă. Or, niciuna dintre aceste situații nu se identifică în cauză, de altfel, nu au fost indicate nici de către recurent ca atare.

2.3. Cu privire la celelalte critici aduse sentinței atacate, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant, în esență, a reluat susținerile din sesizare și contestație, fiind nemulțumit de soluția de clasare, motiv pentru care apreciază că acestea se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a le analiza din această perspectivă.

Criticile recurentului-reclamant care vizează ignorarea judecătorului fondului a încălcărilor grave ale atribuțiilor de serviciu de către inspectorul judiciar prin prisma faptului că nu a existat nicio solicitare din partea acestuia către magistrați pentru a-și exprima un punct de vedere față de aspectele semnalate sunt nefondate.

Or, în speță, în mod corect instanța de fond a arătat că nu constituie o cauză de anulare a actului litigios modalitatea în care inspectorul judiciar a desfășurat activitatea de verificare a sesizării și, față de aspectele sesizate de petent, nu rezultă necesitatea procedurală ca activitatea de verificare să fi fost efectuată și prin deplasare la sediul instanței sau prin obținerea altor informații, toate aspectele relevante cauzei din perspectiva răspunderii disciplinare imputate putând fi percepute din analiza înscrisurilor disponibile.

În plus, în deplin acord cu judecătorul fondului, instanța de control judiciar observă că actul administrativ litigios este motivat, că au fost examinate argumentele relevante ale petentului, a fost expus raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată, iar considerentele dezvoltate de Inspecția Judiciară sunt în legătură cu obiectul și motivele sesizării.

Așadar, Inspecția Judiciară a efectuat toate verificările necesare, în raport cu atribuțiile sale legale, în limitele și cu respectarea prevederilor art. 97 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, în raport de dispozițiile art. 16 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată, potrivit cărora hotărârile judecătorești pot fi desființate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege și exercitate conform dispozițiilor legale; dar și ținând cont de dispozițiile art. 46 alin. (2) teza finală din aceeași Lege nr. 304/2004, în sensul că verificările privind respectarea obligațiilor statutare și a regulamentelor de către judecători trebuie să respecte principiile independenței judecătorilor și supunerii lor numai legii, precum și autoritatea de lucru judecat.

În concret, recurentul-reclamant este nemulțumit de neîmpărtășirea punctului său de vedere, de către Inspecția Judiciară, în privința întrunirii elementelor constitutive ale faptei de abatere disciplinară prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 în ceea ce îi privește pe magistrații judecători ce au făcut obiectul verificărilor, ca urmare a sesizării acestuia și, reproșează judecătorului primei instanțe, că a atribuit în mod repetat pretențiilor sale un caracter subiectiv și speculativ prin neobservarea încălcărilor grave ale regulilor de drept aplicabile cauzei.

Potrivit art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 constituie abateri disciplinare:

"exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Totodată, la art. 99

1

alin. (1) și (2) din aceeași lege sunt definite noțiunile de rea credință și gravă neglijență:

"(1) Există rea credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Având în vedere normele speciale incidente în cauză cu privire la răspunderea disciplinară a magistraților, pentru existența relei credințe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, a normelor de drept material ori procesual în scopul vătămării unei persoane.

De asemenea, pentru existența gravei neglijențe judecătorul trebuie să nesocotească neintenționat, neurmărind, din culpă, normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil.

Din această perspectivă, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce nu este cazul de față.

Este adevărat că, potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, orice persoană interesată poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabili ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare, însă, aceste verificării trebuie efectuate doar în limitele mai sus arătate, pentru motivele acolo expuse, iar în măsura în care sesizarea este de esența activității de judecată, verificările pot fi efectuate doar în situațiile și condițiile cumulative mai sus expuse.

În continuare, invocând vătămarea dreptului la viață privată prin desfășurarea ședinței din data de 13.03.2018, în ședință publică și nu în cameră de consiliu recurentul-reclamant este, de fapt, nemulțumit de soluția primită în dosarul nr. x/2018, în care a fost soluționată plângerea sa formulată împotriva unei ordonanțe de clasare dată de procuror.

Înalta Curte apreciază ca fiind corectă reținerea primei instanțe în sensul că din desfășurarea ședinței nu au reieșit date care să permită identificarea exactă a petentului și nici nu a fost expusă în detaliu situația de fapt care să informeze publicul asupra problemei litigioase, nefiind dovedită o vătămare a dreptului la viața privată astfel cum susține recurentul.

Criticile recurentului în ceea ce privește modul de soluționare al dosarului nr. x/2010 au vizat eludarea abuzivă a obiectului dedus judecății, respectiv constatarea nulității încheierii din 13.03.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2018 și nepronunțarea asupra excepției de necompetență a Judecătoriei Sinaia.

Analizând încheierea din 25.05.2018, Înalta Curte reține că au fost puse în discuția părților atât excepția necompetenței materiale cât și excepția inadmisibilității cererii, aceasta din urmă apreciindu-se ca fiind întemeiată în raport de obiectul cererii petentului și de caracterul definitiv al încheierii din data de 13.03.2018 pronunțate de judecătorul de cameră preliminară în dosarul nr. x/2018, motiv pentru care și aceste critici sunt nefondate.

Prin urmare, modul în care magistrații instrumentează, apreciază/califică și soluționează cererile, excepțiile, căile de atac dintr-un dosar, nu poate fi susceptibil de sancțiune disciplinară decât în măsura în care aceștia încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocotesc din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual, ceea ce nu s-a confirmat în cazul de față.

Față de toate împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 712 din 1 noiembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a (nouă) contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 7 octombrie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.